În ultimii 3 ani l-am urmărit pe Cristian Mungiu la lucru în 6 localități din 3 țări: București – Stranda – Sæbø – Brașov – Iași – Paris – Cannes (România – Norvegia – Franța), de la lansarea cărții despre bunica lui, la filmările “Fjord” în fiordurile norvegiene, casa părintească din Iași, festivalurile de film pe care le organizează, festivaluri de literatură la care a fost invitat, prima sa expoziție de fotografie organizată la Paris și premiera mondială a filmului “Fjord” în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes.

Pe atunci, încă nu câștigase cel de-al doilea Palme d’Or din carieră. Dar am putut observa ce înseamnă o mică parte din munca spre acest trofeu uriaș în cinematografia mondială.

Cele mai multe dintre poveștile și imaginile de mai jos nu au fost publicate niciodată. Acum, așezate laolaltă, la două zile de când Cristian Mungiu a primit Palme d’Or pentru “Fjord”, ele ar putea ajuta publicul mai larg să înțeleagă de ce succesul se naște uneori din înțelegerea propriilor eșecuri, dar și că traseul lui Mungiu nu este o poveste despre România, ci una cât se poate de personală.

Înainte de a deveni regizor, Mungiu a încercat să fie medic, la fel ca tatăl său, dar a picat admiterea la Medicină. „În fata Institutului de Medicină şi Farmacie din Iaşi se instala o funie groasă şi lungă – un odgon, practic – şi, în ziua examenului, din momentul în care treceai pe sub el, erai, cum ar veni, pe cont propriu – despărţit de părinţi, colegi ori prieteni. Era funia pe sub care intrai direct în viaţă. Nu eram făcut pentru acel gen de examen şi pentru acel gen de învăţare.”

A studiat apoi Filologia, a scris la Opinia Studențească și s-a visat scriitor. Din înclinația către scris a ajuns, de fapt, la film și se declară „un povestitor” înainte de a fi “regizor”.

După mai bine de 20 de ani de regie de film, cu o prezență constantă la Cannes, își reclădește ușor-ușor și visurile inițiale. A lansat prima sa carte acum 3 ani și a organizat la Paris prima expoziție de fotografie, cu imagini surprinse din studenție până în prezent. I-ar fi plăcut să și picteze, dar spune că nu are talent.

Dorul de bunici și părinți îl face să se întoarcă frecvent acasă, în Iași. Acolo, cel mai intim colț al vieții sale va deveni peste câțiva ani un hub cultural dedicat tinerilor. Astfel că poate nu neapărat filmele, ci chiar casa părintească va fi cel mai personal cadou pe care Mungiu îl va face României.

“Mi-ar plăcea să fie atât de informal încât dacă ești student, locuiești în Copou și n-ai unde să lucrezi, să tratezi locul ăsta așa cum încerc să-l pregătesc, ca pe un fel de co-working space, în care vii, îți faci o cafea, ai o bibliotecă cu 1000 de volume, ai internet, dacă vrei să te uiți la un film, te uiți la un film. Casa era foarte plină de viață când trăiau ai mei și mi-ar plăcea să capete din nou viață.”

***

Septembrie 2023. Lansarea primei cărți și povestea despre bunica

„Bunica mă căina de multe ori și zicea: ce meserie grea ți-ai ales, însă dacă ție-ti place .. (și eu îi ziceam că nu e grea). A apucat să trăiască pe viu micul meu moment de glorie din 2007 de la Cannes și s-a bucurat pentru mine, însă, desigur, mai mult conta pentru toți ai mei ideea de reușită decât filmele în sine. Mai important pentru Buca e că a apucat să-și vadă strănepotul. E clar că aia era realizarea pe care o prețuia mai mult.”

În biroul său din mansarda unei case interbelice din zona Domenii din București, Cristian Mungiu semnează câteva exemplare ale cărții sale, “Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană”. Suntem în septembrie 2023.Urmează lansarea oficială a cărții și este fericit că are ocazia să aducă la viață povestea plină de suferință, dar și de lumină, a femeii care i-a marcat copilăria.

Regizorul ne face un mic tur al spațiului în care lucrează.

Este împânzit cu diplome și trofee de la Cannes, dar și cu obiecte de decor rămase de la filmări – “îmi place să păstrez diverse chestii care mi se par amuzante sau îmi aduc aminte de anumite locuri, oameni pe care i-am întâlnit.”

Obiceiul de a strânge obiecte vine poate din partea tatălui, care a adunat în casa de la Iași cea mai mare colecție personală de ceramică din România, dar și multe alte lucruri care îi dau acum bătăi de cap fiului.

Când povestește despre bunica sa, oprește graba în care este mai tot timpul.

“Despre bunica îmi amintesc cum ațipea la prânz în fotoliu, nu se întindea în pat, că nu se cădea să nu fie mereu la datorie, îmi aduc aminte cum amesteca apa în cadă cu mâna înainte să ne facă baie, cum îmi cocea ridichi negre la cuptor când eram răcit, să-mi picure zeama lor în urechi, cum îmi încheia la spate nasturii ‚pieptărașului’, un fel de vestă de înfofolit copiii mici, sau cum strângea în palme ciorapii înainte să mi-i ruleze până la genunchi.

Am încă rețete de la bunica scrise de mână și, când gătim, o pomenim des și îi urmăm precis ritualurile. În bucătăria ei am păstrat plita în care aruncam cojile de nuci la Crăciun și pe care coceam foile.

Din fericire, și copiilor mei le place să gătească, deși sunt băieți. Facem turte (pelincile Domnului, pe muntenește) la fiecare Crăciun și pască cu smântână, cu cacao și brânză de vaci, de Paște. Bunica făcea și pască cu fructe uscate și aș ști să fac, dar n-are cine o mânca.

Bunicului îi plăcea foarte mult pământul, să-l aibă, să-l lucreze. Și mie îmi place.

Mi-am învățat copiii să planteze sâmburi și să vadă ce iese din ei. Dar apoi plantate, trebuie să le ocrotesc eu.

Când am plecat eu din Iași, acum 30 de ani, pământul ăla era între o pășune și o pădure, astăzi a rămas singurul loc fără case, căci orașul s-a întins până acolo.

Locul ăla e o minunăție, cu o pădurice, tufe de porumbe, panseluțe sălbatice, fazani și nevăstuici. O vreme am visat să fac acolo un muzeu al satului, însă mai probabil e să fac un fel de muzeu cu o expoziție de ceramică românească.”

Octombrie 2024. A cântat imnul României la mormântul Evei Peron și a pus la cale Les Films de Cannes à Bucarest

La 3 ani de la câștigarea Palme d’Or la Cannes, cu filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, Mungiu aducea la București o bună parte din elita pe care o cunoscuse la Cannes și începea festivalul Les Films de Cannes à Bucarest. Pe atunci, mersul la cinema era încă o nevoie culturală și socială.

„Aveam playere VHS în casă, nu aruncasem încă dischetele, existau Cinema Studio, dar și Patria. De Netflix, streaming, mașini electrice sau influenceri încă nici nu putea fi vorba pe la noi.”, își amintește Cristian Mungiu.

Între timp, Les Films de Cannes à Bucarest împlinește toamna aceasta 16 ani. Regizorul povestește cum a început totul.

“Eram în Buenos Aires cu Thierry Fremaux, delegatul general de la Cannes pentru prima ediție de Ventana Sur, piața de filme sudamericane. Ca s-o promoveze, Thierry organizase pe lângă ea și o “Săptămână de film european”. Rugase câțiva regizori europeni să-l însoțească, printre care și eu, care prezentasem în anul acela Amintiri din Epoca de Aur la Cannes.

Mi-amintesc că am zburat cu un avion în care era înghesuită toată industria europeană de film. Au fost niște zile destul de memorabile: am fost cu Thierry și ceilalți să vizităm mormântul Evitei Peron și acolo ne-a provocat, conform nu știu cărei „tradiții” să cântăm fiecare cu gura ceva din țara lui.

Și mai neașteptat a fost că m-am văzut cu Alex Leo Șerban, care pe vremea aia părăsise Lisabona și își închiriase o garsonieră mică în Buenos Aires, deasupra unui garaj, într-o zonă foarte plină de viață, cu oameni care dansau tango pe stradă și cu mese așternute direct pe trotuar, la care puteai să stai să povestești târziu în noapte.

Ceea ce am și făcut cu Leo, bârfindu-i pe cei de acasă și depănând amintiri de la săptămâna de film românesc la Lisabona, unde fusesem împreună cu Nae Caranfil, eveniment suștinut mai de voie, mai de nevoie, de fotbalistul Marius Niculae.

La Buenos Aires era multă la lume la proiecții și părerea mea era că se datora faptului că era implicat brandul ,Cannes-ului’ – că Săptămâna de Film European aveam și noi la București și nu dădea nimeni năvală.

În urma acelei discuții l-am întrebat pe Fremaux dacă ar fi de acord, în caz că aș fi găsit pe cineva la București să organizeze un festival gen Les Films de Cannes à Bucarest, să permită folosirea brandului.

Convingerea mea era că doar așa poate să mai fi adus ceva lume la filme de autor, că de Cannes și croazetă se tot vorbea de când România devenise un fel de “țară invitată permanent”, însă asta nu însemna că ajungeau pe ecranele noastre și filmele de acolo.

Fremaux s-a gândit și a zis, ok, de acord, cu condiția să-l organizezi tu. Numai asta nu-mi luasem pe cap, dar n-aveam ce să mai fac. Am zis ok, încercăm, cu condiția să vii la prima ediție și să poftești și ceva invitați. Trebuie să îmi organizați o primire ca de șef de stat ca să vin – a glumit Fremaux, însă a venit.

Invitații, totuși, a trebuit să-i poftesc eu și atunci și la toate edițiile următoare.”

Astăzi, festivalul său e unul dintre cele mai așteptate evenimente culturale ale capitalei și totodată un model de business cultural. Între timp, însă, Cinema Studio, unde aveau loc cele mai multe dintre proiecțiile primelor ediții, are lacătul pus și găzduiește pe treptele din față oameni ai străzii. Patria, Scala, Cinema București, Corso sunt și ele niște ruine.

“Să le fie rușine celor care aveau puterea și obligația să regenereze aceste spații și nu au făcut-o. Și bravo Timișoarei și primarului ei pentru ce au realizat.

Paguba este în mare măsură iremediabilă, pentru că ea nu constă doar în pierderea unor clădiri, ci în dispariția cvasi-completă a obiceiului de a ieși la cinema pentru un film anume – nu ca la mall unde mergi și vezi ce se întâmplă să înceapă după ce ți-ai terminat hamburgerul.”

Aprilie 2025, Norvegia. Realizarea unui film de Palme d’Or

Ca să ajungem în locațiile de filmare din Norvegia, am schimbat două avione, am luat o mașină și am traversat mai multe fiorduri cu feriboturile. Aproximativ același traseu a fost parcurs de fiecare membru al echipei, fiindcă absolut nimeni nu locuia în satele norvegiene situate între munți și ape, la două ore distanță de orașul Ålesund, unde Mungiu a ales să construiască universul filmului său – „Fjord”.

“Nici oamenii care călătoresc mult în Norvegia, cu care am stat de vorbă, nu au auzit niciodată despre acest loc. A fost impresionant și pentru mine să îl descopăr.”, ne povestește Renate Reinsve, actrița din rolul principal și star al cinematografiei europene, cunoscută pentru rolurile din The Worst Person in the World și Sentimental Value.

Fiordurile (fjord în norvegiană) sunt brațe de apă înconjurate de versanți înalți, stâncoși, formate din mișcarea ghețarilor, și reprezintă principala atracție turistică de pe coasta vestică a Norvegiei.

Traversarea fiordurilor este o experiență unică în lume care, celor mai norocoși din echipa de filmare, le-a oferit și lumina de neuitat a aurorei boreale. Norvegienii trăiesc aici într-o cultură și într-un mediu cu totul diferite de ceea ce cunoaștem noi acasă. Salariul mediu net în Norvegia este de 2.600 de euro, la supermarketuri nu se mai vinde bere după ora 20.00 în timpul săptămânii, după ora 18.00 sâmbăta și deloc duminica. Băuturile puternic alcoolizate se găsesc doar la magazine de specialitate. Iar asta face parte dintr-o strategie de țară împotriva consumului de alcool.  

Traficul este oprit zilnic pentru ca pasajele rutiere să fie spălate și nimeni nu claxonează. Din contrastele dintre societatea norvegiană și cea românească s-a născut și povestea reală care a inspirat acest film.

Intenția de a face un film aici a apărut în urmă cu câțiva ani, povestește Cristian Mungiu.

„Acum trei ani am făcut un fel de documentare de presă cu toți cei care acoperiseră cazul (n.r. familiei Bodnariu). Am terminat scenariul în mai 2024, în august am organizat o prospecție aici, după vreo trei ani de la prima prospecție. Am fost în mai multe zone, ca să vedem un pic cum arată locurile, să vorbim cu oamenii. După aia m-am întors acasă și am mai scris o variantă de scenariu, corectând și îmbunătățind lucrurile care erau lăsate un pic în aer.”- Cristian Mungiu

Am ajuns pe set în a 30-a zi de filmare. O ploaie măruntă s-a încăpățânat să pună stâpânire pe întreaga zi, dar oamenii din echipa de filmare, români, norvegieni sau finlandezi, camuflați în haine impermeabile, îi fac față cu calm. Suntem la școala din satul Sæbø, iar câteva zeci de copii norvegieni, entuziasmați că vor apărea într-un film, rezistă eroic în fața numeroaselor double cerute de regizor.

“A 30-a este? Nici nu mai știu, am pierdut numărătoarea”, ne spune Cristian Mungiu.

Zâmbind, arată spre camera de fotografiat desfășurătorul plouat al zilei de filmare.

“Nu l-am văzut niciodată pe Cristian așa de relaxat.”, mărturisește Tudor Reu, producătorul executiv al filmului, colaboratorul apropiat al lui Mungiu de la După Dealuri încoace.

“Am mai îmbătrânit și eu, nu mă mai agit așa tare”, spune regizorul. “Acum 25 de ani, când am făcut 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, eram producător într-un mod foarte hands-on. Atunci eram pe peliculă. Știam cât am consumat în fiecare zi, câte role mai avem. Măcar confortul ăsta îl am acum. Am cunoscut atâția oameni, am evoluat, e altă tehnologie și am învățat eu să las de la mine, să nu mai fiu așa de control freak. Pentru că, în definitiv, nu de asta trebuie să mă ocup, ci de treaba mea. Și, cumva, iese mai bine acum.” – Cristian Mungiu

Avându-i mereu aproape pe Tudor Panduru, directorul de imagine și operator de cameră, și pe Gyjljeta Berisha, regizoare norvegiană, script supervisor la Fjord, responsabilă ca actorii să respecte textul în limba norvegiană, Mungiu dirijează cu calm fiecare protagonist și așază în cadru fiecare pată de culoare.

Lucrul la un plan – secvență, cu aproximativ 50 de persoane în cadru, poate însemna ore în șir de muncă și peste 20 de duble. Atenția regizorului se împarte între căciula unui copil de la figurație, mersul unei actrițe sau umbrela lui Sebastian Stan. În mijlocul unor duble trase în ploaie, actorii cu experiență sunt sprijinul său în conturarea tabloului perfect. Renate are grijă să încălzească micuții parteneri de platou, Sebastian Stan le zâmbește și glumește cu ei.

“- Sebastian, ajută copiii să le așezi gluga! Sebastian, lasă umbrela și ia o pălărie pe cap sau ceva pe cap.

– Pot să stau așa.

– Ah, dacă ești ok fără, sigur.

– Da, normal.” – se aude schimbul de replici dintre regizor și actor.

„După ce am văzut toate lucrurile astea, eu îl privesc acum mai mult ca pe un artist complex, ca pe un pictor. Poți să te uiți la filmele lui, să pui pauză și să te uiți la un frame ca la un tablou. Iar ăsta nu este un accident. Are un ochi foarte atent la detalii.” – ne spune Sebastian Stan.

“Fjord” cuprinde o distribuție plină de copii, cei mai mulți dintre ei actori neprofesioniști. Între duble, regizorul glumește cu ei și încearcă să le câștige încrederea. La marginea unui ponton, în timp ce echipa pregătește o barcă pentru filmare, se joacă friptea cu ei.

“E foarte amuzant să lucrez cu ei pentru că, pe de o parte, deja lucrează ca niște actori, înțeleg nuanțele, ce le ceri, pe de altă parte, cum ai dat stop, încep să se joace. Toată lumea îi cocoloșește pe platou, să nu pățească ceva, dar ei sar, fac orice când s-a terminat, sunt copii, până la urmă.

Dar felul în care stăpânesc convenția asta e și foarte delicat și foarte proaspăt. E impresionant să vezi că la ei nu lucrează tehnica. Lucrează un anume fel de a-și stăpâni emoțiile, o anumită sinceritate.”, spune Mungiu.

Poartă cu el dorul de proprii fii, unul dintre ei fiind plecat la facultate în Franța, unde studiază matematica, iar celălalt rămas în București, la liceu.

„Uite delfinii, uite delfinii!” – la malul unui fiord, într-o zi mai relaxată, de teste, regizorul ne atenționează cu entuziasm că au apărut din nou delfinii, pe care îi văzuse și în alte zile. Toată lumea se oprește din treabă și se bucură de dansul delfinilor. Regizorul cere ca cineva să filmeze repede cu telefonul, pentru a le trimite copiilor săi.

În alte pauze, în drum spre sala de mese, se trage timid în selfiuri cu peisajele uluitoare în spate. Prânzurile le ia pe platoul de filmare, alături de echipă, și folosește fiecare moment de pauză pentru a discuta cu directorul de imagine, Tudor Panduru, cele mai mici detalii. De altfel, pentru cooptarea acestuia în film, Mungiu a trebuit să se lupte cu ceilalți coproducători străini.

„E un risc în a lucra cu cineva nou. Tudor mi-a câștigat încrederea. A fost asistenul lui Oleg Mutu pe platou la După Dealuri, adică acum 12 ani, atunci era foarte tânăr. A văzut cum lucrăm, după aia, înainte să lucrăm la Bacalaureat, am făcut niște reclame împreună, ne-am cunoscut, ne-am împrietenit. Odată ce am făcut filmul ăla, a fost mai simplu.

La filmul ăsta am fost sub multă presiune și s-a pus la un moment dat problema să nu lucrez cu el. E foarte complicat să constitui o coproducție care să genereze suma de care aveam noi nevoie, dacă toate pozițiile principale de creație sunt românești.

La un moment dat i-am zis lui Tudor că nu o să lucrăm împreună decât la cameră sau vedem noi, pentru că nu reușeam să strângem bugetul dacă nu am fi cedat postul de DOP altei țări.

Până la urmă, după niște luni de zile și niște aplicații, am găsit o cale. Am pierdut niște bani, dar acum, privind înapoi la cât de mult câștigi din comunicarea facilă pe care o ai cu cineva cu care ai mai lucrat, e clar că e soluția cea mai bună.

Sunt niște poziții de bază în echipă, lucrez de multă vreme cu același scenograf, același operator, același sunetist, aceeași producție și se vede lucrul ăsta.”

De altfel, imaginea filmului „Fjord” a cucerit publicul și criticii de la Cannes, munca lui Tudor Panduru fiind remarcată în marile publicații de specialitate.

Într-o pauză de prânz, Cristian Mungiu ne mărturisește că este pentru prima dată în cariera sa când a acceptat o echipă de jurnaliști pe platoul de filmare, un spațiu creativ pe care îl consideră, așa cum e și firesc, intim.

Când Mungiu câștiga primul Palme d’Or, eu și colegul meu fotograf, Adi Bulboacă, eram studenți. Nu am fi crezut vreodată că vom avea ocazia să vedem cum ia naștere cel de-al doilea film românesc care avea să câștige Palme d’Or.

Septembrie 2025, Brașov. Festivalul de Literatură NOD

Întors doar de câteva zile de la Festivalul de Film de la Veneția, acolo unde a fost membru al juriului, Cristian Mungiu face o oprire la Brașov pentru un mic festival de literatură, aflat la prima ediție – Nod Festival.

“Cum a fost în juriu la Veneția?

Când trebuie să vezi trei filme pe zi, stând la Lido și întâlnindu-te cu toți oamenii care contează în industria asta, ești foarte norocos. Da, e un fel de muncă vreme de 10 zile, n-am putut să fac un drum mai amplu decât de la hotel până la sala de cinema, dar e foarte plăcut să fie considerat că muncești când tu te uiți la filme și discuți despre ce îți place ție cu ceilalți.

După care, da, e și chestia asta legată de networking, în sensul în care un festival de anvergura asta îți dă ocazia să te întâlnești, să vorbești cu cei din cinemaul mare de astăzi, într-un mod mult mai natural.

Mi-a permis, de exemplu, să vorbesc personal cu oameni cu care tot corespondam pe e-mail și să-i invit la festivalurile pe care le facem noi, să vorbesc cu oameni cu care corespondam vizavi de proiecte pe care voiam să le facem împreună, să discut cu ei.”

La Nod Festival este unul dintre invitați și profită de ocazie pentru a ține o pledoarie despre importanța lecturii printre tineri.

“Eu cred că întotdeauna când reușim să exportăm cultura din București, să creăm niște comunități în teritoriu e un mare pas înainte. Avem o țară destul de centralizată așa mental și cred că e un lucru foarte bun dacă reușim să pornim un capăt de discuție în cât mai multe locuri.”, spune Mungiu unor studenți care îl intervivează pentru festival.

Și-ar dori totodată să se nască o generație de tineri interesați de management cultural și să scape la un moment dat definitiv de povarea organizării de evenimente.

“Care sunt valorile cele mai importante la care ții atunci când vine vorba despre oamenii cu care lucrezi?

În primul și în primul rând, aș zice competența și corectitudinea, respectul.

Că sunt oameni care pot să-ți zică ce e de făcut, dar poți să înveți lucrurile alea numai dacă ai un interes, o motivație și poate că și entuziasmul trebuie adăugat pe lista asta.

Mi-e greu să lucrez cu oameni blazați. Și mai departe, mă interesează să fim într-un raport destul de onest, în care și eu, la rândul meu, să-ți zic ce se poate face, ce așteptări poți să ai, ce așteptăm de la tine și ce poți să aștepți tu de la noi.

Și, totodată, mă bucur când discuțiile astea le purtăm cu niște oameni care îmi mărturisesc care e scopul mai amplu al vieții lor. Mi s-a întâmplat prea des să investesc mult know-how în oameni care după 2-3, 5 ani au luat-o pe altă cale, și e dreptul lor, libertatea lor, dar e o lipsă de eficiență pentru mine.

E foarte greu să predai genul ăsta de contacte, de cunoștințe, de know-how. Oamenii trebuie să te știe după figură, eu îi iau pe cei din birou după mine în festivaluri și dacă o dată la 2, 3, 4 ani trebuie să schimb lucrul ăsta, de fapt nu sunt foarte eficient și ajung să mă ocup tot eu de multe lucruri pe care speram să le fi putut preda deja altora.”

Octombrie 2025. FILIT și casa părintească din Iași

Invitat la FILIT, regizorul e fericit că în sfârșit face și el parte din cel mai mare festival de literatură din România și totodată cel mai important eveniment cultural al Iașiului, orașul său natal. Se ține de promisiune și mergem la casa părintească din Iași, acolo unde mi-am propus să realizez un reportaj observațional pe parcursul mai multor ani.

Casa a trecut printr-un proces renovare, dar mai e mult de lucru până când ea va putea fi deschisă publicului.

Așezată pe una dintre ulițele deluroase ale Iașiului, numită azi Strada Sărăriei, casa Mungiu apare în arhivele orașului încă de acum 200 de ani. A aparținut scriitorului și prefectului de Iași Constantin Stere și este locul în care a luat naștere revista “Viața românească”.

