Docuficțiunea spune povestea în oglindă a două prietene, Maria și Zahra, foste colege la Medicină în Bucureștiul comunist al anilor ’70. În 1979, când dorința de schimbare din Iran se transformă într-o mișcare concretă, Zahra se întoarce în ţara ei și participă la Revoluţie.

Pentru următorii 10 ani, până la Revoluția din România, nu poate comunica cu prietena ei, Maria, decât prin scrisori, iar cuvintele devin oglinda luptei prin care femeile din cele două lumi încearcă să se facă auzite.

După cum a dezvăluit regizorul, protagonistele au fost inspirate de materiale din arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Scrisorile pe care acestea și le trimit de-a lungul poveștii au fost concepute de scriitoarea Lavinia Braniște, având ca sursă suplimentară de inspirație poeziile Ninei Cassian și ale lui Forugh Farrokhzad.

„Eram preocupat de aceste două figuri patriarhale, de semizei, ale lui Ceaușescu și Khomeini [n.r., Ruholla Khomeini, conducătorul Revoluției Iraniene din 1979 și liderul suprem al țării până în 1989], de felurile în care ele s-au reflectat în propaganda de stat și mă gândeam și la poveștile mamei mele din studenție, la anii ’80”, a explicat Petri (născut chiar în 1979) într-un interviu acordat publicației Libertatea.

„Voiam să știu mai multe despre rutina mamei mele, despre speranțele și visurile ei, despre toate greutățile pe care o femeie trebuia să le îndure la acea vreme”, a mai spus Petri.

„Pentru mine, Între revoluții este […] un film actual, care intră în dialog cu protestele din ultimele luni din Iran, unde femeile luptă pentru drepturi și își doresc o societate echitabilă, la fel cum și-au dorit-o și în 1979. Strigătul acestor femei, chiar dacă nu e prezent în film, exprimă ceea ce își doresc și Zahra și Maria: Zan, Zendegi, Azadi! – Woman, Life, Freedom!”.

În secțiunea Forum a Berlinale 2023 mai fusese selectată și drama suprarealistă „Mammalia”, regizată de Sebastian Mihăilescu.

Documentarul regizat de Vlad Petri este produs de Monica Lăzurean-Gorgan, prin casa de producție Activ Docs, în co-producție cu Oliver Sertić – Restart (Croația) și Iran (anonim), cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei, Doha Film Institute, Avanpost România, Chainsaw Europe Studio, Dacin Sara, UPFAR ARGOA, ICR, UCIN și este o producție realizată în colaborare cu Televiziunea Română.

Vlad Petri este un fotograf și regizor de film originar din Bistrița. A studiat atât cinematografie, cât și antropologie vizuală și media, iar în producțiile sale s-a arătat interesat de subiecte politice și sociale. A câștigat trei premii GOPO: pentru Cel mai bun debut, cu documentarul „București, unde ești?” (2015), și Cel mai bun scurtmetraj documentar, cu „Cerbul a trecut prin fața mea” (2021) și Același vis (2022).

The post Documentarul „Între revoluții”, regizat de Vlad Petri, a fost premiat la Berlinale 2023 appeared first on Cultura la dubă.

Vizitele vor avea loc între orele 10:00-19:00, într-o aripă a Memorialului Închisoarea Pitești, din Str. Negru Vodă, nr. 30, Pitești.

Instituția marchează astfel Ziua Comemorării Victimelor Fascismului și Comunismului. Muzeul Comunismului pentru Copii este singurul muzeu de acest fel din lume, un muzeu în care istoria comunismului este prezentată pe înțelesul celor mai tineri vizitatori.

Intrarea este gratuită, iar copiii pot veni însoțiți de familie.

Azi vor fi disponibile pentru vizitare primele două camere din cele 6 planificate ale muzeului, dar vor avea loc și ateliere și dezbateri.

În cadrul muzeului va fi disponibil și volumul „Jurnalul meu de istoria comunismului în România”, un caiet de lucru cu informații, jocuri și desene pe care cei mici îl pot completa și lua acasă.

Muzeul este un proiect al Memorialului Închisoarea Pitești.