E o zi însorită de octombrie și casa e cuprinsă de lumina caldă a toamnei. Cristian Mungiu deschide poarta casei în care a locuit până la finalul facultății și începe să-i spună povestea.

“Casa a fost cumpărată de bunicul în anii ’40, pe atunci o era o ruină. Tata (n.r. prof. dr. Ostin Mungiu, farmacolog) a scris o carte despre casa asta. Și tata are o biografie interesantă. A fost dat la școală la 5 ani, a prins liceul de 10 ani, iar el la 15 ani a intrat direct la Medicină. La 21 de ani era asistent la Medicină și a stat acolo până a murit. Deci de la 21 de ani până la 80 de ani, când a murit, el 60 de ani a fost profesor la Medicină în Iași. A avut generații de studenți vreme de 50 de ani. Și asta face ca eu, oricând prezint filmul undeva în lumea asta, să vină cineva la mine și să zică, știți că am fost studentul domnului profesor Mungiu.”

Mama a fost profesoară de română și poate de la ea a deprins înclinația către litere, în timp ce medicina s-a dovedit a fi nepotrivit pentru el. A locuit în acest loc cu părinții, bunicii și sora (n.r. Alina Mungiu-Pippidi), dar și cu familii chiriașe. În camera bunicilor și-a petrecut mare parte din copilărie. Aici a dormit până a pornit la școală.

“Vino să vezi ceva” – dă la o parte fața de masă și își așază mână pe liniile adâncite în lemnul vechi – “Deci atât au jucat table bunică-miu și unchi-miu la masa asta încât au lăsat liniile astea. Bunică-mea, săraca, ajunsese să pună ziare peste.”

În camera alăturată, unde și-a pus cel mai mult amprenta, urmează să fie sala dedicată filmelor.

“Asta e încercarea mea în această casă, de a face un fel de sală audio-video, mi-am adus tehnică, aici sunt mii viniluri și de casete VHS, printre care filmele cu care am crescut eu în anii ’80. Și tot aici probabil voi aduce toate premiile mele.

Văd că ai aici trofeele de la CineMAiubit, din studenție.

Da, eu am prins prima ediție de CineMAiubit în școală. Atunci l-a inventat doamna Bostan.”

La o altă masă a tras prize pentru spațiul de co-working și a adus scaune găsite prin târguri, recondiționate ulterior – “cu asta îmi place să mă ocup în timpul liber.

Le recondiționezi cu mâinile tale?

Nu, eu doar le găsesc. Mi-ar plăcea să lucrez la așa ceva, dar nu am timp.”

Mare provocare la această casă este să facă ordine între miile de obiecte adunate de tatăl său, despre care spune că era un “hoarder” – avea colecție de bani, medalii și, cea mai bogată dintre toate – de ceramică.

“Eu trebuie să aduc pe cineva de la Palatul Culturii din Iași, să facă câte o fotografie la fiecare dintre astea, că eu sunt ultimul în viață care știe de cine sunt făcute, când și unde. Și să pot să transform asta într-un muzeu virtual, că spațiu pentru toate astea nu are nici muzeul.”

În capătul casei ajungem în cămăruța în care a locuit până să plece la București. În acea perioadă a avut și primul său job – la Filarmonica din Iași. Mergea prin fabrici și uzine încercând să convingă muncitorii să vină la concerte de muzică clasică.

Însă cel mai spectaculos aspect al casei e dezvăluit la final. O scară ce duce spre cupola unui fost observator astronomic. În copilărie, Cristian și Alina Mungiu nu au avut acces la observator, dar l-au redeschis când ei s-au făcut mari. Acum, Cristian Mungiu visează să facă acest spațiu funcțional pentru cei mai mici dintre vizitatorii casei lor.

Decembrie 2025, Paris. Un weekend à’l Est și prima expoziție de fotografie

Pentru prima dată, în decembrie 2025 României i-a fost dedicat un întreg festival la Paris – Un weekend à’l Est, un eveniment care celebrează cultura unei țări est-europene în fiecare an. 80 de artiști români au fost invitați în capitala Franței să-și arate lucrările, filmele, să cânte, să danseze sau să vorbească despre cărțile lor.

Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu, Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Judith State sau Corneliu Porumboiu s-au numărat printre invitați. Ambasadorul onorfic al evenimentului a fost chiar Cristian Mungiu – invitat de organizatori să ia parte la curatoriere, dar și la promovare.

Cu această ocazie, regizorul a vernisat și prima sa expoziție de fotografie, la Paris Club Cinema, o galerie de artă din centrul cartierului Saint-Germain-des-Prés.

L-am găsit acolo, printre tineri francezi sau români, interesați să-i descopere și o altă înclinație artistică. Legendele fotografiile erau scrise toate manual și lipite cu bandă adezivă.

Mungiu a expus pentru prima dată fotografii făcute în studenție, câteva obiecte de ceramică ale tatălui, valiza doctorului Bebe (n.r. Vlad Ivanov) din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, precum și imagini surprinse la filmări, în prospecții ori în vacanțe cu copiii.

“Pot să văd o evoluție de la felul în care gândeam eu fotografia, acum 40 de ani, până la felul în care cadrez. Să vede că am plecut de la cadraj și de la compoziție, mai târziu am ajuns să înțeleg culorile și lumina cel mai târziu și la sfârșit toate lucrurile astea s-au întâlnit în filmele mele.

Sunt mai multe direcții în care fac fotografiile și una are legătură cu faptul că n-am putut niciodată să pictez.

Ai încercat?

Cea mai mare mostră de pictură e, de fapt, un desen, de la 19-20 de ani, un afiș pentru Filarmonica din Iași. N-am încercat să pictez, am încercat să desenez. Dar n-am talent.”

Printre vizitatori i-am întâlnit pe actrița Isabelle Huppert și pe regizorul Gaspar Noé.

„Cristian este un regizor extraordinar, îi iubesc filmele de foarte mult timp și sunt foarte bucuroasă să fiu aici.

Expoziția cum vi s-a părut?

Magnifică! Vreau să vin separat, când e mai liniște, să îmi iau mai mult timp pentru a o parcurge în detaliu.”, a spus Isabelle Huppert pentru Cultura la dubă.

“Nu mă așteptam să fie o expoziție atât de mare, de umană și colorată. E ca o expoziție a întregii vieți. Aș recomanda expoziția aceasta oricui iubește filmele lui Cristian Mungiu.”, a declarat și Gaspar Noé.

Tot în cadrul festivalului, la Cinema Christine, unul dintre cele mai populare cinematografele de artă din Paris, a fost proiectat 4,3,2. Am văzut la intrare o coadă imensă și tineri care n-au mai prins bilete. La aproape 20 de ani de la premiera de la Cannes, filmul lui Mungiu încă stârnește interes. Întrebați câți îl văd pentru prima dată, cei mai mulți dintre spectatorii prezenți în sală au ridicat mâna.

Timp de două săptămâni, la Paris s-a vorbit mult despre artiștii români, atât în presă cât și la evenimentele Un Weekend a’l Est. România nu a contribuit financiar la acest festival.

“Statul român ar trebui să înțeleagă că atunci când susții inițiative private de tipul ăsta, pentru promovare, ele au un efect mult mai puternic decât atunci când încerci să faci promovarea prin organul oficial, acolo unde, de fapt, vin 80% paharnici de serviciu, îmi pare rău s-o spun, dar asta e experiența mea de-a lungul timpului.

Eu sper să prind ziua în care să căpătăm această minimă înțelegere și să abandonăm acest provincialism de promovare, să percepem că nu se poate la nesfârșit să-ți dorești să ai o imagine mai bună, dar în esență fără ca tu să vrei să investești vreodată.” spune Cristian Mungiu.

Mai 2026, Cannes. Premiera mondială “Fjord”

În freamătul de la Cannes, pe Mungiu iubitorii de filme îl clasează în rândul “maeștrilor”.  Cu câteva zile înainte de premiera mondială în competiția oficială, “Fjord”, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve în roluri principale, este unul dintre cele mai așteptate filme.

Biletele la premiera de gală și proiecțiile de presă s-au epuizat în doar câteva secunde.

Un an mai târziu de când l-am văzut la filmările din Norvegia, regizorul urcă alături de actori pe celebrele trepte ale Grand Théâtre Lumière din Cannes.

Proiecția de gală se încheie cu 10 minute de aplauze și un moment emoționant – Sebastian Stan îl pupă pe obraz pe regizorul care a contribuit astfel și la reconectarea actorului româno-american cu România, țara din care a plecat la doar 8 ani.

Filmul, o dramă de două ore și jumătate, aduce pe marele ecran contraste puternice dintre progresism și conservatorism, pornind de la cazul real al familiei Bodnariu. Preocupat încă de la R.M.N. de ciocnirea a două culturi diferite și scindarea lumii în care trăim, dezamăgit totodată că nu a avut cu R.M.N. succesul imaginat, Mungiu a aplicat la Fjord o rețetă diferită, insistând pe aceeași temă.

Cu bună știință, a apelat la doi actori cunoscuți la nivel internațional, atât pentru talentul lor, cât și pentru puterea acestora de a atrage distribuitorii. Filmul s-a vândut încă din faza de scenariu, iar asta a ajutat efectiv la realizarea lui.

“Sincer, dacă nu l-aș fi implicat pe Sebastian, n-aș fi putut să finanțez filmul. Filmul s-a finanțat la nivelul ăsta pe baza faptului că joacă Sebastian și Renate.”

A doua zi de la premieră, după o prezență la conferința de presă aplaudată de jurnaliștii străini, ne vedem pe terasa palatului festivalului de la Cannes pentru un interviu. Pe lângă calmul pentru care este cunoscut, pe chipul regizorului se întrevede acum și bucuria. E mulțumit că trăiește acest moment și știe că a făcut tot ce a depinde de el pentru a ajunge aici.

“Acum, dacă e să vorbim foarte cinstit, dacă m-ai pune să aleg, prefer un alt Palme d’Or decât un premiu Oscar. Dar, altfel, în primul rând îmi doresc ca filmul să aibă o soartă și o viață cât mai lungă.

Sigur, ideal, mi-ar plăcea foarte mult ca filmul să fie și în palmares la Cannes și să se regăsească și pe nominalizările de la Oscar. Rămâne să facem ce ține de noi să-l sprijinim, dar trebuie să înțelegem totodată că… cu hei-rup-ul ăsta, să ținem pumnii patriotic, nu facem mare lucru. Dacă vrem să facem ceva, trebuie să punem mână de la mână, să strângem un buget de marketing.

Că așa, mersi frumos, decorații am primit toată viața. Nu vreau să-l citez pe Gică Hagi aici, dar așa un pic de recunoștință cred că merităm și noi.

Al doilea Palme d’Or a venit sâmbătă seară. Mungiu i-a sărutat mâna actriței Tilda Swinton, iar ea a întors sărutul.

„Dată trecută mi-a părut rău că n-am avut inspirația să sărut mâna unei doamne, Jane Fonda, așa cum se cade și cum am fost învățați din strămoși, și mi-am zis că dacă o să mai am ocazia vreodată, am să repar acea greșeală.

A fost o coincidență frumoasă să fie Tilda, cu care mă știu, încercăm să găsim un proiect să lucrăm împreună, ea m-a invitat să petrec o lună la reședința ei de scris din Scoția, dar eu nu sunt genul de scenarist care să aibă timp liber o lună, așa că i-am mulțumit frumos, dar am refuzat. Sper să reușesc să o aduc la unul dintre festivalurile noastre, în schimb.”

Mungiu și echipa sa privesc acum spre lansarea filmului în cinematografele din occident și o foarte probabilă nominalizare la Oscaruri la începutul anului viitor.

Dacă acum 19 ani era complet necunoscut Academiei Americane de Film, care l-a ignorat la nominalizările la Oscar, în ciuda Palme d’Or-ului, de data aceasta, cu “Fjord”, întrunește mai toate ingredientele pentru a ajunge acolo.

Totuși, exemplul lui Alexander Nanau, dublu nominalizat cu Colectiv la Oscaruri, arată că premiile rămân un motiv de bucurie, dar nu de schimbare reală în felul în care statul român privește cultura – cel mai slab finanțat domeniu de 36 de ani încoace.

Mai 2026, Sosirea la Aeroportul Otopeni cu Palme d’Or

Duminică seara, într-un aeroportul Otopeni aflat în șantier, Cristian Mungiu a aterizat cu o cursă de linie de la Nisa. Ministerul Culturii nu i-a organizat o ceremonie de primire la Salonul Oficial. “Și nici nu mi-aș fi dorit” – răspunde în fața camerelor de filmat câștigătorul de Palme d’Or.

Întrebat de jurnaliști unde este trofeul, acesta refuză să-l arate. Poate că este felul său de a le răspunde autorităților române. Sau poate că era pur și simplu prea obosit.

Așteaptă, totuși, cu răbdare, încă 4 minute, pentru a intra, la rugămintea televiziunilor, în direct la ora 19.00.

Taxează politicienii pentru lipsa de susținere a culturii, dar recunoaște, totodată, că “Fjord” a fost realizat și cu bani de la CNC, deci bani publici din România. Sigur, nu cu o sumă care să-i permită să facă filmul integral, ci doar cu o parte – 700.000 de euro dintr-un buget de aproximativ 6 milioane de euro (până în acest moment).

În curând va începe filmările pentru o nouă parte Amintiri din Epoca de Aur și se gândește deja la un posibil viitor film. E nevoie de timp de reflecție, spune cineastul – “Nu cred că e ok să poluăm mediul audio-vizual. Dacă ți se dă ocazia să faci un film, să le vorbești oamenilor, atunci trebuie să te gândești foarte bine ce să le spui, să fie relevant”. – a declarat acesta.

Altfel, își dorește să aibă mai mult timp liber pentru îndeletnicirile gospodărești și să ducă la bun final proiectul casei părintești.

Așa cum îi răspundea și bunicii, nu crede că și-a ales o profesie grea. Dimpotrivă. Se consideră norocos că e plătit să facă ce-i place și că încă mai găsește povești relevante de spus.

În tot ceea ce înseamnă activitățile din lumea filmului, de la producție la scris, regizat, repetiții cu actorii, etc, ce îți aduce cea mai mare bucurie și de ce?

Încă regăsesc plăcere în fiecare din ele: îmi place să colind satele și muntii din România în prospecții, să vorbesc cu oameni, să descopăr locuri, să mănânc ce găsesc prin copaci și să fac fotografii, îmi place și să scriu – pentru film, dar și mai multe pentru ne-film, mă bucur să lucrez cu actorii, să îi descopăr, să îi cunosc, să căutăm justețea împreună, îmi place și să fiu la filmare și să creez situații, dar totodată și să organizez evenimente dischisite și să pun oameni în situația de a se cunoaște și de a depăna povești.

Cred că cea mai mare bucurie o am când reușesc să aștern pe hârtie o poveste despre care mai pot să cred un pic că ar fi cât de cât relevantă – asta a devenit foarte dificil în mijlocul acestei enorme poluări cu imagini, vorbe și sunete – și probabil din pricina asta mă si bucur tare când mi se mai întâmplă.

Dar, altfel, bucuriile cele mai mari sunt când călătoresc ori merg pe stradă și mă uit la oameni, îmi ud florile, îmi mângâi câinii sau povestesc cu copiii mei.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post REPORTAJ De la casa părintească din Iași la Cannes, Mungiu invită copiii să privească stelele, nu Palme d’Or-ul appeared first on Cultura la dubă.

_{foto: Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă}

Laureată la Cannes, la Premiile Academiei Europene de Film și nominalizată la Premiile Oscar pentru cea mai bună actriță în rol principal (Sentimental Value), Renate Reinsve este în prezent una dintre cele mai apreciate actrițe din lume.

Am întâlnit-o în Norvegia, țara sa natală, la filmările pentru Fjord, primul film realizat de Cristian Mungiu peste hotare, cu o echipă mixtă, formată din diverse naționalități.

Renate interpretează rolul Lisbet Gheorghiu, soția lui Mihai Gheorghiu, jucat de Sebastian Stan.

Renate a fost convinsă de scenariul scris de Mungiu, inspirat de cazul real al familiei de penticostali Bodnariu, ai cărei copii au fost luați de seviciul de protecție a copilului din Norvegia, după ce părinții au fost acuzați de rele tratamente asupra minorilor.

În singurul interviu acordat până acum în presa din România, Renate Reinsve vorbește pentru Cultura la dubă despre experiența de lucru cu Cristian Mungiu, dar și despre contactul cu echipa de români – “foarte sincer, cred că românii sunt printre cei mai amabili oameni pe care i-am întâlnit. Sunt atât de drăguți, chiar și dacă se ceartă mult pe platou, haha.”, spune Renate cu zâmbetul pe buze.

În inima unui fiord norvegian, în pustietatea munților, acolo unde au avut loc filmările, actrița norvegiană povestește că a trăit experiențe stranii, echipa fiind cazată într-un hotel de lux despre care se spune că este bântuit de fantome. – “Cred că sunt ceva natural pentru că acesta este unul dintre cele mai frumoase locuri în care am fost vreodată și, dacă aș fi o fantomă, eu nu m-aș întoarce într-un oraș. Aș veni aici.”

În articolul de mai jos publicăm și primele imagini cu Renate Reinsve de la filmările pentru Fjord, surprinse de Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă.

Pe 18 mai Fjord va avea premiera mondială în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes și este unul dintre cele mai așteptate filme ale acestei ediții.

***

Renate, în primul rând, povestește-ne, te rog, cum l-ai cunoscut pe Cristian Mungiu?

Ei bine, am auzit despre acest proiect mai întâi de la compania de producție cu care am lucrat deja de multe ori, numită Eye Eye Pictures, din Norvegia. Ei au produs The Worst Person in the World, Sentimental Value și Armand, în care am jucat. Cristian văzuse The Worst Person in the World, Armand și filmul la care am lucrat împreună cu Sebastian Stan, A Different Man. Știam că el a fost foarte inspirat de această poveste din Norvegia.

A vrut să se întâlnească cu mine în biroul companiei de producție pentru a vorbi despre acest rol. Am citit scenariul și cred că a trebuit să opresc lectura de patru ori pentru că am fost atât de mișcată, e atât de dureros prin ce au trecut aceste personaje! Iar modul în care Cristian scrie cred că are legătură cu trecutul său ca jurnalist.

Și cred că cel mai mare talent al lui este să caute obiectivitatea în subiectivitate. Desigur, veți avea o poveste foarte emoționantă, dar e impresionant modul său de a încerca mereu să rămână fidel obiectivității poveștii și apoi să o facă cât mai nuanțată posibil. Este cu adevărat extrem de impresionant.

Deci, când am citit scenariul, m-am conectat mult la întregul scenariu, dar în special la acest personaj, Lisbet. Și mai era, de fapt, și un alt rol în scenariu numit Mia, care era poate mai potrivit pentru mine.

Rolul Lisbet este foarte atipic. Nu am mai făcut niciodată ceva de genul acesta, dar totuși am simțit o legătură foarte puternică cu ea.

Nu știam cum să o interpretez. Dar cred că din scenariu și modul în care lucrează Cristian și felul în care lucrez eu, Lisbet a prins viață în timpul filmărilor. Nu am decis cu adevărat nimic. Și nici lui Cristian nu îi place să vorbească despre intențiile personajului sau să judece personajele.

Și simt că e un mod diferit de lucru, de fapt. Deci am fost foarte surprinsă de ceea ce a devenit acest personaj. Și încă nu am văzut filmul. Dar se simte ca și cum, poate pentru prima oară, nu am cu adevărat control asupra ei. Ea se dezvăluie într-o voce diferită. Ea arată foarte diferit. Ea se comportă foarte diferit. Dar eu chiar o iubesc. Eu chiar o iubesc.

Prima care a fost?

Prima a fost la Worst person in the world. Va fi întotdeauna pe primul loc în listă. Locul acela a fost atât de special, apoi a fost primul meu rol principal într-un film și a fost magic!

Cum ți s-a părut stilul de lucru al lui Cristian Mungiu pe platou, cu multe duble și mis-en-scene complexe?

Da, e foarte complex, a fost ca un șoc pentru mine fiindcă am început, din nefericire, din cauza programului, cu scenele cele mai dificile ale personajului meu. Nu învățasem încă această metodă, așa că a fost un șoc, mi-ar fi plăcut să am mai mult timp să înțeleg metoda lui, pentru că nu o poți înțelege intelectual, trebuie să o simți cu adevărat, să o înveți cu adevărat puțin câte puțin și să observi semne mici în procesul lui pentru a ști exact ce trebuie să faci.

Este imposibil pentru un actor să mențină veridicitatea personajului timp de atât de multe duble. Modul în care lucrează este unul poetic, folosind fizicalitatea în scenă, în mizanscenă.

Și este cu adevărat priceput în modul în care face asta. Am un mare respect pentru felul în care face asta și încearcă să găsească cea mai bună modalitate. Îți ia ceva timp să înveți să fii sincer în cadrul pe care el îl construiește. În cadrul, nu mă refer la cadrul efectiv, ci de fapt la structura modului în care își face filmele.

Erai familiarizată cu unele dintre filmele sale sau cu filme ale altor regizori români înainte de colaborare?

Am văzut După dealuri, care este, desigur, o capodoperă. Nu le-am văzut pe toate, dar acum, evident, sunt familiarizată cu munca sa. Este foarte impresionant și emoționant că am ajuns să vorbesc cu el, să înțeleg valorile sale în realizarea filmelor și am învățat atât de mult!

Cred că va afecta munca mea de acum încolo, absolut, pentru că standardul este acum mai ridicat, este un standard foarte înalt.

De asemenea, trebuie să ai încredere în poveste pentru că în această modalitate de lucru nu trebuie să ajuți publicul sau să arăți ceva anume, ori să-l ajuți pe Cristian. Este cu adevărat încercarea de a fi sincer cu situația.

Îmi place foarte mult să lucrez cu regizori puternici care știu exact ce își doresc, este mai ușor de navigat ca actor în acest context. Chiar îmi place să lucrez în Europa.

Cum a fost pentru tine lucrul cu ceilalți români din echipă?

Să știi că a fost uimitor. Simt că toată lumea este foarte conectată cu viziunea lui Cristian. Și, foarte sincer, cred că românii sunt printre cei mai amabili oameni pe care i-am întâlnit. Sunt atât de drăguți, chiar și dacă se ceartă mult pe platou, haha. Oricum, cred că în calitate de actriță sau actor, ești protejat foarte mult de conflicte, deci nu știu totul, dar simt cu adevărat că românii au inimă foarte mare.

Crezi că tonul atmosferei de pe un platou vine din felul în care se poartă regizorul?

Cu siguranță. Aici toți sunt influențați de felul lui Cristian de a fi, atât de generos, atât de amabil, de primitor. El iubește cu adevărat filmele, el iubește cu adevărat oamenii de pe platou și respectă oamenii, ceea ce aduce el pe platou cred că influențează foarte mult modul în care suntem cu toții împreună. Stăm în acest loc special laolaltă, ne vedem tot timpul, e ca într-o tabără.

Apropo de locul în care ne aflăm, îl știai dinainte, călătorisei aici?

Nu, nu, nu. Nici oamenii care călătoresc mult în Norvegia, cu care am stat de vorbă, nu au auzit niciodată despre acest loc. A fost impresionant și pentru mine să-l descopăr.

Dar povestea familiei de români care reprezintă sursa de inspirație pentru film îți era cunoscută din mass-media norvegiană? În România a fost foarte mediatizată, au avut loc chiar proteste de stradă.

Am auzit, am auzit. Și unii oameni de aici au auzit despre acest caz, dar eu nu eram familiarizată cu știrea. Desigur, am auzit povești despre serviciile sociale pentru copii, atât lucrurile bune, cât ș lucrurile rele. Și cred că modul în care Cristian folosește această poveste pentru a vorbi și despre ceva mai universal, trasează o linie între lucrurile existențiale care se întâmplă în fiecare dintre noi și cum le percepem ca societate. Cred că folosește această poveste pentru a spune și mai multe despre viață și despre cum conviețuim.

De asemenea, subliniază cât de greu este să înțelegi cu adevărat cultura altui popor.

Am făcut împreună multă muncă de documentare, Cristian ne-a chemat în România, am încercat cu adevărat să înțeleg istoria care a marcat România, în special în București, pentru că acolo am fost.

Am încercat să cunosc acești oameni și să învăț limba. Dar chiar și atunci când încerci din greu să faci asta și o faci cu intensitate, întotdeauna vor exista părți pe care nu le vei putea înțelege niciodată. Și așa apar conflictele în societatea noastră.

Cred că acest film va oferi și oportunitatea de a spune cât de dificil este să ne înțelegem diferențele, iar dacă poți privi pe cineva cu bunătate, chiar dacă este necunoscut și înspăimântător, vei obține o rezolvare mai bună dintr-un conflict.

Este atât de important să fim conștienți de aceste lucruri.

Am fost martori la o scenă foarte simpatică la sfârșitul uneia dintre zilele de filmare, când tu și câteva colege actrițe i-ați făcut lui Cristian un cadou. El părea emoționat. Ce pasăre reprezenta acea sculptură și care era mesajul din spatele cadoului?

Are legătură cu misterul acestui loc în care am filmat. Fiindcă mulți dintre noi am avut aici parte de niște experiențe cu posibile fantome și, de asemenea, de niște experiențe ciudate cu păsări.

Este foarte greu de explicat. Iar Cristian, când a venit prima dată aici, a avut prima întâlnire cu această pasăre și ea a reprezentat și primul cuvânt norvegian pe care l-a învățat, care este “skarv”, numele păsării. Deci i-am luat acel cadou ca să-l poată avea cu el, știi, să-l ducă acasă și să-l aibă pe peretele lui.

Și care e treaba cu fantomele de aici? Sunt niște legende, glumiți legat de asta sau chiar credeți în existența lor?

Eu cred că sunt ceva natural pentru că acesta este unul dintre cele mai frumoase locuri în care am fost vreodată și dacă aș fi o fantomă, eu nu m-aș întoarce într-un oraș. Aș veni aici. Dacă mor, aș veni aici. Deci cred că e firesc că sunt multe fantome aici. Hahahaha.

Sunt câteva mituri şi poveşti despre acest hotel şi despre cine îl bântuie. Și unele persoane de-aici pretind că au văzut cu adevărat, chiar dacă eu nu cred în acele lucruri. Totuși, mi s-a întâmplat ceva aici ce nu pot explica. Când lucrurile se întâmplă, încerci să găsești o rațiune logică.

Dar s-au întâmplat lucruri aici pe care nu le poți explica rațional. Cred că toată povestea asta contribuie la experiența magică a filmării.

Experiența ta, pe care nu o poți explica, a fost plăcută sau înfricoșătoare?

Un pic înfricoșător, dar nu cred că fantomele vor să fie rele. Cred că sunt puțin obraznice, dar drăguțe. (râde).

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Renate Reinsve: “Colaborarea cu Cristian Mungiu va afecta munca mea de acum încolo, pentru că standardul este acum mai ridicat, e foarte înalt.” appeared first on Cultura la dubă.

ENG Version

“Asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?“

Plecarea. Pentru un copil de 8 ani, plecarea poate fi o noțiune asimilată mult prea devreme, mai ales dacă se întreaptă către necunoscut. Devine, totuși, suportabilă atunci când are alături o mamă determinată să-i ofere o nouă viață.

Plecarea este înrădăcinată în povestea vieții lui Sebastian Stan. A părăsit Constanța în copilărie, lăsându-și bunicii îndrăgiți și prietenii de pe scara blocului. A ajuns cu mama sa în Austria, apoi în America, la New York. Pentru ca ulterior cariera de actor să implice alte și alte plecări.

Dar azi nu vom vorbi despre plecare, ci despre întoarcere.

Cu o capacitate extraordinară de transformare, alegând scenarii cât se poate de diferite, Sebastian Stan este acum unul dintre cei mai apreciați actori de la Hollywood, câștigător al unui Glob de Aur și nominalizat la Premiile Oscar. Are dublă cetățenie – americană și română.

Iar în doar câteva săptămâni va putea fi văzut jucând pentru prima dată într-un film românesc, Fjord, regizat de Cristian Mungiu, acolo unde-i stă perfect oricărui artist de cinema – la Festivalul de Film de la Cannes, în competiția oficială.

Ca să te apropii de o celebritate precum Sebastian Stan trebuie să treci, în mod normal, de o armată de agenți, fie impresari, publiciști, fie la propriu, agenți de pază.

Pe platoul de filmare de la Fjord, din Norvegia, lucrurile au stat, însă, altfel. Timp de mai bine de o lună, Stan și-a dat jos pelerina invizibilă de superstar și s-a integrat în diferitele straturi ale echipei de filmare, formată din români, norvegieni, suedezi sau finlandezi.

Tot în mod normal, o astfel de celebritate oferă interviuri rar și doar publicațiilor majore, cunoscute la nivel internațional.

Faptul că Sebastian Stan a decis să acorde primul său interviu în România, de după nominalizarea la Oscar, unei publicații mici, precum Cultura la dubă, spune mult mai multe despre el decât despre noi. Este doar una dintre formele prin care își pune notorietatea în slujba celuilalt, pentru a susține cauze în care crede, cauze care altfel nu se bucură de foarte mult sprijin. Cu același raționament a susținut, în calitate de producător și finanțator,  lungmetrajul de debut al unei regizoare din România – Malul Vânăt, al Andreei Borțun.

Discuția cu Sebastian Stan a decurs cât se poate de natural și a atins subiecte personale, care ne ajută să-l vedem dincolo de cariera de actor. De la căutarile unui copil trezit într-o lume complet diferită, la adultul de 42 de ani care încearcă să-și găsească adevarata identitate și rolul său pe pământ. Toate astea, în contextul pierderii dureroase a tatălui – “cu tata vorbeam doar în română, ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru.”

Ce rol are filmul în toată această poveste? Este arta prin care Stan își poate aduce cel mai autentic contribuția într-o lume măcinată de conflicte. Și este totodată parte din propriile sale căutări.

Interviul a avut loc în Norvegia, în aprilie 2025, într-o pauză de filmare. Sebastian a ales să vorbească în limba română, dar pe alocuri unele idei au fost exprimate în engleză.

Materialul prezintă totodată primele imagini cu Sebastian Stan pe platoul de filmare de la Fjord, surprinse de fotograful Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă.

***

“Sebastian, suntem în Norvegia, aproape de finalul filmărilor la Fjord. În primul rând ce faci, cum te simți aici?

Nici nu-mi vine să cred că mai avem doar două săptămâni și terminăm. E puțin ciudat aici, ai o altă stare. După atât de mult timp petrecut aici, în izolare, printre munții ăștia sălbatici, parcă nu mai știi dacă gândurile care îți trec prin minte îți aparțin cu adevărat sau sunt ale personajului.

Probabil tocmai această austeritate a peisajului a fost perfectă pentru mine, m-a ajutat să mă deconectez de orice altceva și să mă afund într-o cu totul altă lume, una care pare aproape fără timp.

Să fim în această locație ne-a ajutat mult să înțelegem cum ar fi viața aici pentru această familie din film, cum ar arăta lumea fiecărui personaj. Este cu adevărat un spațiu unde granițele dintre tine și rol se estompează treptat, ceea ce este minunat, nu?

Înainte să plec, nu prea am avut timp să mă gândesc cum va fi aici dintr-o perspectivă obiectivă, fiind o experiență total nouă, până la urmă, este primul meu film cu o echipă formată din foarte mulți români.

Ce te-a făcut să accepți acest proiect și să lucrezi cu Cristian Mungiu?

Mi-am dorit de multă vreme să colaborez cu Cristian. Dacă mă uit la ultimii ani, pot spune că am devenit tot mai dependent de regizori și de poveștile care îmi permit să pătrund în profunzimea personajului.

Îmi place să descopăr în mine și în personaj ceva neașteptat, poate chiar înfricoșător, genul ăla de teamă care te împinge să sapi mai adânc. Frica asta interioară, de a nu fi pe deplin pregătit sau de a eșua în fața unei nuanțe noi, a unui personaj străin mie, este ceea ce caut, cred că este cea care mă ajută să cresc ca actor.

Pe Cristian l-am admirat încă de când i-am văzut primul film. Ne-am cunoscut acum câțiva ani și am tot încercat să găsim un proiect la care să lucrăm împreună. În cele din urmă, l-am găsit pe acesta și sunt recunoscător că s-a concretizat.

Tu ai trăit cea mai mare parte a vieții în afara României și ai avut deja în cariera ta proiecte de film extraordinare. Cum poți explica dorința asta a ta, de a avea o conexiune nu doar personală cu țara în care te-ai născut, ci și una profesională, artistică? Cum și când a apărut dorința sau nevoia aceasta și ce stă de fapt, în profunzimea ei?

România este locul în care m-am născut și unde o parte din ceea ce sunt astăzi s-a format. Și da, de multă vreme îmi doream să mă implic într-un proiect cinematografic românesc.

Primul proiect cu industria cinematografică românească nu este acesta, Fjord, ci filmul regizat de Andreea Borțun, „Malul Vânăt” (A River’s Gaze), în care m-am implicat în calitate de producător și finanțator. M-a bucurat mult că am avut această oportunitate de a fi parte, de a susține un proiect al unei tinere regizoare, la început de drum, la primul său lungmetraj.

Cred că este foarte important, dacă putem, să susținem astfel de voci noi. Adesea marile cariere se nasc din acești primi pași. Gândește-te la Martin Scorsese, care a debutat cu Who’s That Knocking at My Door (1967) datorită sprijinului producătorului Roger Corman, deschizând drumul spre capodopere precum Taxi Driver mai târziu. Nu îmi permit să spun că suportul meu a fost la fel de decisiv, la fel de important, dar am încercat să-i fiu alături în acest demers cât am putut de mult.

Pauza asta lungă a făcut întoarcerea nu doar fizică, ci una mult mai revelatoare, aș putea spune chiar spirituală.

A fost nevoie să mă maturizez, să adun experiențe și, mai ales, să-mi cultiv curiozitatea și dorința de a înțelege mai bine de unde vin. Această redescoperire m-a influențat mult încă de la începuturile carierei, realizând că locul de origine și trăsăturile care mă diferențiază sunt, de fapt, părți care mă definesc și mă sprijină în viață – asta după ce o mare parte a copilăriei mi-am dorit doar să mă integrez și să fiu ca ceilalți.

Fiind societăți diferite în care a trebuit să mă adaptez (n.r. Austria, SUA), probabil că e firesc să-ți dorești să aparții.

Cu vârsta, realizezi că unicitatea nu vine din ceea ce ai în comun cu ceilalți, ci tocmai din acele calități și experiențe care îți conturează identitatea proprie și te provoacă să-ți construiești un drum al tău. Diferențele și particularitățile noastre sunt, până la urmă, cele care ne oferă o perspectivă originală asupra lumii și ne permit să trăim detașat de norme, în acord cu cine suntem cu adevărat. Acest aspect contează enorm, mai ales în industria filmului, unde, ca actor, totul pornește de la cum îți găsești vocea.

Succesul cred că ține și de puterea de a te exprima sincer, care adesea vine din propriile tale rădăcini, trăiri și experiențe de viață. Exact asta stă la baza capacității de a înțelege profunzimea personajelor și a poveștilor despre care vorbeam mai devreme, dar și a oamenilor cu care lucrezi, fiecare cu istoria sa unică. Bogăția asta face interpretarea vie, relevantă.

Gândurile acestea m-au urmărit mereu și m-au făcut să-mi doresc tot mai mult să mă întorc în locul de unde am plecat, un loc care îmi apare în niște amintiri bizare din timpul Revoluției din 1989, dar mai ales în cele cu bunicii, familia, prietenii de atunci, cu felul în care ‘cei mari’ relaționau între ei și cu situația socială și politică a acelor vremuri.

Toate astea au luat contur prin 2003, când am întâlnit o româncă, pe Alexandra Tînjală, care apoi mi-a devenit prietenă.

Eram în Anglia cu colegii mei de la actorie din America, de la Rutgers – unde mergeam la facultate. Ea era prietenă cu cineva din clasa mea și prietenul acela a zis: hey, tu ești român, ea e româncă, hai să vorbiți. Eu, până atunci, nu mai aveam niciun contact în România. Cu copiii cu care mă jucam în copilărie nu ținusem legătura. Bunicii, sărmanii, muriseră. Nu mai aveam pe nimeni. Toți eram plecați.

Iar datorită Alexandrei am început să redescopăr România, cinematografia românească, regizorii români. Ea m-a introdus noului val românesc – Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu, apoi filmelor lui Radu Jude și ale altor regizori români. Ea îmi trimitea filme: „Moartea domnului Lăzărescu”, „4,3,2”, „A fost sau n-a fost?”- care rămâne unul dintre filmele mele preferate, și multe altele.

Țin minte că prin 2008 mi-a adus un DVD cu filmul lui Cristian, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, pe care obținuse autograful lui. Sunt chiar curios dacă îl mai găsesc acasă. Ar fi ceva!

Apoi am început să mă implic în programul de voluntariat al Alexandrei, Our Big Day Out, în calitate de voluntar, care vizează copii din instituții de plasament și oameni defavorizați. Alexandra Tînjală este voluntar și al ONG-ului The Alex Fund, fondat de Leslie Hawke (n.r. mama actorului Ethan Hawke).

Ei, acest ONG, The Alex Fund, avea un eveniment la Lincoln Center, în New York – proiecția filmului lui Cristian Mungiu, Bacalaureat. Și Alexandra m-a invitat la această proiecție, o ocazie perfectă să îl întâlnesc pe Cristian Mungiu, mai ales că locuiam în New York.

Astfel că am luat-o pe mama cu mine, iar la acest eveniment l-am întâlnit pe Cristian prima dată. Nu cred că el știa ceva despre mine atunci. Se întâmpla prin 2016 cred.

Cum s-a dezvoltat după acest moment relația voastră? Ați ținut legătura?

Până în 2018 nu am mai auzit nimic de la el, dar în 2018 Alexandra i-a propus să mă invite la American Independent Film Festival, la București. Acolo am fost invitat cu filmul I, Tonya, în care abia jucasem. În aceeași săptămână l-am întâlnit și pe Corneliu Porumboiu, al cărui fan eram deja de câțiva ani buni. Și abia de atunci pot spune că am ținut legătura mai des și cu Cristian și cu Corneliu.

Spuneai mai devreme că ați avut mai multe încercări să lucrați împreună, dar că abia acum v-ați potrivit. Simți că a venit exact la momentul oportun în cariera ta această colaborare cu un regizor român?

Da, acum, după mai bine de 20 și ceva de ani în businessul ăsta – e foarte interesant să mă aud spunând asta (n.r. zâmbește) – am realizat mult mai mult că, în mod surprinzător, nu poți controla totul, oricât ai vrea.

Mereu îți dorești să lucrezi cu anumiți regizori, să obții roluri specifice, dar pentru mine toate filmele importante,  de la The Apprentice și I, Tonya, A different man și acum, Fjord, au venit exact când nu mă așteptam.

A fost ca și cum m-aș fi lăsat purtat de val, ca și cum mi-am ridicat mâinile în aer și am zis: știi ceva? Dacă o să fie, o să fie, dacă nu, nu. Și tocmai atunci, lăsând lucrurile să curgă natural, s-au legat toate.

Și mă simt extrem de norocos că Fjord s-a concretizat. Vorbeam despre el încă din vara lui 2024 și tot nu eram sigur dacă o să-l facem în decembrie sau ianuarie, dar, până la urmă, iată, s-a nimerit acum, în primăvară. Și da, parcă a fost sortit să fie așa.

Eu mai vorbisem cu Cristian și despre R.M.N. Am încercat și atunci să vedem dacă filmul acela poate să fie potrivit pentru mine, dar nu ne-am sincronizat. Și cred că, până la urmă, Fjord este mult mai potrivit pentru noi.

Cum este să lucrezi cu Cristian Mungiu? Te-ai obișnuit repede cu stilul lui de lucru pe set, cu plan-secvență, cu multe duble?

E fascinantă situația aceasta, să lucrezi cu un regizor care are un stil atât de personal și meticulos. Ce-mi place cel mai mult în meseria asta e că fiecare regizor vine cu propriile metode.

E cumva un moment care nu încetează să mă incite. Ca actor trebuie să fii mereu deschis să absorbi ceva nou de la fiecare proiect – ce a funcționat într-un film, nu înseamnă neapărat că va funcționa în următorul.

În plus, nu-mi place să joc mereu același lucru, devine plictisitor.

Exact această instabilitate face o carieră creativă să se simtă vie. Cumva te obligă să te reinventezi constant, să descoperi tot felul de resurse nebănuite în tine, mai ales cu un regizor care reconstruiește realitatea la milimetru. Recunosc (râde), am nevoie de cineva care să mă ghideze. Cred că încrederea în regizori este crucială.

De când am văzut primele lui filme i-am observat stilul inconfundabil: fiecare scenă e păstrată ca o secvență lungă, uneori de 20 de minute, iar alteori și cu o sută de oameni implicați. Și privești acele secvențele și ai impresia că urmărești un documentar – actorii nu par să joace un rol, ci par să trăiască povestea. Cred că așa situația devine foarte reală, credibilă.

Dar nu știam cât de mult lucrează el la ceea ce vedeam noi, cât de atent este la fiecare detaliu.

De exemplu, el se preocupă la milimetru cum stă un copil într-un colț sau cum flutură un steag, toate sunt gândite minuțios ca să creeze o autenticitate vizuală ireproșabilă.

După ce am văzut toate lucrurile astea, îl privesc acum mai mult ca pe un artist complex, aproape ca pe un pictor. Poți opri filmele lui pe orice cadru și să-l privești ca pe o operă de artă. Și asta nu cred că este întâmplător. Are un ochi extraordinar pentru detalii, ceea ce dă filmelor lui și un nivel estetic rar. Mi se pare că este foarte dificil să realizezi așa ceva și tocmai de aceea mă uimește, mă tot întreb „cum a reușit să gândească tot acest univers?”.

Pentru mine, toate aceste lucruri au fost foarte motivante și m-au împins zilnic să vreau să mă ridic la înălțimea universului pe care îl creează în filmele sale.

Diferența mare între filmele americane și cele europene este că în foarte multe filme americane ai adesea senzația că ți se spune cum să te simți, parcă cineva îți dă cu lingura în gură. În schimb, în filmele europene ți se arată o situație, iar tu, ca spectator, ești cel care trage concluziile, decizi cum să simți, cum să interpretezi personajele și povestea.

Este o abordare mult mai creativă și artistică și, după mine, acesta este impactul pe care filmul ar trebui să-l aibă asupra publicului. Asta este viața, până la urmă, nu există doar alb sau negru, nimeni nu este doar bun sau doar rău, toți încercăm în fiecare zi să trăim și să ne împăcăm cu deciziile noastre, conștienți că suntem supuși greșelilor și că nimeni nu e perfect.

Revenind la lucrul cu Cristian, filmarea unei secvențe de 20-30 de ori este o provocare imensă, ceva se întâmplă. Este și un subiect foarte greu, cuprinde niște scene foarte emoționante. Să încerci să ții emoțiile acelea, ca actor, pentru atât de mult timp, de fiecare dată, de 20-30 de ori, nu este deloc ușor.

Poți simți că ai intrat perfect în starea respectivă la dubla cinci, dar poate ceilalți actori nu au nimerit-o. Totul trebuie să fie sincronizat impecabil.

Într-un fel, stilul ăsta de filmare seamănă cu punerea în scenă a unei piese de teatru: faci repetiții zilnice, ai spectacol de câteva ori în săptămână, trebuie să păstrezi ritmul și intensitatea, dar totuși să găsești mereu nuanțe noi în aceeași structură, chiar dacă repeți același text sau scenă.

E fasciant să te duci din nou și din nou spre acea stare emoțională încercând să o îmbunătățești de fiecare dată, nicidecum să o repeți, ci să te autodepășești.

Pentru acest rol a fost nevoie să îți schimbi radical look-ul. Cum ați ajuns la un acord în această privință? Ți-a fost greu să faci asta?

Nu cred că a fost greu, mai ales după experiențele cu serialul Pam & Tommy, unde am slăbit peste 9 kilograme, sau pentru rolul din The Apprentice, unde m-am îngrășat cam tot atâta.

Cred că adaptarea look-ului ajută enorm și aduce autenticitate personajului. Nu doar în ce vede publicul, ci în cum relaționez eu, ca actor, cu personajul: te comporți altfel, te miști diferit, manierismele se schimbă, anumite instincte par să se reașeze și adapteze automat. Cu cât ești mai aproape de fizicul personajului, cu atât te apropii mai mult de el.

Schimbarea aceasta de look nu o văd ca pe ceva greu, ci mai degrabă necesară dacă asta se impune de către personaj. Dacă mergi la lucru știind exact cum va fi, nu mai ai unde să înaintezi, iar pe termen lung n-ai decât de pierdut.

Cum spuneam, pentru mine disconfortul, teama și necunoscutul sunt cruciale în proiectele în care mă implic. Pentru mine, ele stau la baza libertății și evoluției creative.

Simți că ți-a dat o nouă perspectivă asupra României această colaborare, nu doar cu Cristian, ci cu toată echipa de români? Ai petrecut mult timp cu ei, nici nu știu dacă ai stat vreodată atât de mult timp cu atât de mulți români la un loc.

Da, am vorbit și cu mama zilele trecute la telefon și mi-a spus că româna mea este mult mai bună de când am venit aici.

Să pot să vorbesc în română atât de mult timp a fost fain și foarte bine. Totuși, pentru mine, relația cu România este un proces care încă se dezvoltă și va mai dura ceva timp până să ajung la toate straturile pe care mi le doresc. Sunt încă mulți regizori și oameni din industria românească cu care îmi doresc să lucrez. (n.r. Radu Jude a anunțat pentru Cultura la dubă că va face un film cu Sebastian Stan).

Românii au un mod expansiv de a vorbi, plin de gesticulație, pe de o parte sunt foarte inimoși, pe de altă parte, foarte încăpățânați. Am râs mult cu ei și mi-a plăcut să simt această energie, care, da, îmi apare foarte cunoscută, familiară.

De exemplu, când am filmat o secvență cu Alin Panc, abia mă puteam abține să nu râd – avea un mod de-a fi care mă făcea să mă prăbușesc de râs doar cu o privire! Iar Adrian Titieni, pe care îl văzusem în filmul Bacalaureat, unde a fost nemaipomenit, este un actor incredibil. Am rămas profund impresionat de prezența și profesionalismul lui și sunt foarte recunoscător să lucrez cu el, dar și cu restul echipei de români.

Sincer, am fost puțin speriat să fiu cu ei pe platoul de filmare, a trebuit să îmi regăsesc limba română, am încă accentul pe care îl am, voiam să vorbesc cât mai bine, să fiu cât mai autentic, ca cineva care a plecat din România după mult mai puțin timp decât am plecat eu.

Bine, ei sunt actori 100% români, cu rădăcini adânci în cultura și subtilitățile modului de exprimare, ceea ce, da, m-a intimidat puțin la început. Dar tocmai aceste diferențe au creat o chimie specială atât pe platou, cât și între noi. A fost și rămâne o experiență formidabilă pentru mine!