“Copiii sub 12 ani nu pot vizita Memorialul din cauza subiectului extrem de violent, astfel că am dorit să facem subiectul accesibil și celor mai mici, gândind un proiect centrat pe nevoile și ideile copiilor. La începutul anului 2022 am obținut o finanțare de la AFCN pentru 2 camere din cele 6 ale Muzeului Comunismului pentru Copii, un manual digital pentru elevi și profesori și un jurnal/caiet de lucru pentru elevi.

Din aprilie 2022 am început să lucrăm la proiect alături de o echipă mică, dar implicată: istoricul Lucian Vasile s-a ocupat de cercetare și documentare, Ioana Hașu (istoric) și Iulia Iordan (educator muzeal) au creat și desfășurat ateliere-pilot la școli din Recea și București, Maria Axinte (muzeograf) și Cătălina Bocanu (ghid) au continuat să desfășoare ateliere la Memorialul Închisoarea Pitești și în mai multe școli din Argeș pe parcursul lunilor mai și iunie. Ideea atelierelor a fost să aflăm cât mai multe detalii despre ce cunosc copiii despre comunism, dar și să îi implicăm în crearea acestui muzeu.

Copiii au desenat planuri ale muzeului, în viziunea lor, și ne-au dat idei de teme și jocuri pentru viitorul muzeu. În perioada următoare am finalizat textele și grafica pentru manual, jurnal și muzeu, iar din iulie am demarat producția expoziției din primele două camere ale muzeului, care vor fi deschise pe 23 august.”, au transmis inițiatorii proiectului.

Manualul va fi disponibil în format digital pentru accesarea de la distanță, atât copiii, cât și părinții și profesorii putând lucra pe baza acestuia.

The post Azi se deschide Muzeul Comunismului pentru Copii appeared first on Cultura la dubă.

Filmul documentar “Pentru mine tu ești Ceaușescu”, regizat de Sebastian Mihăilescu, câștigător al premiului pentru cel mai bun documentar la TIFF 2022, va putea fi văzut în cinematografele din România, începând de mâine.

Premiera de gală are loc miercuri seară, 27 iulie, la Cinema Muzeul Țăranului Român, în prezența echipei.

Sinopsis:

“La limita dintre ficțiune și documentar, „Pentru mine tu ești Ceaușescu” aduce în fața camerei tineri între 15 și 22 de ani, provenind din medii diferite, care participă la audiții pentru rolul lui Nicolae Ceaușescu în tinerețe, la mijlocul anilor 1930, încercând să găsească motivația din spatele acțiunilor sale.

Adolescenții transformă în ficțiune o serie de documente oficiale și se raportează la tânărul comunist ca la un personaj de ficțiune, fără idei preconcepute, însușindu-și caracteristicile sale în funcție de pasiunile lor, prin prisma clișeelor din cinematografia comercială.

Un portret al noii generații și o imagine a moștenirii trecutului, acum când rețelele de socializare au la bază aceeași dorință de preamărire specifică anilor ‘30.”

The post “Pentru mine tu ești Ceaușescu”, cel mai bun documentar de la TIFF, intră de mâine în cinematografe appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

„Eu cred că sunt român, evreu, francez și pentru că am mers peste tot, sunt și un pic universal. Americanii numesc oamenii ca mine Mid-Atlantic people, ca și cum ne-am fi născut în mijlocul oceanului.”

Născut la București, în 1958, Radu Mihăileanu a plecat definitiv din România pe când avea doar 22 de ani. Părăsea regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu și începea o viață nouă la Paris, unde avea să devină un important regizor de film.

Ne-a primit în apartamentul său dintr-un cartier burghez și liniștit al Parisului, în care s-a mutat de mai puțin de un an. A luat cu el toată colecția de cărți, dvd-uri, discuri sau fotografii ale familiei, ce creează acum un mic muzeu al experiențelor personale și al lucrărilor de artă care l-au ajutat să devină omul și artistul de azi.

Pe rafturile bibliotecii remarcăm clachetele de la celebrele sale filme –  Train de vie, Le Concert, Va, vis et deviens sau La source des femmes. Lângă ele, pe perete, este așezat tabloul tatălui său, Ion Mihăileanu, ținând în mână clacheta cu titlul „Le Concert”.

„La filmele mele aveam o tradiție, ca tata să țină un discurs în fața echipei chiar la începutul filmărilor. Discursul se învârtea tot timpul în jurul ideii că iubirea este sursa vieții și că fără iubire nu vom putea face nimic.”