Dar crezi că, dincolo de aspectul unei colaborări profesionale, tendința noastră de a ne reconecta cu rădăcinile, odată cu înaintarea în vârstă, de a redescoperi poveștile trăite de bunicii noștri, se referă, de fapt, la o nevoie personală de a ne cunoaște cu adevărat identitatea? Parcă altfel vedem lucrurile astea aproape de 40 de ani. Pentru tine cum este?

Este exact cum ai spus tu. Când ajungi la 42 de ani (n.r. râde), cum sunt eu, gândești foarte diferit. Mai ales când pierzi oamenii din viața ta.

Când tata a murit, în 2021, foarte multe s-au schimbat pentru mine. Un astfel de eveniment schimbă complet felul în care vezi viața, de unde vii, ce s-a întâmplat, care e istoria, care sunt rădăcinile, ce te-a făcut, cum te-a făcut, etc.

Și iar mă întorc la cele discutate mai devreme: nu este vorba doar de apropierea de rădăcini sau cunoașterea lor, ci și înțelegerea acestora și compasiunea de care trebuie să dai dovadă pentru a nu te aliena de ele, oricât de șubrede par în anumite momente.

Tatăl meu a murit, din păcate, într-un spital din România. Acele zile în care se zbătea pentru viață, în țara sa natală, într-un loc de unde plecase demult și în care se întorsese doar în vizită, îmi sunt și azi foarte greu de descris.  

Stările prin care am trecut atunci, furia pe care am simțit-o față de acest sistem care părea smuls din vechile povești despre România, neputința în fața bolii și, mai ales, în fața modului în care funcționează acest sistem, lipsa de transparență, barierele de comunicare și relația lipsită de empatie dintre unii medici și pacienți sau aparținători, recunosc, m-au marcat.

Am tot încercat să înțeleg cum faci față unui astfel de mecanism, mai ales că vorbim de sistemul medical.

Și când am citit acest scenariu, am simțit această paralelă: pierderea tatălui meu în meandrele birocrației medicale românești, neputința împărtășită probabil de mulți români care își pierd părinții astfel, seamănă izbitor cu tensiunile din Fjordul lui Mungiu – familia ruptă de distanță, valorile culturale aflate în conflict și lupta mută pentru a păstra ce rămâne din umanitate în fața unui mecanism rece și impersonal.

America a avut mare influență asupra mea, fiindcă acolo am crescut. Mă simt foarte norocos că am avut oportunitatea să plec atunci când am putut să plec, că am avut-o pe mama, care s-a luptat foarte mult să putem pleca după Revoluție, să avem alte șanse.

Dar această plecare o simt și ca pe o vină cumva. Stai și te gândești că nu foarte mulți au avut aceste oportunități.

Și tot te gândești cum ar fi fost dacă nu plecam, dacă rămâneam acolo. Sau dacă plecam și nu mă mai întorceam deloc, dacă aș fi pierdut româna complet.

La vârsta asta te gândești la toate astea, nu ai cum altfel. Până la urmă, trebuie să accepți. Ăsta a fost drumul tău. Singura cale. Dar trebuie să le recunoști pe toate: și norocul și vina și unde te-ai îndreptat, dar și de unde ai plecat.

Și munca.

Da! Și munca. Eu am încercat să fac ceva cu oportunitatea asta și câteodată nici nu îmi vine să cred că suntem aici și vorbim despre asta acum.

Totuși, când pierzi un părinte, când te gândești la copii, la cât de repede trece viața asta, privești dincolo de tine. Stai și te întrebi: ce poți tu să mai zici și să mai faci? Ce faci cu platforma asta pe care ai clădit-o, pe care o ai?

Ăsta e drumul meu. Prin filmele pe care le fac și meseria aleasă vreau să contribui într-o măsură care este dincolo de mine, care depășește egoul.

De asta m-am implicat în proiectul Alexandrei de voluntariat, Our Big Day Out, și în filmul Andreei Borțun, (n.r.„Malul Vânăt / A River’s Gaze), fiindcă sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.

Iar ea avea o poveste puțin similară cu povestea mea cu mama, există acolo niște mici paralele. Și nu doar asta m-a atras la acest proiect, ci și modul de realizare: pregătirea a presupus patru-cinci ani de cercetare în zone rurale, filmările s-au întins pe patru anotimpuri, ceva destul de rar pentru un lungmetraj de ficțiune.

Peste 60% din distribuție sunt neprofesioniști din regiunile unde au avut loc filmările, oameni obișnuiți cărora li s-a dat o șansă reală să interpreteze ce trăiesc zi de zi și nu oricum, ci într-un lungmetraj. Inclusiv unul dintre actorii principali, băiatul, ceea ce consider că a fost un pariu curajos pentru o regizoare la debut, nu mulți și-l asumă.

Deci da, încerc să găsesc mai multe căi prin care să contribui, dar să rămân în același timp cine sunt, să nu pretind altceva decât ceea ce sunt.

O să închei cu ceva cu care trebuia să încep: felicitări pentru Globul de Aur și pentru nominalizarea la Oscar! Nu știu dacă ți-ai dat seama, dar momentul speech-ului tău a provocat niște emoții puternice în România. Poate unii au spus: de ce ni-l asumăm noi, că România nu are niciun merit. Dar adevărul este că pentru români reușita unui sportiv sau a unui artist român peste hotare aduce un soi de bucurie pe care nu și-o pot lua din altceva.

Mulțumesc mult! Am spus pe scenă exact ce am simțit. Iar legat de România, ce pot să spun acum este că în anii aceia în care eu am plecat, era foarte mult haos pentru mine.

Când ești copil, tot încerci să-ți găsești casa. Ba trăiești aici, ba te duci acolo, apoi în altă țară. Așa cum am spus, când ești copil, vrei să fii ca toți ceilalți. Dar, până la urmă, anii ăia m-au făcut pe mine. Fără tot haosul acela, copilăria în România, plecatul în Austria, pe urmă America, toate astea m-au construit pe mine și altfel nu aș fi fost aici.

Poate că există oameni care au o viață ok, au o familie întreagă, nu li s-a întâmplat nimic rău și devin genii, nu știu, e posibil. Dar fiecare regizor de care eu m-am atașat, fiecare scriitor, scenarist, absolut toți au povești de familie, o copilărie, niște situații care i-au determinat să se întrebe cine sunt, să descopere de ce sunt ei capabili.

Niște traume…

Exact. Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.

Și asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?

Eu înțeleg că poate unii se uită și zic “ăsta a plecat, ce naiba mai are el de spus?”. Dar, totuși, dacă nu aveam momentul ăla acolo (n.r. la câștigarea Globului de Aur), dacă nu spuneam ce am spus…

Puteam să fi fost pe scenă o oră și tot nu aș fi terminat de mulțumit tuturor. Tot timpul visezi la momentele astea, te gândești: dacă ajung acolo, ce o să zic? Până la urmă, momentul acela trebuie să fie “mulțumesc!”. Nu ajungi acolo singur. Ajungi acolo pentru că sute de situații s-au întâmplat, pentru oamenii pe care i-ai întâlnit pe parcurs și pentru că ai muncit foarte mult.

Momentul acela în care ai spus, la final, România, te iubesc!, a fost spontan sau îl aveai pregătit? Și de ce ai vrut să faci acea declarație față de România?

A fost și nu a fost spontan. A fost în primul rând un mesaj pentru mama mea sau, mai bine zis, de la mama mea, care mereu mi-a repetat: „Trebuie să-ți amintești de unde ai plecat”. Pe de o parte, a reprezentat puterea ei de a pleca cu mine, singură, drumul nostru comun.

Pe de altă parte, despre suportul tatălui meu vitreg, care a fost unul necondiționat, și, în egală măsură, despre tatăl meu și relația pe care am avut-o cu el, despre momentele petrecute împreună, în care îmi aducea la viață zeci de povești din și despre România, despre muzica românească pe care o ascultam împreună, despre faptul că vorbeam cu el doar în română – ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru – și până la propriul său drum, care nu a fost deloc unul ușor, dar și despre poveștile despre el descoperite ulterior de la prietenii săi, după ce l-am pierdut.

Din punctul meu de vedere, ar fi fost neautentic și nejustificat să nu spun ceea ce am spus.

Firește că de-a lungul carierei m-am gândit la clipa asta, să fiu pe scenă și să reflectez la parcursul meu, la originea mea, să le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la viața asta. Așa că, într-un fel, nu a fost spontan, în realitate, nu aș fi fost acolo dacă nu aș fi avut drumul și trecutul acesta, care începe și va începe mereu cu România.

A fost felul meu de a recunoaște de unde vin, de a-mi arăta mândria pentru trecutul meu, de a-l accepta pe deplin, pentru identitatea mea și pentru toți oamenii care mi-au fost alături și m-au format, de acolo, din țara în care m-am născut.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Sebastian Stan: “Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.” appeared first on Cultura la dubă.

„Se spune că este un război în Ucraina. Nu este un război în Ucraina, este un război în Europa.” – Sergei Loznitsa

În urmă cu 4 ani, pe 24 februarie 2022, Kievul și alte mari orașe din Ucraina erau bombardate de Rusia. Femei cu copii mici plecau cu trenuri, autocare, mașini sau pe jos din calea invaziei rusești. Lumea întreagă privea online războiul declanșat de Rusia în țara vecină.

Potrivit unui studiu realizat la Washington, citat de New York Times, numărul victimelor înregistrat în acești 4 ani se apropie de 2 milioane, de ambele tabere – aproape 1,2 milioane de ruși și aproape 600.000 de ucraineni au fost uciși, răniți sau sunt dați dispăruți. 

Într-un interviu special acordat pentru Cultura la dubă, celebrul regizor ucrainean Sergei Loznitsa, multipremiat la Cannes și alte mari festivaluri, analizează acest război din perspectiva unui ucrainean plecat de mult timp din țara sa și din perspectiva unui cineast care creează și militează pentru arta cu mesaj politic.

În timp ce președintele juriului de la Berlinale, cineastul german Wim Wenders, a declarat în deschiderea festivalului că cineaștii ar trebui să stea în afara politicii, Loznitsa susține opusul: “Cinemaul nu este suficient de politic. Ar trebui să fie mai politic.“

Loznitsa, autorul unor filme memorabile precum Donbass și Maidan, a fost tot timpul interesat să reflecte în arta sa realitatea din Ucraina, efectele invaziei rusești asupra populației din regiunea Donbass sau corupția ca molimă. Relația cu propria țară a fost la rândul ei problematică. Fiindcă a luat apărarea cineaștilor ruși în timp ce aceștia erau interziși la festivalurile majore, Academia Ucraineană de Film l-a exclus în martie 2022.

De asemenea, Loznitsa a decis la scurt timp după declanșarea războiului să se retragă din Academia Europeană de Film, pe motiv că scrisoarea acesteia, publicată în primele zile ale războiului, este prea pasivă.

Prezent la Les Films de Cannes à Bucarest în octombrie 2025, cu cel mai recent film al său, Two Prosecutors, selectat în competiția pentru Palme d’Or, Loznitsa a vorbit pentru Cultura la dubă despre cinemaul de azi, raportat la atrocitățile pe care unele popoare le trăiesc, iar altele doar le privesc.

***

Domnule Loznitsa, războiul este chiar lângă noi, în țara dumneavoastră, Ucraina, și cred că e important să începem discuția noastră chiar despre asta. Cum v-a impactat războiul ca ființă umană și, de asemenea, cum v-a influențat munca de regizor?

Nu pot să spun exact cum m-a impactat, fiindcă nu mă pot privi din exterior, dar desigur că eu continui să fac ceea ce am de făcut – filme. Și, ca răspuns la asta, am făcut un film pe care l-am numit Invazie. A fost lansat în 2024, este un documentar pe care l-am filmat în Ucraina și este un film despre oameni obișnuiți care au trăit în Ucraina și despre cum viața de zi cu zi s-a schimbat în aceste circumstanțe.

Dar avem o problemă serioasă în Europa, iar ceea ce aud din diferite medii nu este o descriere corectă a ceea ce s-a întâmplat. Cineva spune că acesta este un conflict, nu este un conflict. Este război, agresiune. De asemenea, se spune că este un război în Ucraina. Nu este un război în Ucraina, este un război în Europa.

Înseamnă că acest război este deja aici, în România, în Letonia, Lituania, în Estonia, în Polonia, în Germania și peste tot.

Deci spuneți că țările care ajută Ucraina cu arme fac parte din acest război?

Da, este un fapt. Dar ei sunt parte din acest război, ca și cum ar sta pe două scaune și ar pretinde că nu sunt și își exprimă frica.

Pe 24 februarie 2022, când Kievul a fost lovit de armata rusă, ați dat un interviu în Deutsche Welle și ați spus că acest lucru se întâmplă din cauza faptului că Europa de Vest a cooperat cu Rusia în anii trecuți, chiar dacă războiul a început, de fapt, acum 11 ani în Crimeea. Patru ani după acea declarație, cum credeți că ar putea să se încheie acest război?

Până acum, din ceea ce văd, politicienii europeni nu au reacționat încă corespunzător. Le este frică.

Și ce înseamnă corespunzător, din punctul dumneavoastră de vedere?

De exemplu, când Iranul a lovit Israelul cu rachete, cine a protejat Israelul? Forțele israeliene, americane, britanice, franceze, Egiptul și Iordania au ajutat la doborârea acestor rachete. Cine a ajutat Kievul să doboare rachete? Ei pot face asta. Pentru a închide cerul, este nevoie de o decizie politică – să anunțe că închidem acest cer și vom doborî toate rachetele, dronele care apar pe cerul ucrainean. E posibil. De ce nu au făcut-o? De ce au făcut asta cu Israelul, dar nu cu Ucraina?

De ce credeți?

Nu știu, trebuie să întrebăm politicienii. Înainte de acest război, deoarece era cunoscut și așteptat de toată lumea, chiar și de Statele Unite, de Biden, era de înțeles că Rusia va ataca Ucraina. Ei ar fi putut aduce o flotă la Marea Neagră. Nu au făcut-o.

Da, dar discursurilor lor au lăsat de înțeles că dacă ar interveni cu trupele lor, există riscul de a izbucni al Treilea Război Mondial, iar asta vor să evite. Sunteți de acord cu asta?

Nu, ei încearcă să explice de ce au permis Rusiei să atace Ucraina. Este o chestiune de voință politică, iar acum va fi un război mondial.

Credeți asta?

Văd cum decurge. Dacă un avion rus poate rămâne în țări NATO timp de 12 minute, fără reacție, doar bla, bla, bla….

Dacă se poate întâmpla, data viitoare va fi o jumătate de oră, iar după aceea și mai mult.

Dacă dronele pot veni în Polonia, următorul pas este că vor veni cu trotil sau dinamită. Îmi amintesc reacția președintelui turc Erdogan – a doborât un avion rusesc și asta a fost tot. A oprit orice fel de încercare de a traversa granița cu un avion militar.

Cum ați reușit să realizați filmul Invazia în timpul războiului? Cum au fost schimbate condițiile de filmare?

În primul rând, nu am fost acolo pentru că până acum exista o lege care spunea că bărbații ucraineni de la 18 la 60 de ani nu pot părăsi țara. Acum am voie, dar când au fost filmările, nu aș fi putut părăsi țara, iar eu nu am rezidența în Ucraina. Dar cameramanul și o echipă mică au fost acolo. În orice caz, nu am vrut să filmez acest film pe linia frontului, nu a fost focusul filmului meu. Nu vreau, mai întâi de toate, să-i pun într-o situație de risc.

Am filmat în 2022 și 2023, nu se poate compara cu ce se întâmplă acum. Acum, în fiecare zi, orașe mari precum Kiev și Harkov sunt bombardate. Este mult mai riscant.

În 2022 spuneați că artiștii ruși nu ar trebui să fie interziși de la competițiile internaționale și festivalurile de film. Asta v-a atras chiar critica ucrainenilor. Cum vă mai poziționați acum față de acest subiect?

Putem pedepsi oameni nevinovați, oameni care nu au legătură cu crima? Putem să-i pedepsim, să-i dăm în judecată?

Apoi, dacă pur și simplu interzicem culturile țărilor care au comis crime, ar trebui să interzicem cultura britanică. Pentru că Marea Britanie a comis multe crime. Îmi amintesc câți oameni au ucis în India. Ei au fost unul dintre cei mai mari colonizatori. Apoi cultura spaniolă… oh la la, câți indieni au ucis! Franceză, amintește-ți de Napoleon și de război, și așa mai departe – ceea ce au făcut francezii în Algeria. Belgia, ce a făcut în Congo. Germania nu mai spun…

Știi, va trebui să anulăm toată această cultură și americanii, bine? Americanii, pentru Vietnam și alte războaie. Și toate țările sovietice, țările post-sovietice, știi de ce? Pentru că în războiul afgan toată lumea a participat cu soldați. Știi câte victime civile sunt în războiul din Afganistan? 1. 5 până la 2 milioane au fost ucise de armata sovietică. Și armata sovietică era lituaniană, letonă, estoniană, ucraineană, rusă și alte naționalități.

Trebuie să anulăm pur și simplu toată aceaste culturi? Este stupid. Care este legătura dintre cultură și autoritățile care au comis crima? Care este conexiunea directă? Cum artistul care a trăit în secolul 19 este responsabil pentru ceea ce s-a întâmplat în secolul 21?

Mulți artiști ucraineni nu sunt de acord cu această idee și ei spun că nimeni nu ar trebui să ajute la îmbunătățirea imaginii Rusiei, prin cultură, că sunt criminali și ar trebui să-i prezentăm ca pe niște criminali și atât.

Și mulți germani au presupus că ar trebui să încerce… Poate că este un exemplu prost, dar, știi, uneori o majoritate se poate înșela, greșește. Este un fel de boală.

Uite, e un exemplu interesant legat de Afganistan. În Ucraina încă există monumentul eroului care a murit în Afganistan. În Ucraina există această societate a oamenilor care au participat la războiul din Afganistan. Acum această societate ajută armata Ucrainei și altele. Dar ei erau ca parte a armatei sovietice în Afganistan.

În Ucraina sunt o mulțime de lucruri ridicole. De exemplu, marele cineast Alexandr Dovjenko era un comunist cinstit. El lupta pentru ideea comunistă. Acum Ucraina este o țară ieșită din regimul comunist, dar Dovzhenko este, totuși, un mare regizor ucrainean în ochii lor.

Eu am primit în 2018 un premiu onorabil pentru ceva ce am făcut în cinema: medalia Dovzhenko, da.

El a făcut filmul Arsenal, un film politic în care arată cum muncitorii se luptă cu Republica Populară Ucraineană, Petliura (n.r. Symon Petliura, comandantul Armatei Populare Ucrainene în timpul războiului ucrainean pentru independență). În Ucraina, Petliura este erou, dar Dovzhenko este, de asemenea, erou. Asta este ridicol. Unde este logica? Și dacă începi să descoperi istoria ucraineană, vei găsi multe astfel de coliziuni unde nu există logică.

Ei pur și simplu urăsc pe cineva și îl marchează ca fiind dușman. Au îndepărat monumentul lui Bulgakov. Pur și simplu îndepărtează toate monumentele lui Pușkin, care au fost realizate și construite în secolul al XIX-lea.

Ei se luptă cu cultura, este o resentiment uriaș pe care ei îl simt. Nu pot spune că e reacție sănătoasă. Dacă vrei să construiești o nouă cultură, ești binevenit, domeniul ăsta este atât de gol! Creează lucruri, atrage oamenii, arată întregii Europe ceva, o creație. Fă ceva, nu doar distruge! Nu doar anula cultura altora, creează-o.

Tot acest concept anti-Rusia… este posibil să construiești o țară pe anti-ceva? Imposibil. Creează-ți propria identitate, cine ești și de ce ești aici. Este imposibil să distrugi această țară. Imposibil, este vorba de geografie, până la urmă.

Dacă doriți să vă transformați, găsiți o altă modalitate de a avea un vecin pașnic, găsiți o altă modalitate.

Cultura nu este un inamic, toate culturile se opun regimurilor autoritare, terorismului etc. Restul nu este cultură, este propagandă. Dostoievski a fost în închisoare și era aproape să fie spânzurat. Cei care gândesc așa sunt oameni needucați, deveniți activiști în această țară, din păcate. Mai mult de atât, 30% dintre ucraineni vorbesc rusă. Sunt cetățenii tăi, de ce te lupți cu limba rusă?

Lucrați mult cu Oleg Mutu, director de imagine român. Cum este relația de lucru cu el?

Ne știm de mult timp, lucrăm împreună mereu și am devenit prieteni. Este ușor. El are propriul său aport creativ, și este important, desigur, încerc să ofer fiecăruia libertatea de a crea. Este o cooperare foarte bună, plăcută.

Am filmat acest film în 18 zile și s-a putut întampla pentru că toată lumea a lucrat super bine. De obicei, prima zi de filmare este întotdeauna un dezastru, dar nu a fost și în cazul nostru. Apoi, lucrez cu aceleași persoane: designer de costume, asistent de regie, editor, inginer de sunet, oameni la lumină, electricieni. Ne întâlnim ca niște vechi prieteni și facem film.

_{Afișul filmului Donbass, regia Sergei Loznitsa (2018)}

Credeți că cinemaul de astăzi a devenit prea politic?

Nu. Nu. Din păcate, nu. Ținând cont de ceea ce știm că se întâmplă în lume, nu. Ar trebuie să fie mai politic. Dacă ne gândim doar la Fassbinder sau Pasolini, niște tipi foarte activi, erau mereu politici. Și pot numi mulți dintre ei, Godard, de exemplu.

Apoi, s-a încercat interzicerea regizorilor israelieni. E a doua încercare după cineaștii ruși. Și nimeni nu vrea să facă o conferință. Este o problemă pentru Academia Europeană de Film.

Am propus să invităm psihologi, antropologi culturali, istorici și cineaști. Asta am propus în fața acestei academii, iar ea a spus nu, nu este momentul, când se va termina războiul, putem discuta despre asta. Casele ard, dar nu este momentul să folosim apă împotriva focului și să-l oprim; să ardă complet, iar după aceea vom discuta.

V-ați gândit vreodată să vă înrolați în armată, în acest război?

Nu, niciodată. Nu este pentru mine. Sunt dintr-o familie în care multe generații au fost în armată, ofițeri, etc. Dar nu este pentru mine.

Am o relație foarte intimă cu Kievul, dar nu pot rămâne acolo. Iubesc Parisul în același mod în care iubesc Vilniusul, pentru că istoria mea trece și prin Vilnius, Paris, Berlin și alte orașe unde am locuit. Când am părăsit Ucraina, am plecat în 2001 pentru totdeauna. Nu am simțit niciodată acest tip de boală, boala emigrantului.

Destinul meu este să fac filme și toate filmele sunt despre întrebările care mă îngrijorează și care mă ating profund. Cred că este important să ne protejăm de acest tip de boală. Războiul este o boală, se răspândește ca o plagă.

Așadar, aceasta este datoria mea și nu pot rămâne în Ucraina, acolo am fost limitat în posibilități. Nu pot face nimic din cauza problemelor financiare.

Apoi, lucrez cu oameni din 10 țări. Am cam 10 – 12 limbi diferite: rusă, română, lituaniană, letonă, ucraineană, franceză, olandeză, poloneză, germană, greacă, etc. Încerc să invit oameni din culturi diferite pentru că adaugă ceva proiectelor mele.

Încerc să privesc lumea mai larg, nu mă concentrez pe un teritoriu particular sau un limbaj particular. Răspunsul este foarte simplu: lumea este pământul meu, lumea. Pământul este țara mea și trebuie să ne protejăm planeta.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Sergei Loznitsa, regizor ucrainean: “Cinemaul de azi ar trebui să fie mai politic.” appeared first on Cultura la dubă.

Ministerul Culturii interzice profesioniștilor din mediul independent să mai candideze la conducerea TNB, vrea să desființeze Institutul Național al Patrimoniului și Timbrul Arhitecturii și să numească direct, prin noua lege, managerii instituțiilor publice de cultură – acestea sunt doar câteva dintre nemulțumirile recente ale oamenilor de cultură.

Federația sindicatelor din cultură – CulturMedia a inițiat o petiție în care îi cere premierului Ilie Bolojan demiterea ministrului Culturii, Andras Demeter. De 7 zile încoace, câteva zeci de oameni de cultură, majoritatea angajați ai muzeelor, protestează în fața Ministerului Culturii. Pe 15 ianuarie, de Ziua Culturii Naționale, angajații muzeelor din toată țară au marcat momente de protest în instituțiile publice.

Aceștia invocă subminarea resursei umane de către ministrul Culturii, lipsa de viziune, politizarea instituțiilor și a concursurilor pentru funcțiile de management, precum și intenția de a desființa Institutul Național al Patrimoniului, după cum Cultura la dubă a scris AICI.

Lor li s-au alăturat azi mai multe voci din teatrul românesc, printre care actorii Mihai Călin, Istvan Teglas, Diana Dumbravă, Emilian Oprea, Ada Galeș sau Alex Călin, semnatari ai petiției.

Ieri, Ministerul Culturii a anunțat oficial că a schimbat condițiile de participare la concursul de management al TNB, astfel încât doar cei care au condus cel puțin 10 ani instituții publice mai pot candida. Profesioniștii din domeniu, care au atât studii de specialitate, cât și experiență în mediul independent, nu mai au dreptul să concureze.

Cultura la dubă publică azi, în exclusivitate, o înregistrare audio din timpul dezbaterii publice organizate pe 30 decembrie 2025, în care ministrul Andras Demeter a negat că vrea să facă această modificare. Când Alexandra Badea a semnalat intenția ministrului, Andras Demeter a umilit-o pe cea care este laureata Marelui Premiu pentru Teatru al Academiei Franceze: “Eu vă las să vorbiți, dar nu vă face bine. Arată că sunteți total nepregătită! Nu v-ați făcut lecțiile!”.

În înregistrarea audio ministrul Culturii țipă și la arheologul Decebal Vleja, reprezentantul muzeografilor în federația sindicală CulturMedia: “Ori refuzi să înțelegi, ori nu ești capabil!”, i-a spus acestuia în fața a 80 de participanți la dezbaterea care a avut loc la Ministerul Culturii fizic, precum și în online.

Transcrierea dialogurilor și contextul explicat pe larg, mai jos.

***

După un prim concurs încheiat fără rezultat, fiindcă niciunul dintre cei trei candidați nu a obținut notă de trecere la proba interviului, ministrul Andras Demeter a schimbat condițiile de participare la noul concurs de management al Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București.

Astfel, vor putea participa doar cei care au condus cel puțin 10 ani o instituție publică de cultură sau cel puțin 5 ani, dacă au și studii universitare de Master în Management Cultural. Cu această nouă prevedere, foarte puțini specialiști se mai pot înscrie la concurs. Câțiva dintre cei care îndeplinesc condițiile sunt, de exemplu, Tompa Gábor, managerul de 30 de ani al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, Constantin Chiriac, director de 26 de ani al Teatrului Național “Radu Stanca” din Sibiu, Ada Lupu Hasvater, directoare de 20 de ani a Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Timișoara. Cea din urmă a candidat la ultimele două concursuri la TNB, dar nu a câștigat.

Altfel, artiști din mediul independent, fie din România sau de peste hotare, care au experiență de management în companii artistice private și studii de specialitate, nu se mai pot înscrie. De exemplu, Andrei Grosu, cofondatorul unteatru, Mihaela Mihailov, cofondatoarea Centrului Replika sau Eugen Jebeleanu, cofondatorul companiei franceze Cie des Ogres, nu pot participa. Nici Gianina Cărbunariu, care a condus 7 ani Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț și a inițiat mai multe proiecte europene, nu îndeplinește condițiile fiindcă nu are master de Management Cultural. A fost invitată, în schimb, să predea la un astfel de master la Universitatea Babeș Bolyai.

Doi dintre cadidații la concursul anterior, regizoarea Alexandra Badea, cu experiență de management în mediul independent francez, și regizorul Radu Popescu, cu experiență de management la Teatrul independent Apropo, nu mai au dreptul să participe.

Alexandra Badea a fost una dintre cele mai puternice voci care l-au criticat pe actualul ministru pentru modul în care a gestionat concursurile organizate în ultimele luni, nu doar cel de la TNB, ci și la alte instituții publice de cultură.

Cultura la dubă a dezvăluit situația de la Opera Maghiară din Cluj, unde Andras Demeter l-a încurajat pe fostul său coleg de partid (UDMR), Iuliu Szép, fost colaborator al Securității, să candideze, iar proba interviului său a fost un simulacru.

Într-o dezbatere publică organizată de Ministerul Culturii pe 30 decembrie 2025, Alexandra Badea a susținut că, în lipsa unui barem de corectare, crede că nu proiectul său a fost respins, ci persoana sa. Asta în ciuda faptului că, teoretic, autorii proiectelor ar trebui să fie anonimi. După cum Cultura la dubă a arătat, ca urmare a unor discuții cu mai mulți membri ai comisiei, aceștia au știut de la bun început cine și ce proiect a scris.

În materialul audio de mai jos puteți asculta momentul în care ministrul Culturii neagă că ar vrea să îi excludă pe cei din mediul independent și îi spune Alexandrei Badea că nu este bine pregătită și că nu cunoaște legea.

Dialog între ministrul Andras Demeter și regizoarea Alexandra Badea:

„Andras Demeter: Poți vorbi, doar că care-i scopul?

Alexandra Badea: Scopul este să vă întreb… am o serie de întrebări. Mă lăsați să termin și o să vedeți unde vreau să ajung.

Andras Demeter: Hai, întrebați-mă!

Alexandra Badea: Este o lipsă de încredere în minister în acest moment și în aceste concursuri. Și nu este numai lipsa mea de încredere. Ați văzut, probabil, declarația într-un interviu a lui Cristian Mungiu. Nu mai credem în corectitudinea acestor concursuri. Și mă întreb cum…

Andras Demeter: E dreptul dumneavoastră. Eu cred!

Alexandra Badea: Dumneavoastră credeți, dar s-ar putea să fie singurul. Pentru că la acest concurs nu s-au prezentat decât patru candidati.

Andras Demeter: Nici asta nu scrie, nu am nicio prevedere care să zică cu câți trebuie să fiu alături, care să creadă. Eu cred!

Alexandra Badea: Dar aveți probabil datoria, eu așa cred, că un ministru al Culturii are datoria de a credibiliza instituția pe care o conduce și a credibiliza procesul de recrutare a unui manager. Dar, în fine, trecem peste acest punct de vedere.

În altă ordine de idei, vorbeați despre ce se dorește de la un manager al Teatrului Național. Eu am rămas după acest concurs, iar asta se poate confirma și de ceilalți candidați, cu senzația că nu au fost respinse proiectele noastre pentru că s-au notat după niște grile pe care nu le-am înțeles. Nu avem acces la aceste grile și la aceste notații și asta mi se pare un pic suspect, dar, în fine, este dreptul dumneavoastră să nu ni le dați, am înțeles.

Eu am rămas cu impresia că am fost respinsă eu ca persoană, pentru că sunt o femeie de 45 de ani care lucrează în străinătate, care probabil are un discurs politic foarte asumat în zona publică și în ceea ce fac. Asta este impresia cu care plec de la acest concurs.

Andras Demeter: Să fii sănătoasă!

Alexandra Badea: A, vă mulțumesc! Este un răspuns foarte bun!

Andras Demeter: E dreptul dumneavoastră! Doamna Badea, discutăm despre impresii? Suntem oameni maturi, 45 de ani, 56 de ani, nu discutăm impresii. Nici ca regizor – actor, nu discutăm impresii.

Alexandra Badea: Dar nu sunt doar impresiile mele…

Andras Demeter: Nu le discutăm. Nu ăsta e subiectul. Impresiile se discută, nu știu, în relația cu Dumne…credința, habar n-am. Nu aici.

Dacă vom lucra împreună și pe o altă relație, regizor – actor, îmi veniți cu impresii, nu cred că va ieși un rezultat bun. Nu despre impresii este vorba aici. Dar, repet, impresiile sunt ale dumneavoastră, vă aparțin, le respect și așa mai departe.

Alexandra Badea: Din păcate nu sunt numai impresiile mele și asta cred că ar fi un răspuns pentru lipsa de candidaturi. Dar asta, într-adevăr, face parte din atribuțiile dumneavoastră. Nu mai insist.

Ați anunțat că vreți să schimbați criteriile, chiar la începutul acestei conferințe, pentru ca noi, cei care suntem din exteriorul teatrului instituționalizat, să nu ne mai putem prezenta la următorul concurs.

Andras Demeter: Am zis asta?

Alexandra Badea: Ați spus că s-ar putea.

Andras Demeter: Eu n-am zis asta. Am pus niște întrebări.

Alexandra Badea: Că vă gândiți, poate, să schimbați regulamentul, că poate ar fi interesant să…

Andras Demeter: Condițiile de participare, nu regulamentul. Nu pot să schimb regulamentul.

Alexandra Badea: Condițiile de participare țin de regulament.

Andras Demeter: Iertați-mă, am impresia că… Eu vă las să vorbiți, dar nu vă face bine. Arată că sunteți total nepregătită! Nu v-ați făcut lecțiile! Eu, în locul dumneavoastră, nu aș insista, dar treaba voastră.

Alexandra Badea: Nu o să mai insist. Nu o să mai insist.

Andras Demeter: Nu, dar chiar vă rog, să nu spuneți că nu vă las să vorbiți. Nu vă avantajează ce spuneți.

Alexandra Badea: Nu sunteți deschis unui dialog…

Andras Demeter: Nu ați citit regulamentul, nu cunoașteți legea, dar o comentați!”

Într-o postare recentă, Istvan Teglas, actor al Teatrului Național din București, spune că a asistat la astfel de ieșiri verbale agresive și pe vremea când Andras Demeter era director al Teatrului Maghiar din Timișoara.

“Îl cunosc pe Andras Demeter destul de bine, mi-a fost manager la Teatrul Maghiar din Timișoara (acum peste 20 de ani) și, deși inițial m-am bucurat că m-a invitat să mă angajez după facultate, nu țin minte altceva din singura stagiune petrecută acolo (după care mi-am dat demisia) că țipa și înjura pe toată lumea, dacă lucrurile nu se întâmplau cum voia el sau dacă aveai altă părere decât a lui. Mi-a adus aminte recent la întâlnirea în legătură cu concursul de la TNB, când a țipat la colega mea Alexandra Badea, din funcție de ministru și mi s-a părut ireal.

E actor la bază, unul mediocru, care vrea să dovedească cu orice preț că nu este așa, dar nu are unde și cui pentru că nu interesează pe nimeni.” – a scris Istvan Teglas.

Actorul Mihai Călin consideră că actualul ministru nu mai are legitimitate și îi cere public demisia. Ministrul i-a răspus acestuia într-un comentariu pe facebook, în timp ce se află la Târgul de Carte de la Cairo. “E foarte bine ce se întâmplă. Tot circul, toate umorile deversate în social media, toate petițiile si protestele și grevele, toată revolta (legitimă sau doar isterică) – e super ok că au loc. Acum 36 de ani nu se putea întâmpla nimic din toate astea. (…) Când eram noi mici… te lega, direct.” – a reacționat ministrul Culturii.

La dezbaterea din 30 decembrie, reprezentantul muzeografilor, arheologul Decebal Vleja, vicepreședinte al federației sindicale CulturMedia, a fost de asemenea umilit de ministrul Andras Demeter.

Muzeograful a încercat să vorbească despre diferențele dintre organizarea concursului TNB și concursurile pentru muzee, invocând o discriminare și lipsă de transparență a Ministerului Culturii. Acesta a fost întrerupt cu țipete de mai multe ori, iar ministrul Culturii i-a spus că nu are capacitatea de a înțelege.

Decebal Vleja vorbea, la fel ca Alexandra Badea, despre lipsa unui barem de corectare, astfel încât candidații să știe unde și de ce au fost depunctați.

Dialog între muzeograful Decebal Vleja și ministrul Andras Demeter:

“Decebal Vleja: De ce oare nu se fac publice aceste criterii, să vedem totuși cum se notează?

Andras Demeter: Stimate coleg, vreți să vă ascult? Adică vă auzim, dar ne furați timpul!

Sindicatele sunt binevenite. Nu e un dialog social aici. Reprezentantul pe dialog social al Ministerului Culturii este doamna secretar de stat Diana Baciuna, care are sarcină de la mine să vă abordeze toate subiectele în cadrul acelor comisii.

Decebal Vleja: Domnule ministru…

Andras Demeter: Grilele sunt aceleași, grilele sunt aceleași și în cadrul muzeului.

Decebal Vleja: Vă rog frumos să mă lăsați să vorbesc.

Andras Demeter: Eu vă las să vorbiți, dar dacă continuați să vorbiți, eu atunci plec. Eu am provocat această discuție pe un subiect și pe un proiect de lege.

Decebal Vleja: De ce nu faceți ce-ați făcut la Național? Să știm ce s-a întâmplat.

Andras Demeter: V-am răspuns. V-am răspuns între patru ochi la mine în birou. Deci nu vă înțeleg acest joc de 3 lei. V-am răspuns civilizat! Vă spun și acum. Vă spun și acum, în momentul în care am putut să dau publice, le-am dat publice. (…) Vă aştept pe 15 martie, că aţi declarat grevă. 15 ianuarie. Dar haideți, nu ne mai furaţi timpul. Eu vă aștept cu greva aici, în fața ministerului. Haideți!

Decebal Vleja: Dacă nu mă lăsați să vorbesc, asta este, nu mai vorbesc. Dar consider că ar fi fost de interes public…

Andras Demeter: Vă rog să se consemneze că domnul coleg nu are nimic de spus concret, doar vrea să se facă auzit.”

Un alt participant la dezbatere a intervenit și a încercat să clarifice că Decebal Vleja se referă la un barem de corectare atunci când vorbește despre criterii de departajare. Ministrul și-a continuat, totuși, atacul la adresa reprezentantului sindicatelor.

“Decebal Vleja: De ce ar fi un subiect secret…

Andras Demeter: Care e subiectul secret?

Decebal Vleja: Criteriile de departajare.

Andras Demeter: Grila este aceeași! Este aceeași din lege! Doamne, Dumnezeule! Ai avut măcar curiozitatea să citești anunțul public?

Decebal Vleja: Bineînțeles.

Andras Demeter: Păi și atunci de ce întrebi criteriile? Că sunt pe site! Dacă dai acum un click poți să le vezi. Ah, nu le înțelegi! Păi grila de evaluare e criteriile alea băgate într-un Excel. Ori refuzi să înțelegi, ori nu ești capabil!

Decebal Vleja: Domnule ministru, nu vă permit să mă jigniți…

Andras Demeter: Păi dumneata ai dreptul să îmi jignești mie inteligența, cât și transparența? Dumneata ai dreptul cumva?

Decebal Vleja: Dar nu-mi spuneți mie că nu înțeleg…

Andras Demeter: Păi ori una, ori alta! Ori nu ai acordat timp suficient să studiezi problema, ori asta e limita capacității de înțelegere. (…)”

Deși la dezbaterea respectivă au fost prezenți aproximativ 15 oameni într-o sală de la Ministerul Culturii și alți aproximativ 70 de artiști online, nimeni nu a intervenit pentru a amenda comportamentul ministrului.

Muzeografii protestează zilnic în fața Ministerului Culturii

Așa cum au fost invitați, ironic, de ministrul Culturii, muzeografii au început protestele pe 15 ianuarie. Aceștia merg zilnic, după programul de lucru, începând cu ora 16.00, în fața Ministerului Culturii și cer demiterea ministrului Andras Demeter.

De Ziua Culturii, Cultura la dubă a arătat condițiile revoltătoare în care lucrează, într-un subsol, restauratorii Muzeului Național de Istorie a României.

Întrebat de aceste binecunoscute probleme, în interviul realizat de Cultura la dubă în luna octombrie, ministrul Andras Demeter a declarat:

“Sunteți conștient de problemele cu care se confruntă cu oamenii care lucrează în muzee, în laboratoare?

Da, sunt absolut conștient.

Și pentru aceștia, care au niște salarii infime și condiții de lucru nesănătoase în multe cazuri, care este soluția?

Cu toții lucrăm expuși. Și actorii lucrăm expuși și muzicienii și dumneavoastră, în presă, lucrați expuși la tot felul de condiții și nu goana după sporuri ar trebui să fie soluția.

Da, sunt conștient de aceste probleme, dar nu am baghetă magică. Nu pot să le rezolv de pe azi pe mâine. Aceste probleme nu sunt de ieri, țin de 35 de ani.

Nu așteptați niciodată de la mine să rezolv de pe azi pe mâine, că nu pot. Indiferent în ce relație aș fi cu premierul, cu președintele țării sau cu Donald Trump. Nu, nu ești mafalda, nu vei putea face minuni.

În opinia mea, acest sistem în 35 de ani și-a dovedit totala inadecvare la nevoi. Acum vorbind despre muzee, dar după aceea, dacă ne focusăm un pic pe bibliotecari, o să vedem că situația e pe alocuri mult mai gravă decât la muzeografi sau la restauratori. Deci cum focusezi pe fiecare, îți dai seama că arată cumva ca infrastructura de țevi din București.

Și de ce am ajuns în situația asta, domnule ministru?

Este foarte simplu, pentru că în toți acești ani România avea alte priorități. Nu cultura, evident. Și este firesc. Nu aveam infrastructură rutieră, nu aveam infrastructură spitalicească. În continuare avem nu știu câte școli cu toalete în curte. Deși problemele în 35 de ani s-au mai rezolvat. Mai avem, totuși, niște drumuri față de cum erau în tinerețile mele. Avem, totuși, niște spitale.”, a spus Andras Demeter pentru Cultura la dubă.

Desființarea Institutului Național al Patrimoniului și desființarea timbrelor culturale

Ministerul Culturii a confirmat în luna noiembrie, pentru Cultura la dubă, intenția de a desființa Institutul Național al Patrimoniului și de a-l transforma într-un departament al ministerului. Inițiativa ministerului a fost contestată într-o petiție publică, inițiată de Pro Patrimonio, semnată până azi de peste 20.000 de oameni.

Mai mulți arhitecți importanți au susținut că desființarea INP pune în pericol patrimoniul însuși și independența specialiștilor față de factorul politic.

“Transformarea Institutului Național al Patrimoniului într-o direcție din minister ar amputa independența deciziei profesionale, care este esențială.” – arhitectul Ștefan Bâlici, fost director al INP și actual președinte al Ordinului Arhitecților din România.

“Este evident că vom lua drumul Ungariei în ceea ce priveşte capturarea şi ideologizarea discursului identitar prin anihilarea custozilor instituționali de drept ai patrimoniului. Vă reamintesc că în țara vecină Institutul Național al Patrimoniului a fost anihilat, iar muzeele comasate până la pierderea identității lor.” – arhitectul Eugen Vaida, coordonatorul proiectului Ambulanța pentru Monumente.

În ultimele zile, Ordinul Arhitecților din România a criticat dur și intenția guvernului de a desființa timbrele culturale, implicit Timbrul Arhitecturii, care susținea până acum mii de inițiative culturale civice.

Potrivit OAR „toate timbrele culturale și Timbrul arhitecturii sunt amenințate cu desființarea sau cu absorbția într-un sistem care îi anulează eficiența și rolul conferit de lege. Drept consecințe directe: vor fi afectați mii de operatori culturali relevanți pentru domeniul nostru – al arhitecturii – și nu numai.

Vor fi curmate, numai în cazul Timbrului arhitecturii, sute de proiecte culturale care contribuie la dezvoltarea culturii arhitecturale și educației pentru mediu construit. Iar de acestea depinde, în cele din urmă, chiar calitatea mediului nostru de viață și sănătatea societății.”

Președintele OAR, Ștefan Bâlici, s-a întâlnit ieri cu șeful Cancelariei Prim-Ministrului, Mihai Jurca, pentru a discuta pe această tem[.

Protestul muzicienilor privind drepturile de autor

Și artiștii din domeniul muzical sunt nemulțumiți de actualul ministru și spun că o nouă ordonanță privind gestionarea drepturilor de autor este în defavoarea lor. Ordonanță nu a fost încă aprobată, iar azi a avut loc o dezbatere pe această temă.

Mai mulți artiști cunoscuți, printre care Tudor Chirilă, Iris, Holograf, Bere Gratis, Loredana Groza, Irina Rimes, Adrian Despot, Dan Bittman sau Damian Drăghici, au semnat la finalul anului trecut o scrisoare de protest  față de o ordonanță de urgență care ar urma să modifice Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

Potrivit semnatarilor, “se dorește schimbarea modului de colectare a drepturilor titularilor din ambiental (n.r. muzica difuzată la restaurante, magazine, mall-uri, etc) – prin eliminarea gestiunii colective extinse – de asemenea manieră încât aceștia să nu mai beneficieze integral de drepturile care li se cuvin.“

Ministerul Culturii, inițiatorul OUG-ului, susține că este vorba despre aplicarea unei directive europene care solicită ca titularii să își poată gestiona drepturile în mod individual. “Libertatea de decizie a titularilor în acest sens este deja prevăzută în Legea nr. 8/1996.”, spun protestatarii.

Politizarea instituțiilor de cultură prin noul proiect de lege

O nouă lege a managementului cultural a fost pusă în dezbatere publică la sfârșitul anului trecut. Proiectul cuprinde articol cu totul nou, care ar permite ordonatorilor de credite, fie ministerul Culturii, fie primării, să cheme la concurs un candidat unic, “pe bază de invitație”. Procesul va purta numele de “selecție managerială”.

Mai exact, managerii instituțiilor de cultură ar putea fi direct numiți de către politicieni, fără organizarea unui concurs deschis.

De Ziua Culturii, Cultura la dubă a realizat un manifest al artiștilor despre starea culturii. Mulți dintre aceștia au cerut depolitizarea instituțiilor publice și au criticat subfinanțarea cronică a culturii.

***

_{Dacă materialele Cultura la dubă ți se par importante și vrei să susții munca noastră, redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI – durează 30 de secunde. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post AUDIO Momentul în care ministrul Culturii umilește doi oameni de cultură: “Sunteți total nepregătită! Nu v-ați făcut lecțiile!”, “Ori refuzi să înțelegi, ori nu ești capabil!”. O petiție cere demiterea ministrului Andras Demeter appeared first on Cultura la dubă.

Cunoscut anterior pentru rolul din The Book Thief (Hoțul de cărți), 2013, Ben Schnetzer interpretează acum povestea lui Celibidache, din tinerețea petrecută în România, la Iași și la București, până spre maturitate. Pentru acest proiect, actorul a petrecut trei luni de pregătire în Marea Britanie, o săptămână în Germania, unde a lucrat cu dirijorul Konrad von Abel, și două luni la filmări în țara noastră.

Rezultatul pe care îl vedem pe marele ecran este impresionant. Schnetzer reușește să redea cât se poate de credibil carisma tânărului Sergiu Celibidache, dar și frământările și suferința cauzată de despărțirea bruscă de familia sa din România sau de războiul trăit în Berlin. Nu în ultimul rând, relația sa cu muzica este construită profund, iar asta se remarcă în scenele în care apare dirijând orchestrele românești care au interpretat live în timpul filmărilor.

În singurul său interviu oferit în presa din România, pentru Cultura la dubă, Ben Schnetzer vorbește despre întreaga experiență din spatele filmului Cravata Galbenă, dar și despre viziunea sa asupra cinemaului de azi.