Tatăl său a fost un celebru jurnalist și traducător român. Pe numele real Mordechai Buchman, a reușit să evadeze dintr-un lagăr de concentrare, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, devenind din acel moment Ion Mihăileanu. A scris scenariul primului film realizat de Lucian Pintilie, Duminică la ora 6, o poveste de dragoste inspirată chiar din viața părinților lui Radu Mihăileanu.

„Îmi aduc foarte bine aminte că atunci când Pintilie și tata lucrau în biroul lui tata, noi nu aveam voie să intrăm.”

“Eram mici, fratele meu și cu mine apărem într-o secvență din film. Tata și Pintilie se vedeau des, apoi l-am revăzut și eu la Paris, iar filmul meu Trahir (Trădarea) a fost co-produs în România de casa lui Pintilie.”

Un prieten al tatălui l-a ajutat, de altfel, pe tânărul Radu Mihăileanu, să ajungă și să se stabilească la Paris. Este vorba chiar despre marele scriitor francez André Malraux, pe atunci ministrul Culturii în Franța.

„Romanul lui Malraux,  La Condition humaine (Condiția umană), a fost pentru prima dată tradus în limba română de către tata. Și nu oricum, ci de mână, cu creionul. Povestea și mai tare este că manuscrisul lui tata s-a pierdut, așa că l-a mai tradus încă o dată, tot cu creionul pe hârtie. Apoi i-a scris o scrisoare lui Malraux, iar acesta, extrem de impresionat, l-a invitat în Franța, să îl cunoască.”

Printre cărțile din biblioteca familiei, aduse la Paris de Radu Mihăileanu, se numără și o carte semnată de Malraux pentru Ion Mihăileanu.

Deși stabilit de 40 de ani la Paris, Radu Mihăileanu povestește în detaliu amintiri din România, dar mai ales contextul în care a părăsit țara.

Își amintește perfect că era 14 noiembrie 1980 când mama și fratele l-au condus la aeroport. Pleca în Israel sub pretextul de a-și vizita bunicul din Tel Aviv, profitând de un context politic special, în care Ceaușescu, din dorința de a câștiga Premiul Nobel pentru Pace, permitea unui număr de evrei să viziteze Israel, primind chiar bani de la Statele Unite ale Americii.

Știa că părăsește țara pentru totdeauna și trăia cu teama că oricând familia poate păți ceva.

„În România era noiembrie, era zăpadă, în Israel erau 23 de grade, eu știam că trebuia să ajung și să trăiesc cu puțini bani la Paris, unde era iarnă. Deci trebuia să iau cât mai multe haine de iarnă, nu de Israel.

În valiză am pus doar haine de vară. Dar aveam norocul ca în România să fie iarnă, așa că am plecat cu paltonul pe mine. Pe dedesubt aveam 3 pulovere și două bluze și mă rugam să nu mă dezbrace. Și s-au uitat numai în valiză.”

Vizibil emoționat, cu vocea tremurândă, Radu Mihăileanu retrăiește momentul despărțirii de familie.

„Eram la Otopeni, la punctul de control și mă despărțea o ușă de ei. Din când în când o vedeam pe mama care apărea, dispărea și nu înțelegeam de ce. După ani de zile mi-au povestit că ea plângea, fiindcă își închipuia că nu o să mă mai vadă niciodată.

Iar fratele meu îi spunea „nu poți să plângi, că oficial pleacă pentru două săptămâni, iar dacă te văd ăștia că plângi, o să înțeleagă că nu se întoarce.”

După peripeții trăite în Israel, unde a primit viza pentru Franța doar prin intervenția unui bun prieten al lui Malraux și al tatăului – Jean Houdart, a ajuns pe 4 decembrie 1980 la Paris, unde fusese acceptat la IDHEC (L’Institut des hautes études cinématographiques), cea mai prestigioasă școală de film din Europa.

„Cu părinții aveam un cod, când ajungeam la Paris, ei trebuia să mă certe, ca să îl protejeze pe fratele meu. Așadar, tata m-a certat foarte tare, spunând „nu mai ești fiul meu, de ce nu ne-ai spus?”, totul ca să pară că ei nu au știut nimic și să nu aibă de suferit acolo.”