Interviul a avut loc zilele trecute pe zoom, în timp ce actorul se afla în Montana, acolo unde filmează alături de Michelle Pfeiffer o serie de televizune, The Madison.

Originar din New York, Ben este totodată tatăl a doi copii mici și mărturisește că povestea relației tată-fiu, redată în Cravata Galbenă, l-a atins în mod special.

***

Ben, în primul rând, te rog să ne spui ce te-a convins să faci parte din acest proiect.

Când am citit acest scenariu, am fost foarte impresionat, emoționat de poveste, dar am fost de asemenea cu adevărat intrigat de provocarea cu care venea acest proiect efectiv. Erau multe lucruri diferite cu care trebuia să te confrunți. Îmi amintesc că am spus: ‘Oh, orice actor care joacă acest rol va trebui cu adevărat să muncească foarte mult.’ Și asta a fost palpitant pentru mine.

Mi-a plăcut foarte mult lentila prin care este spus filmul, am rezonat cu adevărat cu acel unghi de vedere al dinamicii tată-fiu și cred că a făcut ca filmul să se deosebească față de alte biografii, alte călătorii ale eroilor.

Apoi, știi, uite, suntem amândoi părinți tineri și încercăm să corectăm greșelile pe care le fac părinții noștri. Uneori ne găsim mergând în pantofii lor. Au fost momente în care cu siguranță mă gândeam, oh, Doamne, sună exact ca mama mea.

Da, asta e adevărat. Și mie mi se întâmplă.

Da. Da. Și, în unele privințe, sunt recunoscător pentru asta. Dar sunt și momente când cred că asta mă sperie puțin. Și cred că unul dintre lucrurile care mi s-au părut cu adevărat intrigante a fost că în anii mai în vârstă ai lui Sergiu Celibidache, interpretat de John Malkovich, el nu este acest tip de ideal perfect al unui tată care a avut o copilărie dificilă și care a ajuns să fie un tip perfect.

Nu, el și-a corectat cursul, dar are și propriile sale defecte și propriile sale obsesii, iar tatăl său trăiește încă în el. Asta cred că a fost ceea ce m-a intrigat cu adevărat.

Cum a fost să lucrezi în România pentru prima dată? Îmi pot imagina că nu știai multe despre țara noastră. Sau despre filmele românești. Ai avut vreo reținere când ai aflat că vei filma în România, o țară care nu are o industrie a filmului atât de dezvoltată ca SUA?

Nu, nu am avut. Știam o mulțime de proiecte care au fost realizate în România, știu că este un loc de filmare destul de dorit. Știam că vor avea o bună infrastructură de echipă de filmare, experiență bună.

Apoi, în acest job de actor unul dintre privilegii este că primești oportunități de a filma în întreaga lume. Pe mine mă entuziasmează când am ocazia să filmez într-un loc în care nu am mai fost.

Iar asta a avut un impact real în realizarea unui film despre o familie de români, în multe privințe. A adăugat un sentiment suplimentar de autenticitate, a oferit inspirație. A oferit un fel de textură și îmbogățire a muncii noastre. Atunci când lucram, totul în jur părea foarte viu.

A existat un adevărat impuls în întreaga echipă, care a fost oarecum construit în jurul acestei povești. Apoi era legătura lui Serge, a regizorului, cu România. Deci chiar nu am avut nicio reținere. Aș merge înapoi și aș filma România în orice clipă.

De asemenea, a fost foarte interesant pentru mine să încep să învăț o mică fărâmă din istoria României din secolul XX, contextualizată în această poveste.

Am făcut documentare, am citit mult, încercam să aflu cum era țara când Sergiu Celibidache creștea în România? Cum era București în comparație cu Iași? Am încercat să-mi fac o idee despre lumea lui. Dar, din nou, de multe ori nu înțelegi cu adevărat istoria decât dacă este contextualizată într-o poveste. Și asta a fost foarte util. A lărgit sensul înțelegerii.

Cum a fost lucrul cu Serge Celebidachi? El are rădăcini românești, dar a trăit cea mai mare parte a vieții sale în străinătate.

A fost grozav, foarte bine. Pasiunea pe care o avea el pentru acest proiect, faptul că realizarea acestui film părea o adevărată chemare pentru el, a fost ceva foarte important.

Eu am fost distribuit, am avut destul de mult timp de pregătire, mă pregăteam deja de vreo trei luni, mai aveam câteva săptămâni până la filmare, iar la un moment dat a avut loc greva actorilor la noi, în SUA.

Dar apoi am primit, în sfârșit, un telefon, două zile mai târziu, că SAG a decis că dacă faci un film independent, îți vor oferi o derogare.

Dar i-am spus lui Serge, mă simt ca și cum soția mea tocmai m-a părăsit și apoi, trei zile mai târziu, s-a întors și a spus, de fapt, vreau să ne împăcăm. Eu tocmai îmi petrecusem întregul weekend convingându-mă că asta s-a întâmplat dintr-un motiv, că nu ține de mine, toate acele lucruri pe care ți le spui ca să depășești un moment dificil. Și apoi a trebuit să fac o întoarcere de 180 de grade și să mă întorc la proiect.

Dar Serge pur și simplu are această credință uimitoare și acest simț uimitor al idealismului care este foarte captivant, are o abordare de tipul unui regizor de școală veche, de exemplu, când filmam în barul cu pian, m-am simțit ca și cum aș lucra la un film de Bertolucci în anii ’70.

A fost foarte frumos organizat și cu multe texturi, când am văzut primele cadre cum ies, am fost foarte impresionat. Iar Serge este foarte modest, nu se prezintă ca acest tip de artist complet. Se prezintă ca un tip modest. Dar când am început să înțeleg cu adevărat munca lui vizuală, am spus: tipul acesta este un regizor complet, din toate punctele de vedere. Este un regizor înnăscut.

Nu încerc acum să-l psihanalizez, dar pentru el, crescând în umbra acestui tată imens, apoi făcând un film despre el, și văzându-l pe Serge intrând în rolul de lider a fost foarte inspirațional pentru mine și am devenit prieteni pe parcursul filmului.

Au fost momente în care ne-am sprijinit unul pe celălalt, de asemenea cu James Olivier, producător și scenarist, cel mai bun prieten al lui Serge. Am devenit un adevărat trio, iar un lucru foarte bun pe care vreau să-l subliniez este că, atunci când colaborezi cu cineva, este foarte important să poți să nu fii de acord cu el, într-un mod sănătos.

Și am lucrat cu regizori cu care m-am simt foarte inconfortabil să nu fiu de acord. Mă refer la genul acela de loc în care simți că, de îndată ce nu suntem de acord, vom avea o ceartă și va deveni ciudat.

În timp ce Serge, cred că datorită influenței franceze, dar și sângelui său românesc, el voia să nu fim de acord. Voia ca dacă am o opinie diferită, să-i spun de ce cred că greșește, să discutăm, să ne adâncim în subiect. Și mi-a plăcut asta.

Puteam să ne prezentăm la muncă, vorbeam, puteam avea neînțelegeri, filmam scena, apoi terminam cu o îmbrățișare mare și mergeam să luăm cina după aceea. A fost totul foarte familiar, a părut că suntem o familie. Atât Serge, cât și Adela, producătoarea noastră, s-au purtat extraordinar.

Îmi imaginez că asta nu se întâmplă cu adevărat în industria filmului de la Hollywood sau că nu primești acest tip de abordare din partea unui regizor.

Nu, este foarte diferit. Sigur, depinde de regizor.

Dar aici a fost, de asemenea, natura filmului, a părut că o să spunem povestea, o să trecem prin chestia asta împreună și că acum suntem oarecum legați. Iar acum simt că dacă l-aș suna pe Serge  și aș spune, ‘Hei, Serge, am nevoie de o favoare,’ el ar spune doar: „Da, ce ai nevoie?”.

Și acum întrebarea clasică— cum te-ai pregătit pentru acest rol? Pentru că interpretezi un dirijor și nu orice dirijor, ci pe unul dintre cei legendari. Ai urmat cursuri de dirijat sau cum au decurs lucrurile?

Am petrecut mult timp uitându-mă la imagini, evident, cu maestrul. YouTube este cel mai bun prieten al unui actor. (râde)

Apoi am lucrat cu un dirijor care a fost studentul lui Sergiu Celibidache, pe nume Konrad von Abel, un muzician german. Am mers la München și am lucrat cu el o săptămână. M-a dus prin fiecare lucrare muzicală, fiecare ritm, fiecare măsură la care urma să lucrăm și mi-a predat foarte tehnic cum aș dirija acea lucrare. Nu m-a învățat cum s-o fac în stilul lui Celibidache, ci cum ar trebui să o fac din punct de vedere muzical, în fața unei orchestre.

Apoi am lucrat cu un regizor de mișcare, un drag prieten care a fost profesorul meu la școala de teatru. Am lucrat la tipul de fizicalitate a lucrurilor, încercând să se potrivească cu fizicalitatea lui Celibidache cât mai mult posibil.

Există mici părți în care cânt la pian, așa că a trebuit să învăț și cum să am acea tehnică a degetelor la pian. A fost foarte multă muncă și o experiență de învățare incredibilă.

Iar prima zi în care am filmat în fața unei orchestre adevărate a fost extraordinară. Nu știu de ce, dar în mintea mea nu m-am gândit că orchestra va interpreta cu adevărat live. Îmi imaginam că muzica va fi redată și că ei vor mima.

Dar am dirijat-o și efectiv am simțit această undă de sunet venind spre mine. A fost cu adevărat copleșitor și foarte distractiv totodată. Este grozav să lucrezi cu muzicieni.

Eu am fost la un conservator de teatru în Anglia, care era și conservator de muzică. Așadar, în primul nostru an, am petrecut mult timp în jurul muzicienilor. Acum a fost chiar plăcut să colaborez cu muzicieni și să simt că munca pe care o fac eu este la fel de importantă ca munca pe care o face oricine altcineva aici.

Ai spus că ai făcut ceva muncă de documentare despre România înainte de filmări și îmi imaginez că ai putut să descoperi un pic spiritul românesc filmând cu o echipă de români. Ce ai descoperit despre români și nu știai înainte?

Cea mai importantă cred că e realizarea că numele țării se referă cu adevărat la o cultură romanică, la rădăcinile latine.

Mi-am dat seama că limba română are la bază latina.

Și rădăcinile mele sunt oarecum spaniole-franceze din partea tatălui meu—și așa că mă simt foarte confortabil cu acest tip de cultură și căldură orientată spre latină. Aceasta a fost prima impresie. M-am simțit ca și cum aș fi în Italia sau Spania.

Apoi, vorbind despre lucruri mărunte, uite, eu sunt un mare dependent de cafea. Și am fost foarte plăcut surprins și impresionat de cât de serios pare să ia toată lumea din București cafeaua lor. (râde). Mi-a plăcut asta foarte mult.

Altfel, nu pot să pretind că știu acum istoria României, nu, eu am cercetat un capitol foarte specific din istorie.

Per total, am simțit acolo că pare să existe o adevărată efervescență creativă în plină expansiune. Se simte ca prima dată când am fost la Berlin. Zici, oh, se întâmplă multe aici. Oamenii au multe de spus. Și există o bogăție culturală pe care o dezvoltă o tânără comunitate artistică, iar asta a fost foarte inspirațional.

În același timp, e un loc în care poți vedea și simți urmele istoriei în anumite privințe, dar, din nou, simți asta în orice oraș european bogat pe care îl vizitezi. Asta face parte din țesătura, din vocea unei culturi și a unui loc.

Și apoi am decoperit un regizor, nu-mi amintesc numele exact, stai că l-am notat…mi-a plăcut filmul, un film cu titlu foarte lung.

Dacă e titlu lung probabil e un film de Radu Jude.

Da, da, Radu Jude. Filmul se numește Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii. Am fost foarte impresionat să descopăr o voce cinematografică și o viziune cinematografică atât de puternică în această țară.

România are multe de spus din punct de vedere cinematografic. Pentru că m-ai întrebat cum mă simțeam legat de faptul că voi merge în România, fix asta simțeam că se întâmplă ceva bun din punct de vedere artistic aici.

Serge îmi spunea într-un interviu că își dorea în mod special să aibă actori internaționali pentru a obține o anumită vizibilitate pentru film și își dorește mult ca acest film să fie văzut de oameni din întreaga lume și să se familiarizeze cu povestea lui Sergiu Celibidache. Ești de acord că aceasta ar putea fi o rețetă pentru un film independent, să aibă distribuție de notorietate internațională pentru a deveni mai vizibil?

Da, cred că da. Cred că lumea filmului este o afacere atât de ciudată, iar acum fața industriei se schimbă atât de mult! Industria se mișcă îndepărtându-se de film și îndreptându-se spre streaming. Dar, la sfârșitul zilei, dacă o poveste atinge un adevăr și este ceva cu care oamenii se pot identifica, își va găsi publicul. Ca actor niciodată nu știi ce va avea succes sau ce va găsi un public. Trebuie doar să urmezi regizorul, povestea, încerci să urmezi adevărul narațiunii.

Dar, da, sunt foarte optimist că filmul își va găsi un public în afara României. Cred că este o poveste frumoasă și este și universală, dar și unică în decorul său, în contextul său, din nou, prin unghiul în este spusă, relația tata-fiu, ceea ce este ceva universal.  Există, cu siguranță, ecouri cu care oamenii se vor identifica.

Pentru că ai adus vorba despre filmul lui Radu Jude, poate știi că este foarte apreciat în lumea filmului, multipremiat la Berlinale, la Locarno. El susține că acum toată lumea ar putea face un film pentru că avem telefoane mobile și că, de fapt, există aceste micro-filme pe TikTok care reflectă realitatea cât se poate de bine.

De asemenea, vrea să demonstreze industriei că poți să fii creativ indiferent de bugetul pe care îl ai. Ești de acord cu acest tip de cinematografie? Ultimele sale două filme au fost filmate telefonul mobil.

El este dovada vie că există adevăr în această afirmație și sunt absolut de acord cu ea.

Cred, de asemenea, că accesul pe care oamenii îl au la telefoanele lor, la camere, la software de editare, la toate acestea, pur și simplu face ca povestirea cinematografică să fie mai accesibilă de-a lungul unei perioade istorice îndelungate. Filmul, ca formă de artă, este o artă foarte tânără. Are puțin peste 100 de ani. Cred că acestea sunt etapele reale de început ale dezvoltării cinemaului. Și cred că accesibilitatea de a putea crea conținut, de a putea realiza filme, reprezintă un moment istoric.

Filmul nu este o sursă de venit foarte stabilă. Nu este un loc de muncă stabil. Așa că a fost un lux să pot merge spre lumea filmului. Acum oricine poate face film. Poți să mergi pe YouTube și să cauți, cum editez ceva? Cum fac asta?

Eu am crescut în New York și dacă voiam să văd un film obscur de artă, mergeam la un magazin de filme și trebuia să-l închiriez. A fost nevoie să depun puțin mai mult efort, dar am fost foarte norocos că am crescut într-un centru cultural unde aveam toate aceste lucruri la îndemână.

Acum poți să găsești totul pe internet. Personal cred că lumea petrece mult prea mult timp pe Internet. Dar există și beneficii uriașe în acest sens și oportunitatea de a putea să faci ceva creativ este uriașă. Cred că este un lucru minunat.

Da, acum poți să devii cineast dacă vrei. Oricine ar putea face un film și cred că oricine e interesat ar trebui să facă un film!

Pur și simplu ieși afară și fă ceva, adună-ți prietenii și filmează-i pe iPhone-ul tău, filmează-i pe camera ta video, filmează-i pe orice ai. Mergi și spune o poveste, mergi și scrie o poveste!

Ben, ne apropiem de finalul discuției noastre. Și aș vrea să o încheiem vorbind despre muzică. Te-ai îndrăgostit de muzica clasică după ce ai lucrat la acest proiect?

Oh, da! Cu siguranță! Am dobândit o nouă apreciere pentru muzica clasică, lucrările muzicale din film…nici nu pot număra de câte ori le-am ascultat. Încă mai răsună ecoul lor în capul meu.

Apoi, am dobândit o apreciere pentru munca lui Celibidache. Nu eram familiarizat cu el înainte de a face acest proiect. De-a lungul istoriei muzica clasică a fost considerată un gen elitist. Dar eu cred  că nu ar trebui să fie. Știi, unul dintre argumentele fiului în film este: uite, tată, nu toată lumea își permite să meargă să vadă Filarmonica din Londra și să te vadă dirijând. Oamenii ar trebui să poată asculta muzica ta la fel.

Și da, acum că sunt în afara personajului pot spune că sunt de acord cu asta.

Desigur, este important să asculți muzica live, dacă ai acest privilegiu. E o experiență foarte asemănătoare cu teatrul. Eu am crescut făcând teatru. Este o experiență singulară când mergi la teatru și împărtășești acel timp cu colegii, cu publicul. Este o reprezentație care va avea loc o singură dată, chiar dacă se joacă aceeași piesă noapte de noapte, reprezentația pe care o vezi tu există doar o dată și apoi dispare, iar în asta există o magie de neegalat.

***

Filmul Cravata Galbenă poate fi văzut în această perioadă în cinematografele din România.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Ben Schnetzer pentru Cultura la dubă: “Am descoperit în România o efervescență artistică uriașă. M-aș întoarce oricând să filmez în România.” appeared first on Cultura la dubă.

„Mă aflu într-un loc în care emoția a căpătat, într-o anume zi de decembrie, culoarea și puterea focului. Este o emoție care mi-a revenit când am realizat că voi vorbi aici, unde acum 35 de ani vedeam flăcări.”

Într-un București ticsit de panouri publicitare care ne invită să ascultăm în conferințe diverse minți “iluminate”, o prezență cu adevărat relevantă a trecut aproape neobservată.

Anca Vasiliu este unul dintre cei mai importanți filosofi români în viață. În 2022, Academia Franceză i-a acordat Marele Premiu pentru Filosofie pentru întreaga sa operă.

De mai bine de 30 de ani locuiește la Paris, unde activează la Centrul Naţional al Cercetării Ştiinţifice și este cercetător principal în cadrul Centrului Léon-Robin de filosofie antică, afiliat Facultăţii de Filosofie a Universităţii Paris IV Sorbonne. Este doctor în filosofie, coordonează doctorate în Franța, însă statul român, condus de oameni care au ridicat plagiatul la grad de normalitate, nu i-a recunoscut doctoratul timp de 27 de ani.

Recent a fost prezentă la București, în cadrul Festivalului Internațional de Poezie organizat de Muzeul Literaturii Române. În fața unui public restrâns, a susținut la Biblioteca Centrală Universitară o conferință profundă despre emoție, în locul în care în decembrie 1989 au ars cărți și manuscrise.

Acordă rar interviuri, dar a acceptat să deschidă pentru Cultura la dubă o fereastră către sine, de la străzile copilăriei la legătura cu grupul intelectualilor care au constituit prima organizație a societății civile după căderea comunismului, de la Istoria Artei la Filosofie, trecând prin ideile care îi ghidează existența și ne fac pe noi înșine să ne întrebăm cine suntem.

***

Este duminică dimineață și abia s-a deschis la Capșa. Ne așezăm la cea mai retrasă masă din acest local istoric al scriitorilor români și descoperim pe o plăcuță că acolo obișnuia să stea Arghezi. Dar pentru Anca Vasiliu, Capșa este mai degrabă madlena lui Proust. Privește pe fereastră și spune: „Aici veneam cu mama în copilărie. Să fie vreo 50 de ani de când nu am mai fost aici.”

Este o prezență elegantă, discretă și caldă. O privire pătrunzătoare îi însoțește gândurile și cuvintele care croiesc povești fascinante.

A copilărit pe Calea Victoriei, în Cișmigiu și pe lângă Mănăstirea Antim, unde avea școala generală. „Din clasă priveam turlele de la Antim”. Se întâmpla înainte de demolările care au schimbat iremediabil orașul.

Cu mama economist și tatăl inginer agronom, Anca Vasiliu a crescut înconjurată de cărți.

“Interesul pentru artă cred că a fost întotdeauna în mine. Am făcut liceul Nicolae Bălcescu, care în prezent este Colegiul Sfântul Sava. Și am avut șansa de a avea o profesoară de limbă română care era mai mult de atât. Maria Pavnotescu a fost o inițiatoare în cultură, în filosofie, în artă. Ca să facem Miorița treceam prin studii de etnografie și istoria religiilor, pentru a face Eminescu treceam prin cursuri despre Nietzsche și Shopenhauer.

Am știut că voi urma o cale umanistă, dar nu literară, ci mai degrabă de cultură și filosofie.

Filosofia era greu de realizat în acea vreme pentru că era orientată ideologic, ceea ce nu corespundea cu opiniile părinților mei și ale mele. Și am ales calea Istoriei Artei printr-o serie de întâlniri fortuite.

Ceea ce am învățat din Istoria Artei e mai puțin important decât ceea ce am învățat la orele de practică artistică, am făcut pictură, gravură, modelaj, aveam profesori plasticieni importanți de la care am învățat să privesc, să înțeleg ce înseamnă vizibilitatea lumii și gestul artistic, care nu înseamnă copierea, evident. A fost esențial în profesia ulterioară, cea teoretică, filosofică.”

În anii ‘80 a lucrat ca cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române. Îar încă dinainte de Revoluție, a făcut parte din grupul intelectualilor români care au încercat să conteste regimul lui Ceaușescu.

“Revoluția, să îi spunem așa că e mai simplu, dar știm ce a fost, a fost un moment pe care îl așteptam cu toții, generația mea.

În ‘89 au fost mai multe proteste timide, văzute acum, dar atunci destul de curajoase, printre care și o scrisoare de protest a unor tineri intelectuali, care protestau în favoarea lui Andrei Pleșu, care era în reședință supravegheată undeva la Tescani, în nordul țării.

Am semnat acea scrisoare, a ajuns la Europa Liberă și s-a citit. Eram 17 colegi din generația mea, istorici de artă și scriitori. Printre ei, Andrei Cornea, Magda Cârneci, Stelian Tănase.

Ceea ce este emoționat e că după aceea, când am ajuns la Paris, am întâlnit-o pe Monica Lovinescu, care citise acea scrisoare și eram prima de pe acea listă pe care o întâlnea. Mi-a dat hârtia care ajunsese la ea, cel mai probabil prin serviciile secrete franceze.

Am la Paris acea hârtie bătută la mașină, cu notițe ale Monicăi Lovinescu.

Era o scrisoare timidă prin care încercam să ne liniștim propria noastră conștiință, că nu stăm pasivi într-o situație care era din ce în ce mai inaceptabilă. Când acea scrisoare a fost citită la Europa Liberă, părinții mei au ascultat și știau foarte bine ce riscuri sunt. Dar ei mi-au spus: suntem mândri de tine. Faptul că ei au avut acest sentiment de mândrie, pentru mine a fost extrem de important.”

Vizibil emoționată când vorbește despre părinți, spune “nu știu de ce vă povestesc aceste lucruri”.

Scrisoarea de susținere a lui Andrei Pleșu, la vremea aceea coleg la Institutul de Istoria Artei, le-a adus semnatarilor interdicția de a mai publica articole, dar și urmăriri până în scara blocului. Însă inevitabilul s-a produs, iar revoluția a surprins-o pe străzi.

“Când am auzit că se întâmplă ceva în Piața Universității am fost acolo cu tata până când am dat nas în nas cu scutierii și nu am insistat, ne-am întors acasă.

Apoi a fost acea adunare la sediul PCR și eram acolo când s-a ridicat elicopterul și au început să cadă literele Partidului Comunist, pe seară au început împușcăturile și flăcările. Muzeul de Artă era în flăcări, ceea ce a fost o panică pentru mine și colegii mei.

Apoi am văzut flăcările de la BCU și nu am să uit acea imagine niciodată. Știam că acolo sunt manuscrise extrem de valoroase. Două-trei zile mai târziu am intrat la BCU și era un strat mare de cenușă, cenușa cărților.

A ajunge, 35 de ani mai târziu, să țin o conferință acolo, a fost un moment de emoție pe care nu am putut să nu îl evoc.”

După Capșa, ne îndreptăm către Piața Universității. Pe zidul Facultății de Arhitectură, lângă plăcuța memorială a Revoluției, un drapel pictat cu spray-ul în grabă încearcă să evoce un spirit uitat de unii, netrăit niciodată de alții.

Peste drum, Anca Vasiliu observă clădirea Intercontinental și își amintește că era acolo când s-a înfăptuit Grupul pentru Dialog Social, pe 31 decembrie 1989. Este unul dintre membrii fondatori, alături de Doina Cornea, Andrei Cornea, Petru Creția, Alexandru Paleologu, Andrei Pleșu sau Mihai Șora, câțiva dintre intelectualii care sperau să contribuie la schimbare.

“În ianuarie Andrei Pleșu a devenit ministrul Culturii și ne-a chemat pe unii dintre noi să facem echipă și să schimbăm lucrurile. Am mers acolo și era foarte multă confuzie, erau minerii care veneau, nu au venit doar în iunie, ci și în ianuarie și februarie.

Era o luptă internă în spatele ușilor închise, dusă de facțiunea care de fapt pusese la cale această revoluție, zisă Revoluție.

Am rămas în preajma lui Andrei Pleșu, el dorea să îmi dea posibilitatea să organizez un Muzeu de Artă Sacră, Horia Bernea înființa Muzeul Țăranului Român, dar toate lucrurile se întâmplau într-o stare de confuzie, nu aveam toate reperele necesare, nimeni nu era, de fapt, pregătit să preia niște responsabilități la acest nivel. Sigur, Andrei Pleșu a făcut-o magistral, dar era din altă generație decât mine.

Mi-a propus să mă ocup de patrimoniu, dar i-am spus că nu mă simt capabilă să preiau o asemenea responsabilitate.

Este un om pe care îl respect enorm și ne leagă o prietenie foarte veche, chiar dacă ea acum s-a rărit ca momente de întâlnire.”

A ales calea doctoratului în Franța, iar de atunci s-a dedicat cercetării în filosofie. A ajuns în Franța cu o bursă a guvernului francez și a avut șansa să lucreze cu Jean-Luc Marion, acum unul dintre cei mai mari filosofi francezi în viață, atunci tânăr profesor.

A devenit doctor în filosofie în 1996, cu lucrarea Despre diafan, o cercetare complexă care implică atât studii de filosofie, cât și literare și de optică.

“Diafan este un cuvânt de origine grecească – diaphanes – care înseamnă apariția a ceva printr-un mediu proprice apariției. Aristotel spune: ca să putem vorbi despre vedere, trebuie să spunem ce este lumina. Și răspunde: este diafanul.

Situația provine din dialogul Timaios, al lui Platon, în care Timaios povestește formarea universului și constituția omului. Când vorbește despre vedere și posibilitatea de a vedea culorile spune așa: atunci când raza luminoasă a ochiului întâlnește raza luminoasă a obiectului pe care ochiul îl vede, acea rază poate fi mai mică una față de cealaltă sau invers, iar în funcție de proporția dintre raza oculară și raza obiectului vizibil, se produc diferite culori.

Când ele sunt egale, se produce diafanul, adică vederea perfectă a lucrului. Acolo unde diafania se oprește, se produce o culoare.”

Nu avea în plan să se stabilească neapărat în Franța, dar când a venit în România să își echivaleze diploma, a realizat că locul său firesc nu mai este aici.  

“Andrei Pleșu a scris un raport pentru echivalarea diplomei, am depus dosarul cu toate cele necesare, nu primeam niciun răspuns, am întrebat ce se întâmplă și mi-au spus că s-a pierdut dosarul.

Am depus încă o dată anul următor, că eram niște termene în care puteam depune, și nu mi-a fost echivalată diploma.

Nici până azi?

Nu.

Adică în România nu sunteți recunoscută ca doctor în filosofie?

Ba da, doar pentru că anul trecut am primit titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. (zâmbește) Deci pot conduce doctorate, dar doar la Cluj.

Revenind la povestea cu dosarul, nefiindu-mi recunoscută teza, am rămas cumva în vid, trebuia să mă întorc la Institutul de Istoria Artei, dar eu nu mă mai ocupam de Istoria Artei, între timp.”

A intrat, în schimb, la Centrul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Paris în 1998, și a început un proiect de cercetare pe termen lung.

“A vorbi despre identitate și despre gen este o știință. Ai nevoie să îți domini pasiunile sufletului, dar și expresia sufletului, care este limbajul.”

“Tema mea de cercetare a fost aceea a statului imaginii în discursul filosofic al Antichității și Evului Mediu. Dar imagine nu înseamnă pictură sau fotografie, ci tot ceea ce determină raportul nostru cu lumea. Noi nu avem un raport direct cu obiectele sau cu lumea, ci o imagine mentală, de tip literar, lingvistic, pe care o dăm lumii pe care o vedem. Imaginea este vizuală, dar nu numai vizuală, ci una în primul rând mentală.

Plecând de la vocabularul grecesc, care e foarte bogat în a desemna diferitele tipuri de imagine, cele mai cunoscute sunt eidolon, care a dat idol și eikon, care a dat icoană, dar sunt multe care desemnează raportul imaginal cu lumea.

De la problema aceasta a imaginii, tot ceea ce este legat de distincția între a vedea și a privi, vederea fiind exact funcția ochiului, deci a unui organ senzorial, privirea fiind un act mental.

Am lucrat în primul rând pe un text extrem de important pentru problema imaginii, care este Sofistul lui Platon. În Sofistul, străinul care vine din Elea este întrebat de Socrate cine este el? Un retor, un sofist, un filosof sau un om politic?

Pentru a răspunde la întrebarea cine sunt?, o întrebare homerică, el definește raportul pe care un sofist îl are cu lumea și definește problema imaginii înainte de a defini genurile ființei, ceea ce este identitate și alteritate, ceea ce este în mișcare sau în stază, în imobilitate.

Acest dialog platonician este unul dintre cele mai importante pentru determinarea genurilor ființei și fondator al ontologiei, prima știință a filosofiei.

Cât de pregătiți sau de nepregătiți suntem să avem discuțiile care sunt purtate azi în spațiul public despre identitate și gen? Acum pare că identitatea și genul sunt ceva foarte volatil, credeți că reprezintă o nouă provocare și pentru filosofi?

Da. Eu n-am ales întâmplător tema de cercetare.

Pe mine mă interesează în mod special condiția străinului. Eu cunosc această condiție, am cunoscut-o în Franța și o cunosc acum în România.

Nefiind în permanență aici, am perspectiva unui om care e străin în propria țară, e firesc.

Deci am ales acest dialog pentru că vorbește despre condiția străinului, dar nu în sensul anecdotic, ci în sensul în care Ulise este străinul care traversează lumea pentru a se întoarce la el.

Cunoașterea de sine perfectă este a celui care a atins axa propriului său eu. Or, atingerea axei propriului eu este exercițiul filosofic suprem.

Faptul că unii oameni nu se pot identifica cu un anumit gen, masculin sau feminin, vine din această lipsă de cunoaștere a propriului eu?

Cred că este o plasare a eului în câmpuri neaxiale. Eul este dincolo de gen. Determinarea prin gen este anecdotică, accidentală – cum spune Artistotel. Sigur că există o determinare, dar ea este socială.

Societatea și sistemul ei de practici sociale și culturale determină povestea cu fetița în roz și băiatul în bleu, iar aceste lucruri trebuie depășite. Să fii gen masculin sau feminin nu este determinarea ultimă a eului.

Eu n-am lucrat pe probleme de acest fel, dar ele se pun acum. Ele nu se puneau neapărat cu Ulise, dar Ulise își are un dublu – Telemac, fiul lui, un alt dublu – Penelopa, cu care împărtășește anumite proprietăți comune și un alt dublu – Atena, care îi spune: ai aceleași calități ca și mine, adică ești foarte șiret. Numai că la tine este mai puțin perfectă șiretenia decât este la mine. Este o problemă a eului și a dublului în care te poți regăsi, fie că el este feminin sau masculin, uman sau divin.

Eul este unul și acest unu trebuie regăsit, filosoful Plotin spune că perfecțiunea o atingi atunci când intelectul se întoarce către unul, intelectul fiind stadiul cel mai înalt al desăvârșirii ființei.

Filosofia a fost dintotdeauna și este și în prezent un domeniu dominat de bărbați. De ce sunt atât de puține femei filosof?

Filosofia este foarte grea. Formarea în filosofie o trăiești ca pe o vocație de tip monastic.

În momentul în care intri și vrei să o faci mai mult decât ca pe o știință și vrei să ai un raport filosofic cu textele filosofice, îți trebuie o anumită disciplină, care îți impune să lucrezi tot timpul, la foc continuu. Ești în permanență cu un text pe care l-ai citit. Îl aduci atât de aproape de tine încât încerci să îl duci mai departe, cu propria ta posibilitate de a-l gândi.

Nu poți face meseria asta de la ora D la ora D și apoi pleci în vacanță. În absolut orice activitate pe care o ai trebuie să continue raportul filosofic.

Condiția feminină impune niște rupturi. Nu înseamnă că dacă ai un copil și e greu să îl crești, întrerupi firul gândirii filosofice permanente. Dar îți reduce capacitatea de a avansa în zonă sau, dimpotrivă, îți dă o profunzime mai mare. Am multe colege cercetători, autori, dar e mult mai greu.

Determinarea filosofiei ca fiind o profesie a bărbaților este în continuare o evidență, cel puțin în Franța. Cred că lucrurile se schimbă, încet încet. În SUA lucrurile stau altfel, s-a produs un echilibru. În Franța, mai ales la Sorbona, care este un fief conservator, dominația masculină este clară. Vocile feminine sunt destul de rare, dar importante, totuși.

Condiția mea a fost una de marginalitate dublă: pe de o parte pentru că eram străină, nu am ieșit din școlile lor. Când am intrat în învățământ și m-am confruntat cu colegii care veneau de acolo, trebuia să fiu nu doar la fel de bună ca ei, ci mai bună, ca să mă accepte. A fost o provocare.

Dar am avut și marginalitatea condiției feminine care, de asemenea, m-a provocat.”

“Când un om a lucrat 4 ani la o lucrare, iar la final este considerată plagiat, el pierde 4 ani. Nu doar că pierde 4 ani, dar nu se mai poate înscrie niciodată.”

Ca profesoară, Anca Vasiliu încearcă să le aducă studenților săi ceva ce nu pot găsi în cărți sau pe internet, acel ceva care să îi ajute să își găsescă propriul drum, să îi provoace și să le deschidă orizonturile, la fel cum a făcut-o și profesoara sa de română din liceu.

“Niciodată nu apelăm la un student să facă activități de tipul bibliografie sau muncă pentru echipa noastră. Ei au munca lor, de a învăța, noi o avem pe a noastră.

Modul meu de a acționa cu cei foarte tineri, în anul ll sau lll, la licență, este să pun ștacheta foarte sus. Este de preferat ca cei care nu sunt făcuți să facă filosofie să nu piardă timpul până la capăt, să realizeze că există o barieră și să se orienteze către alte direcții.

Punând ștacheta foarte sus le spun: nu veți înțelege totul, dar este provocarea de a vă face să înțelegeți mai departe de ceea ce știți deja. Dacă vă spun ceea ce găsiți pe internet, nu folosește la nimic. Asta însemna o triere și cred că trierea ieșe puțin din această ipocrizie că toată lumea trebuie să facă studii. Dacă nu știi de ce ești la filosofie, mai bine iei altă cale.

Pentru doctoranzi aplic lecția pe care am primit-o de la Jean-Luc Marion, să nu ai teama de a fi original, de a face ceea ce consideri că te reprezintă, cu condiția să argumentezi și să știi foarte bine tot ce s-a făcut până la tine.”

Dacă în România Curtea Constituțională a stabilit că ministrul Educației nu va mai putea retrage titlurile de doctor obținute prin plagiat dovedit de Comisiile de Etică sau de către CNATDCU, ci va trebui să meargă în instanță pentru a dovedi frauda, în Franța, sistemul universitar este adevărata instanță care filtrează plagiatorii de doctori.

„În primul rând, în Franța înscrierea la doctorat e condiționată de obținerea unei burse pentru a avea un contract doctoral, aceste burse fiind extrem de puține, deci cu atât mai mare concurența.

Un doctorat trebuie să ducă la continuarea meseriei la nivelul de sus.

Iar scrierea lucrării se întinde pe minimum 4 ani și trebuie să fie originală. În acești ani, nu ai numai unul sau doi directori de cercetare, ci ai și doi tutori care văd fiecare doctorand fără directorii respectivi. Apoi, doctoranzii trebuie să țină cursuri, să vină la seminarii. Lucrăm foarte mult cu ei, îi vedem săptămânal, lunar, îi dirijăm realmente.

Când lucrarea este terminată, ea este verificată de școala doctorală, apoi pleacă la referenți exteriori. Lucrarea poate fi stopată înainte de susținere. Riscul este imens, nu trece mai departe lucrarea.

Dacă trece, se face susținerea și nu sunt probleme de plagiat, dar, continuând să lucreze, plagiază într-un articol sau două, ori cartea pe care o scrie este considerată plagiat, atunci pierde automat titlul de doctor și este implacabilă decizia. Am avut cazuri și au fost excluși din comunitate.

Într-o lume din ce în ce mai tehnologizată și mai rapidă, în care ne petrecem timpul în fața ecranelor și nu mai putem păstra privirea asupra unui lucru mai mult de câteva secunde, care mai este acum relevanța filosofiei? De ce este ea importantă?

Filosofia continuă să fie o disciplină a sinelui. Ea nu se oprește la a cunoaște niște date istorice și texte fundamentale, este o disciplină a facultăților sensibile, văzul – cum privim, ce auzim din tot ce ascultăm, e o disciplină a emoției, a memoriei, a imaginației, este o disciplină a cunoașterii de sine și a cunoașterii lumii, la care, evident, avem spiritul critic, puterea de distincție, discernământul între ceea ce este valabil pentru tine, bun pentru lume și ceea ce pot face eu ca să nu las lumea să se dizolve în tropie, în rău, în dispersie.

Asta nu înseamnă că toată lumea trebuie să facă filosofie.

“Cred că România și-a câștigat libertatea, ceea ce este imens. Mai are de câștigat ceva în direcția egalității șanselor, a distanței critice față de sine, în primul rând, adică întâi să ne criticăm pe noi și apoi pe celălalt.”

Privind acum către România, la aproape 35 de ani de la momentul în care aveați atâtea speranțe legate de schimbare, cât de mari sunt diferențele între ceea ce așteptați atunci și ceea ce trăim acum?

Cred că așteptările erau atât de utopice, așteptam o schimbare, dar nu știam cum și ce. România nu se putea transforma brusc în Statele Unite sau Elveția. Ea și-a continuat drumul. Cred că am fost cu toții bulversați de ceea ce s-a întâmplat, apoi ne-am reașezat pe o cale sau pe alta și cred că se întâmplă lucruri bune și rele peste tot, atât timp cât nu se întâmplă catastrofe.

Cred că România și-a câștigat libertatea, ceea ce este imens. Mai are de câștigat ceva în direcția egalității șanselor, a distanței critice față de sine, în primul rând, adică întâi să ne criticăm pe noi și apoi pe celălalt.

România a păstrat o generozitate și o fraternitate, care acum se manifestă altfel decât altădată, dar ea există. Există un spirit de comunitate care se ajută și se unește când este cazul.

Am venit tot timpul aici, nu pentru că îmi era dor, ci pentru că era firesc să vin. Nu am întrerupt niciodată relația cu România. Uneori am venit la câteva luni, alteori la un an, dar nu a trecut niciodată mai mult de un an să nu vin.

Sigur că v-am spus că mă simt străină într-un fel în România, am continuat să vin aici, dar nu am mai funcționat în mediul intelectual din România multă vreme. Nici nu am fost solicitată, nici nu am solicitat. Dar relația cu lumea românească, în sensul larg al cuvântului, a fost neîntreruptă. Drept dovadă, vorbesc limba perfect, deși la Paris nu vorbesc româna cu nimeni, că n-am cu cine.”

“Condiția străinului este condiția omului pe pământ.”

Anca Vasiliu a fost decorată în decembrie 2022 cu Legiunea de Onoare a Franței în grad de cavaler,  prin decretul președintelui Emmanuel Macron.

La Paris locuiește la 5 minute distanță de Place Furstemberg, piața în care a fost realizată celebra fotografie cu Emil Cioran, Eugene Ionesco și Mircea Eliade.

Cărțile sale de filosofie sunt scrise exclusiv în limba franceză. În România sunt traduse și publicate de Editura Polirom.

Când vine la București se cazează de fiecare dată în apartamentul copilăriei de pe Calea Victoriei, o rădăcină care hrănește amintirile de familie și provoacă emoții necesare existenței.

“Emoția este ceea ce ne afectează, grecii spun pathos, patetic, evidența e ceea ce ne clarifică, dar între ele este o relație dialectică, pentru că emoția conduce către a clarifica și a produce o evidență, dar evidența nu poate să acționeze ea însăși dacă nu produce, la rândul ei, o emoție.

Spuneți că v-ați simțit străină în Franța, dar vă simțiți așa și în România. Aceasta devine condiția permanentă a unui om care pleacă din locul în care a crescut și se stabilește în altul, dar nu simte că aparține în totalitate nici unuia dintre locuri?

Condiția străinului cred că este condiția omului pe pământ. Este mai mult decât deplasarea noastră dintr-o lume în alta, lumile se apropie între ele, până chiar a se confunda, dar omul își caută condiția sa proprie până la sfârșit.

Să fii străin nu este o durere, este șansa de a putea privi lucrurile cu puțină distanță și de a încerca să discerni ceea ce se întâmplă în jurul tău, este șansa de a te pune în condiția de a ști cine ești în această lume. Plecarea a provocat această condiție pe care apoi o trăiești. Trăiești cu ea.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Filosof, dincolo de gen. Anca Vasiliu, laureata Marelui Premiu pentru Filosofie al Academiei Franceze: “Să fii gen masculin sau feminin nu este determinarea ultimă a eului.” appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH Version

A fost o vreme când diminețile pariziene îl prindeau alături de Samuel Beckett, după ore în șir de discuții și multe pahare de whiskey consumate, o alta când construia alături de Krzysztof Kieślowski trei filme legendare: Roșu, Alb, Albastru, și au fost ani în care se întorcea în România, țara sa natală, alături de Lucian Pintilie, pentru a produce câteva dintre filmele marelui regizor român.

Noi l-am întâlnit pe Marin Karmitz în biroul său de la MK2 din Paris, imperiul cinematografic pe care l-a fondat în Franța, cu săli de cinema, producție, distribuție și restaurare de film.

Ne-au adus împreună România și interesul pentru istoriile care merită povestite, fie că vorbim despre cele ale cinematografiei, fie despre cele care au marcat omenirea.

Ca regizor și producător de film, Marin Karmitz a primit peste 150 de premii și nominalizări la festivaluri majore, printre care trei Palme d’Or la Cannes, trei Lei de Aur la Veneția, un Urs de Aur la Berlin, trei nominalizări la Oscaruri și nu mai puțin de 25 de Premii César.

Ne primește cu deschidere la un interviu care se întinde pe câteva ore, timp în care auzim rostite cu nonșalanță nume uriașe cu care a lucrat: Marguerite Duras, Jean-Luc Godard, Theo Angelopoulos, Louis Malle sau Claude Chabrol.

Însă acest articol nu este doar despre filme și nume care au marcat cultura universală, ci este povestea unui copil român evreu, care a trăit la Bucureși teroarea legionarilor, a fost privat de dreptul de a merge la școală și nevoit apoi să plece într-o țară străină.

Acel copil are azi 84 de ani și o carieră de neegalat.

„M-am întors prima dată în România pentru producția unui film de Lucian Pintilie, în anii ’90 (n.r. O vară de neuitat).

Stăteam la un hotel de lângă Palatul Regal și voiam să găsesc casa în care m-am născut, casa în care mi-am petrecut copilăria.”

“Pe atunci nu găseai hărți ale Bucureștiului și am plecat pe jos și am găsit casa de unul singur. Era pe Strada Dumbrava Roșie.

Era aproape noapte și eu am reușit să găsesc casa, am fost surprins și eu să văd cum retrăiam amintiri pe care nu le-aș fi putut descrie.”

Marin s-a născut într-o familie de evrei bucureșteni și poartă numele bunicului său, Marin Karmitz, care avea o profitabilă afacere cu brânzeturi.

Tatăl și fratele acestuia dețineau o importantă întreprindere de produse chimice și farmaceutice și au fost una dintre țintele rebelilor legionari, conduși de Horia Sima.

Marin avea doar 3 ani când rebelii ultra-fasciști au intrat în casa de pe Dumbrava Roșie și i-au terorizat mama. Copilul s-a trezit atunci cu pistolul la tâmplă, ca metodă de intimidare a mamei.

“Au venit la noi acasă să îi caute pe tata și pe fratele lui. Au stat trei zile și au încercat să o facă pe mama să spună unde se ascunde tata. Asta îmi amintesc foarte bine, atmosfera de teroare în care stăteam.

Sentimentul de frică e ceva ce nu poți uita niciodată, e tot timpul acolo. De exemplu, eu nu suport ca cineva să îmi pună pistolul la tâmplă, la figurat, pentru că asta mi s-a întâmplat efectiv, la propriu, când eram copil.

În nicio relație umană nu am suportat să simt presiune. Sunt cunoscut pentru asta în lumea cinemaului.”

Amintirile legate de România pendulează acum între teroare și nostalgie.

„Am avut o copilărie foarte liberă, fiindcă nu aveam dreptul să merg la școală, ca evreu. Eu am învățat să scriu și să citesc abia în Franța. Și îmi amintesc că îmi petreceam mult timp cu ceilalți copii în Grădina Icoanei, făceam prostioare, nimeni nu se ocupa de mine. Nu aveam obligații.”

Marin avea 9 ani în 1947, când a părăsit pentru totdeauna România. Scăpați de teroarea fascistă, evreii români care au supraviețuit au dat apoi de opresiunea comunistă, care i-a deposedat de bunuri. Așa că, rămasă fără nimic, familia Karmitz s-a îmbarcat pe un vapor care pleca din Constanța, fără să aibă o destinație precisă.

După numeroase opriri, la Istanbul, Beirut, Haifa sau Napoli, în care evreii nu erau lăsați să coboare, singurul oraș în care au putut atinge pământul a fost Marsilia.

Se întâmpla la doar doi ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, iar viața lui Marin Karmitz s-a restartat în Franța.

„A fost singura țară unde pe clădiri scria Liberté, Egalité, Fraternité. Singura care ne-a primit.”

A mers la o școală publică de lângă Nisa și mai târziu a ajuns la Paris. Tatăl voia ca el să aleagă o profesie certă, precum avocatura, însă el era atras de artă.

“De când am descoperit lectura, am devenit pasionat de cărți, citeam mult când eram adolescent, nu aveam prieteni fiindcă ne mutam des, aveam viața de imigranți.

Mi-ar fi plăcut să fiu scriitor, dar nu eram bun. Aș mai fi vrut să fiu arhitect, aveam veri arhitecți, dar nici la asta nu eram prea bun. Nu eram un bun desenator, nu aveam ureche muzicală. Mi-ar fi plăcut să fiu șef de orchestră, dar nu eram nici aici așa bun.

Și mi-a rămas fascinația pentru lumea cinemaului.

O altă explicație este că aici am avut mulți ani pașaport de imigrant. Trebuia să iei viza peste tot, petreceam ore întregi în vămi, să fim verificați, era groaznic. Și visam să am un pașaport diplomatic, pentru a trece frontierele fără probleme.

Și apoi am realizat destul de repede că cinemaul era un mijloc prin care puteam traversa frontierele fără să ies din birou, doar cu ajutorul imaginației. Puteai să te plimbi prin toată lumea fără pașaport sau cu un pașaport imaterial – filmul.”

“Când am realizat filme, le-am produs sau distribuit, am devenit un astfel de călător, fără frontiere.”

A studiat imaginea la L’Institut des hautes études cinématographiques (IDHEC) în Paris și s-a specializat ca operator, însă voia să devină regizor.

Așa că mai întâi a lucrat ca asistent de regie, dar nu cu oricine.

“Am avut șansa să lucrez cu Agnès Varda, cu Jean Luc Godard.”

A produs apoi scurtmetrajul unui tânăr regizor cu bani împrumutați de la tatăl său.

“Era un regizor care lucrase deja cu mari producatori ai perioadei Nouvelle Vague. Și avea un proiect pe care toți marii producători îl refuzaseră. Mi-a povestit despre el și i-am zis că eu voi încerca să produc filmul.

E un film pe care l-am făcut cu el și cu un actor extraordinar, care a murit recent, Jean-Louis Trintignant.”

Scurtmetrajul a avut succes, iar el a câștigat bani pentru a regiza primul său scurtmetraj, după un scenariu de Marguerite Duras.

„Acesta nu a avut niciun succes, dar am avut șansa să lucrez cu una dintre cele mai cunoscute femei autoare din cultura mondială. Și, printre altele, în film a jucat soția lui Peter Brook – Natasha Perry și un actor care a dat naștere unei întregi generații de actori, pe nume Garrel, bunicul lui Louis Garrel.”

Filmul a fost, totuși, bine primit printre intelectuali. Iar curajul și nonconformismul i-au deschis uși către marii creatori de cultură, devenind la rândul său unul dintre ei.

“Lucrând la un alt proiect, timp de un an și jumătate am avut șansa să beau whiskey cu Samuel Beckett începând de la ora 13.00 și terminând la 5 dimineața. A fost o întâlnire care m-a marcat profund.”

“L-am întâlnit și pe Ionesco în perioada în care mă vedeam cu Beckett.”

În 1972, lungmetrajul “Coup pour coup”, pe care l-a regizat și produs, i-a marcat decisiv cariera. Avea în centrul poveștii o grevă a femeilor care nu mai suportau condițiile de lucru din întreprinderea lor. Acestea au sechestrat patronul și și-au cerut drepturile. Iar reacțiile muncitorilor din Franța au fost impresionante.

“Filmul a declanșat un scandal enorm. În orașele în care era văzut filmul, angajații fabricilor intrau în greve. La presiunea patronilor, sălile de cinema au scos filmul.”

Luat în vizor de un guvern nu tocmai prietenos cu astfel de manifestări artistice, Karmitz a decis să își deschidă propria sală de cinema și să continue să aducă în fața publicului filme care contează.

„În 1974 am deschis prima sală de cinema de lângă Place Bastille. În zonă nu mai era nimic asemănător, era o sală de karate și una de pornografie.”

Azi, imperiul cinematografic MK2 înseamnă 75 de ecrane de cinema în Franta și 64 de ecrane în Spania.

În 40 de ani de carieră, Marin Karmitz a produs 108 filme și a distribuit peste 350 în sălile de cinema.

Printre celebrii regizori cu care a colaborat se numără și Lucian Pintilie.

„Auzisem de numele Lucian Pintilie, era foarte cunoscut în Franța ca regizor de teatru. Într-o zi, un producător care tocmai îi produsese un film, Balanța, mi-a zis că filmul nu e terminat, nu știa exact cum să îl lanseze și m-a întrebat dacă vreau să mă alătur echipei care deja făcuse filmul.

Am văzut filmul, mi s-a părut magnific, dar foarte lung. Am spus “da” imediat, cu condiția să tăiem din el, fiindcă altfel nimeni nu îl va vedea, iar toată ideea e ca lumea să vadă filmul.

Așa am început colaborarea cu Lucian Pintilie.

• El a fost de acord să taie din film?
• Da, este ceva caracteristic regizorilor de mare talent cu care am lucrat. Au fost tot timpul de acord să scurteze filmul, dacă erau convinși cu argumente. Doar regizorii mici, slabi nu sunt de acord să taie din filmele lor, nu acceptă critica altora.

Apoi am făcut O vară de neuitat, Terminus Paradis și Prea târziu.

L-am iubit mult pe Lucian Pintilie, o persoană foarte cultivată, marcantă. Ca cineast avea un talent extraordinar și o personalitate puternică, vorbea despre realitatea politică și socială, dar sub o scriitură foarte personală.

Sunt unii regizori care ilustrează o istorie, dar nu aduc nimic în plus. Fac un fel de reportaj. El nu. El lua realitatea și o transforma prin scriitura lui, prin stilul lui, prin dialoguri, prin felul în care dirija actorii.

Am amintiri formidabile legate de munca noastră, fiindcă era o muncă pe un palier al inteligenței, un schimb profund în care fiecare zicea cu ce e de acord, cu ce nu e de acord și de ce. Dialogul era de ordinul interogației, nu al obligației.

E ceva rar.

Am avut șansa să lucrez cu astfel de regizori în cariera mea. Cu cei cu care nu am dezvoltat o astfel de relație, m-am oprit din colaborare.”

O altă colaborare marcantă din cariera lui Marin Karmitz este cea cu regizorul polonez Krzysztof Kieślowski. Un admirator al Decalogului lui Kieślowski, Karmitz a solicitat o întâlnire cu regizorul.

„Eu produsesem filmul Au revoir les enfants, de Louis Malle, pe care îl adora. Așa a acceptat să se vadă cu mine.

Am vorbit toată după-amiaza despre morală, despre etică, despre viață, am filosofat. Iar la un moment dat i-am zis că mi-ar plăcea mult să fac un film cu el. Și l-am întrebat dacă are vreun proiect.

Mi-a zis că era angajat într-un proiect, ceea ce avea să fie La double vie de Veronique, și că ar mai fi ceva. A zis “e un proiect mai dificil, mai ciudat, nu știu dacă v-ar interesa. Eu vreau să fac un film despre trei culori – roșu, alb, albastru. Liberté, egalité, fraternité.”

Și eu am zis: “Îl facem mâine.”

Trilogia lui Kieślowski, inspirată din culorile drapelului francez și de istoria care stă la baza celor 3 principii liberté, egalité, fraternité a intrat în istoria cinematografiei și le-a adus celor doi cineaști trei nominalizări la Premiile Oscar, Leul de Aur la Veneția și alte numeroase nominalizări și premii majore.

În biroul producătorului stă așezată o fotografie de pe platoul de filmare de la „Bleu”, în care acesta se află alături de actrița Juliette Binoche și de celebrul fotograf francez Robert Doisneau.

„Kieślowski a fost cineva, la fel ca Samuel Beckett, care a avut o influență foarte mare asupra mea. Cineva cu adevărat excepțional.”

“Relațiile mele cu regizorii apropiați au fost de intimitate intelectuală.

Inima acestei relații este respectul pe care îl avem unul față de celălalt, eu sunt producătorul, tu ești regizorul, fiecare își face treaba și respectă treaba celuilalt. Scopul e să facem împreună cel mai bun tort.

Moartea lui Kieślowski m-a marcat foarte tare. La fel și a lui Pintilie, Chabron. Au fost pierderi pentru mine.”

Numeroasele pierderi suferite l-au determinat, într-un final, pe Marin Karmitz să nu mai producă filme. A transmis cunoștințele fiilor săi, care au preluat afacerea MK2 aproape în totalitate.

Producătorul de film se dedică acum în special pasiunii sale pentru fotografie și artă contemporană, având la sediul companiei o colecție impresionantă de fotografii de artă. În ultimii ani a organizat mai multe expoziții în diverse țări, care includeau operele pe care le deține.

De altfel, și munca sa de regizor și producător de film, a ajuns să fie arătată la marile muzee ale lumii, precum MoMA sau Centre Pompidou.

În toate biografiile este trecut ca cineast și om de afaceri româno-francez, însă, în realitate, prea puține lucruri îl mai leagă de România.

Rămân, însă, unele legături care nu pot fi explicate decât prin propriile sale trăiri, surprinzătoare uneori și pentru el însuși.

„Am fost acum ceva timp la Cluj, la TIFF, pentru a primi un premiu. Am mers cu cei doi copii ai mei pentru că voiam să le arăt România. Era mijlocul lui iunie și eu dintotdeauna în Paris am fost atras de tei, mergeam să îi caut și să îi miros, nu știam de ce.

Deci eram în România, am mers într-un parc și am fost pur și simplu invadat de mirosul teilor. Era mirosul copilăriei mele. Abia atunci am realizat de ce toată viața am fost atras de acest miros.

Teii din România miros mult mai puternic decât cei din Paris.

Per total, amintirile din copilăria mea din România îmi provoacă nostalgie. M-a marcat puternic copilăria, asta e clar.”

Pe de altă parte, nici istoria dură pe care a trăit-o pe propria piele, nu va fi uitată niciodată.

„Vă spun sincer, dacă nu ar fi amintirile din copilărie care creează un univers foarte personal, nu aș simți nicio afinitate pentru România. Românii au ucis 350.000 de evrei. Am fost foarte șocat să văd că atunci când am vorbit despre asta în România, oamenii plecau capul.

Când vorbeam despre Ceaușescu, plecau din nou capul.

M-a frământat mult această tăcere și cred că e grav când țara nu este capabilă să își asume istoria și greșelile. Toate țările au comis atrocități, dar unele le-au recunoscut și au evoluat altfel. În România nu e cazul.”

“Un popor nu își poate găsi identitatea dacă nu își privește corect trecutul. Această asumare e absolut necesară pentru toate popoarele din lume.”

Realitatea actuală a lumii nu îi dă cineastului prea multe speranțe. Nici măcar cinematografia nu îi mai aduce mari satisfacții, nu din punct de vedere financiar, ci din punct de vedere artistic și uman.

Ne conduce către ieșirea din uriașul sediu MK2 și îl întreb ce filme bune a mai văzut în ultimul timp. Îmi mărturisește că nu prea mai merge la cinema fiindcă e dezamăgit de actualele produse, așa că preferă să își petreacă mai mult timp în galerii de artă.

Își amintește, totuși, că ultimul film care i-a plăcut a fost Drive my car (Japonia, 2021).

Apreciază cineaștii români care punctează în continuare realități sociale și politice în filmele lor și îi numește pe aceștia “elevii lui Pintilie”. Crede că artiștii au o responsabilitate socială și că arta lor ar trebui să contribuie la o lume mai bună.

„Am avut tot timpul în istorie opțiunea de a alege între umanitate și barbarie, între a construi sau a distruge lumea.

Acum cred că am intrat într-o perioadă de distrugere fără limite. Am uitat istoria trecută și ne-am deconectat de la ea.

Pentru asta, printre altele, este și vina noastră, a artiștilor.

În cinemaul francez și altele, mai puțin cea românesc, cineaștii s-au deconectat foarte mult de la istorie sau au intrat într-o extremă banalizare a violenței, ceva ce au preluat din cinemaul american. Violența în sensul spectacolului. În filme a devenit o plăcere să omori pe cineva. Și unii spectatori trăiesc plăcerea de a vedea pe cineva omorând pe altcineva. Este insuportabil, este grav.

Punem la îndoială natura ființei umane, integritatea umană.

Conținutul a decăzut foarte mult, este plin de stereotipuri, iar imaginile se vând ca pateurile calde. În acest context, cel care vinde mai bine are cel mai mare magazin.

Ar trebui să reflectăm mai mult asupra conținutului produs, nu neapărat asupra locului în care e difuzat – platforme, televiziuni.

Dacă mai credem în capacitatea omului de a se comporta ca un om, atunci vom avea dorința de a merge să vedem filme în condiții umane, un conținut de calitate în sala de cinema.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Mirosul teilor din București și un imperiu cinematografic în Franța. Fascinanta poveste a lui Marin Karmitz, regizor și producător de film româno-francez appeared first on Cultura la dubă.

În luna ianuarie anunțam că celebra actriță franceză Laetitia Casta readuce la viață povestea pianistei române Clara Haskil, în spectacolul Clara Haskil, Prélude et Fugue, o producție a Teatrului Rond Point, montată la Paris.

Ceva timp mai târziu, Laetitia Casta a acceptat să acorde primul său interviu pentru o publicație din România – Cultura la dubă.

Ne-am întâlnit într-o dimineață, într-o cafenea tipic pariziană, în cartierul Montparnasse din capitala Franței. Neînsoțită, îmbracată în blugi și un pulover colorat, având la gât mărgele făcute de unul dintre copiii săi, nemachiată, actrița emana o frumusețe naturală și mai impresionantă decât cea care a consacrat-o în reclamele L’Oreal din anii ’90.

Ne-a adus împreună interesul pentru Clara Haskil, pianista de origine română numită de Chaplin “un geniu”. Însă extrem de deschisă, Laetitia Casta a acceptat să vorbească și despre alte subiecte, cum ar fi dificultățile întâlnite în carieră, cum a fost să crească 4 copii și să rămână un supermodel și o actriță de succes sau cum a făcut față unor tentative de abuz, pe când avea doar 15 ani.

Vă invităm, așadar, să descoperiți latura umană și sensibilă a unei celebrități franceze pe care o știm doar din filme și reclame.

***

Laetitia, povestește-ne, te rog, cum ai primit rolul Clarei Haskil? A fost un casting sau ți s-a oferit direct?

Nu a fost un casting, eu am mai lucrat cu regizorul înainte în teatru și voiam să avem din nou o experiență artistică împreună. Căutam o piesă de teatru care să fie foarte interesantă și apoi el mi-a spus: ai fi ok să faci un monolog?

Și am zis că da, dacă mi se potrivește. Apoi a apărut textul Clara Haskil.

Și cum ți s-a părut piesa?

Nu a fost atât despre piesă, cât despre emoția, sensibilitatea Clarei Haskil. Nu o știam înainte. Am fost șocată de sensibilitatea acestei femei și am vrut să împărtășesc asta oamenilor.

Ce te-a impresionat la poveste, dincolo de sensibilitatea personajului?

Am găsit câteva puncte în comun cu ea, de exemplu faptul că ea a plecat din sânul familiei când era foarte tânără, la fel ca mine, a intrat într-o lume a adulților, ca mine, călătorea non-stop, ca mine, nu a avut o copilărie, la fel ca mine. Un caracter puternic, ca al meu, hahahaha.

Eu nu mi-am schimbat felul de a fi, chiar dacă atunci când am început cariera, am fost foarte criticată.

De ce?

Pentru că eram diferită. Pentru că nu corespundeam tiparului de atunci. Uite, acum fetele de orice dimensiuni sau culoare au șansa de a fi promovate în lumea aceasta a modei, lumea e mult mai deschisă, ceea ce e foarte important.

Dar când am început eu, diferențele nu erau acceptate. Iar eu m-am luptat pentru asta, la fel ca ea (nr. Clara Haskil), s-a luptat pentru felul ei de a fi.

Spuneai că nu ai avut o copilărie din cauza carierei. Dacă privești în urmă, regreți asta, regreți că ai investit atât de mult în latura profesională sau ești recunoscătoare pentru ceea ce ți-a adus cariera?

Știi, e ca și cum ai întreba un pește de ce trăiești în apă. Eu asta sunt, pentru mine e imposibil să mă gândesc că lucrurile ar fi putut sta diferit pentru că asta e viața mea.

Mă întrebam dacă regreți sacrificiile făcute pe atunci.

La vremea respectivă nu știam că sunt sacrificii. Făceam asta pentru că o făceam bine, era ușor pentru mine.

Oricum, eu eram foarte timidă, nu mă duceam la petreceri cu prietenii, nu eram ca orice copil sau adolescent. Și atunci, cred că am ajuns în aceasta lume pentru că așa era dat să fie.

Dacă aș fi avut o copilărie normală, probabil aș fi fost nefericită pentru că eram timidă, îmi era jenă de mine, nu aveam cu ce să mă joc, nu eram bună la asta.

Actoria te-a ajutat să devii mai puternică?

Nu, cred că pentru mine actoria este o modalitate de a-mi folosi empatia pentru oameni. Am o hipersensibilitate și, după cum spuneam mai devreme, faptul că eram criticată, m-a făcut să devin și mai introvertită și sensibilă.

Revenind la spectacol, cum a fost pentru tine revenirea în teatru și cu un one woman show?

Iubesc teatrul, asta prefer înaintea cinemaului. Pentru că e real, nu poți să te prefaci, sunt oameni în fața ta care plătesc să vină să te vadă.

De fapt, este ca o întâlnire de iubire.

Serios!

Am avut spectacol pe 14 februarie în Elveția, o seară specială, iar teatrul era plin. Și eram uimită că au venit la spectacol, au ales teatrul și acest spectacol. M-am simțit foarte recunoscătoare, e un sentiment special.

Am citit că spectacolul a fost foarte bine primit de către criticii francezi. Cum te-a făcut asta să te simți?

E amuzant că atunci când aștepți asta, nu vine nimic. Și muncești mult ca să demonstrezi că poți. Și, când în final o faci pentru tine, nu îți mai pasă de critici. E ca un bonus, dar tu deja știi că ai ajuns acolo unde trebuie.

Muzica ei te-a ajutat să pregătești personajul mai bine? Ai ascultat concertele ei de pian?

Da, nu eram o mare cunoscătoare a muzicii clasice, îmi place muzica clasică și ascult deseori, dar nu sunt o mare specialistă.

Dar am putut învăța diferențele dintre interpretările ei și ale altui pianist. Iar auzul meu a devenit, treptat, mai sensibil. Muzica ei este atât de pură și de specială!

Cum a reacționat familia ta la spectacol? Copiii tăi au venit să te vadă?

Da, au venit! Și pentru că aveam turneu, le-am zis să aleagă țările în care vor să vină cu mine. Și mă însoțesc în unele locuri. De exemplu, în mai vom fi în Grecia.

Mă întreb dacă vei veni și în România cu spectacolul.

Este visul meu! Pentru că ea a devenit cetățean elevețian din cauza războiului, dar România este țara în care s-a născut. Trebuie să merg acolo! Ar fi un simbol atât de important!

Ai mai fost vreodată în România?

Nu și mi-aș dori tare mult să merg. Visul meu ar fi să încheiem turneul în România. Și chiar să ajungem și în Israel, pentru că era evreică.

Cum este pentru tine, ca femeie și ca mama, să fii parte din industria frumuseții și cea a cinematografiei?

Când eram în vârful carierei mele de model, am devenit mamă, iar oamenii mă întrebau de ce am făcut un copil.

E simplu, pentru mine viața e mai importantă decât cariera, nu am ascultat niciodată de ceea ce au spus alții.

E ceva ce o profesoară i-a spus și Clarei Haskil: nu asculta niciodată sfaturi. Așa am fost și eu mereu.

Când mi-au spus să nu fac copii, am făcut copii, când mi-au spus să nu fac filme, am făcut filme, aveam doar 19 ani. Pur și simplu așa e firea mea.

Cum a fost actoria, în comparație cu cariera de model?

Mai grea! Sunt foarte diferite.

Lumea cinematografiei pare foarte deschisă, dar, de fapt, nu este. Sunt familii în interior, grupulețe.

Iar când vii din exterior, din altă lume, nu au așteptări foarte mari de la tine.

Credeau că ești fata frumoasă și atât?

Exact. Și credeau că dacă ai succes într-un domeniu, nu mai poți face și altceva. Și mi-a luat mult timp să îi fac să înțeleagă că pot fi autentică în ceea ce fac, la fel cum i s-a întâmplat și Clarei Haskil. E vorba despre legitimitate, ceva ce câștigi în timp.

Ce te face acum fericită?

Să fiu eu însămi, să fac lucrurile care îmi plac, să mă plimb cu oamenii care îmi plac. Mă simt foarte liberă pentru că pot să fac ce vreau. Ce era considerată fragilitate înainte, este o putere astăzi.

Le transmiți copiilor tăi pasiunea pentru artă?

Nu mi-am propus să fac asta. Dar, de exemplu, fiica mea cea mare vrea să fie actriță. A venit natural. Când crești într-o familie de artiști, arta este foarte importantă.

Tinerilor care vor citi articolul și sunt interesați de actorie, ce sfat le-ai da? În special tinerelor fete.

Dacă pentru ei actoria este mai importantă decât orice altceva, visează la asta, se trezesc cu gândul la asta, dacă este ca un foc interior, atunci trebuie să o facă.

Tu ești de acord cu ideea că dacă vrei să fii actor trebuie să fii deschis să faci orice ți se cere? De exemplu, mai multe absolvenți de teatru din România ne-au povestit că în școală li s-au cerut lucruri neobișnuite, sub pretextul că trebuie să o facă dacă vor să fie actori. De exemplu, să se dezbrace la un exemen de actorie.

Nu. Păi dacă joci rolul unui criminal, trebuie să omori pe cineva? Nu e normal, ăsta e un abuz. Și, oricum, este mai dificil să fie dezbrăcat emoțional decât dezbrăcat fizic.

Ai fost vreodată în situația în care ai simțit că ești victima unui abuz?

Nu am ajuns niciodată în punctul abuzului, am oprit lucrurile dinainte.

Am simțit că unii oameni au încercat să mă abuzeze, atât psihic cât și fizic, dar eu am simțit imediat pericolul și m-am apărat.

Am fost suficient de puternică încât să părăsesc un platou de filmare și să spun „nu fac asta” pentru că nu este corect pentru mine.

Chiar și când eram foarte tânără. La 15 ani, am putut să spun „nu, asta nu este normal”.

Și ca să ne întoarcem acolo de unde am plecat, la Clara Haskil, ce ai putea spune că este cu adevărat special la spectacol?

Oricine poate fi Clara Haskil. Te poți recunoaște în ea în diferite momente din viață. Ea vorbește direct oamenilor.

***

“Performanța Laetitiei Casta în Clasa Haskil, Prélude et Fugue, te lasă fără respirație. Ea demonstrează veleități actoricești magistrale.”, notează publicația Midi Libre.

Textul scris de Serge Kribus evocă diferite momente din viața Clarei Haskil, de la copilăria în București la cariera strălucitoare de artistă. Regizorul Safy Nebbou susține că a ales-o pe Laetitia Casta pentru acest rol datorită grației și sensibilității sale, dar și fiindcă cele două ar avea mai multe aspect în comun, precum “îndoielile și singurătatea trăite de aceste două femei”.

Costumele spectacolului sunt realizată de prestigioasa casă de modă franceză Saint Laurent.

Spectacolul a fost într-un turneu în Franța și Elveția, iar în luna mai va ajunge în Grecia.

Laetitia Casta este una dintre cele mai cunoscute actrițe franceze ale generației sale, fiind apreciată atât pentru roluri în filme, cât și în spectacole de teatru. În anul 2021, ea a fost celebrată de Festivalul de Film de la Locarno cu Premiul pentru Excelență.

De asemenea, este considerată una dintre frumusețile-simbol ale Franței, având o carieră bogată ca supermodel.

În 1998, ea a devenit imaginea L’Oréal Paris, iar în modă a colaborat cu cele mai mari branduri, precum Chanel, Saint Laurent, Louis Vuitton, Valentino, Dolce and Gabbana, Cavalli, etc. Este căsătorită cu actorul și regizorul francez Louis Garrel și este mama a 4 copii.

The post Laetitia Casta, interviu pentru Cultura la dubă: “Visez să ajung în România cu spectacolul Clara Haskil” appeared first on Cultura la dubă.