“Și scriam multe scrisori, care știam că sunt citite. De multe ori, ne scriam întrebări și răspunsuri, care nu mai erau valabile, fiindcă ajungeau într-o lună de la Paris la București. Dacă scriam că sunt trist, ei mă întrebau peste două luni de ce ești trist, iar eu deja nu mai eram trist.”, povestește acum cu zâmbetul pe buze.

„Totul era în decalaj, dar era nostim. Totul era absurd.”

O absurditate specifică poporului român, care s-a regăsit apoi și în filmele sale. Azi este unul dintre cei mai cunoscuți regizori din Franța ultimilor 30 de ani și face parte dintr-un grup de lucru care va schimba statutul Premiilor César.

Până să ajungă aici, a cunoscut, însă, viața de emigrant.

Ajuns la Paris, niște prieteni ai tatălui i-au găsit o boxă de bloc, unde i s-a permis să locuiască, însă la pachet cu îngrijirea scării de bloc, ca om de serviciu. Acolo a spălat scările și s-a ocupat de distribuirea scrisorilor.

„Era o cămăruță mică, o sală de baie, am transformat-o în dormitor, care devenise exact cât dimensiunile patului. Acolo aveam salonul, bucătăria, iar wc-ul era în curte.

Dar eram studenți și eram aproape toți săraci, acolo am dus și fete, am avut și petreceri. Aveam 2 metri pătrați și făceam chefuri, nu era o problemă.”

“Mai lucram în dreapta-stânga ce puteam. Ba la un laborator de fotografie, ba spălam scările, ca orice student. Aici e normal.”

A ajuns să facă filme „dintr-un accident”. Inițial, în România, fascinat de dansatoarea Miriam Răducanu, a vrut să devină și el dansator.

„Dar mi-am dat seama că e greu, fizic trebuia să muncesc mult, iar eu eram un puturos. Am zis dansator nu, atunci actor, că e mai ușor. Dar tata a zis că eu nu învăț poeziile de la școală, că nu stau bine cu memoria.”

Trebuia să intre la o facultate, ca să poată emigra, iar tatăl l-a îndrumat către un profil tehnic, chiar dacă el nu voia să aibă de-a face cu matematica, fizica sau chimia, ci voia sa lucreze cu cuvintele, în artă. Apoi, era presiunea armatei. Daca nu intra la facultate, făcea armata de 1 an și patru luni, dar dacă intra la facultate, făcea doar 9 luni de armată.

„Dacă făceam armata lungă, era posibil să fiu trimis să lucrez la Canalul Dunăre-Marea Neagră, iar acolo oamenii mureau.”

“Deci m-am uitat pe listă, unde era facultatea cu media cea mai mică și am găsit Hidrotehnica. Așa am intrat printre ultimii la Hidrotehnică și am făcut armata scurtă.

La armată erau dormitoare cu 50 de paturi, unde toți plângeau că iubitele îi părăseau, iar eu am început să-i fac să râdă, făceam pe clownul, mai erau unii care cântau la chitară. Și aveam impresia că pot să fiu, totuși, actor.”

În armată a trebuit să pregătească un moment pentru Cântarea României.

„Eu nu știam poezii patriotice, nu știam nimic patriotic. Și am făcut un spectacol de pantomimă în care îl ironizam pe Ceaușescu, intram în perete, în sală colegii mureau de râs. Securistul m-a remarcat și atunci mi-am dat seama că am făcut o tâmpenie, am zis că sunt gata.”

“Colonelul era un tip nemaipomenit, m-a chemat la el în birou și mi-a dat premiu pentru interpretare, dar mi-a zis: „să nu mai faci așa ceva niciodată în viața ta. Securistul vrea să te bușească, ca să te iert, îmi pregătești tu echipa regimentului, să mergem mai departe la Cântarea României.

I-am zis că fac ceva nepolitic, dar l-am rugat să mă lase să fac și un spectacol doar pentru noi, să înveselesc colegii, care erau foarte triști.

Și așa am început să scriu spectacole pentru noi, ca să fie atmosfera bună. Și colonelul a fost așa de mulțumit, încât ne-a lăsat să facem un spectacol la liceul de fete de la Turnu Măgurele. Ăsta pare un film de Milos Forman:

“Era unitatea noastră, în față aveam liceul fetelor și cimitirul lângă. Deci, de multe ori, aveam povești de dragoste care se petreceau la cimitir.”

Când s-a întors din armată voia să se retragă de la facultate, dar decanul nu i-a permis. L-a forțat să mai stea un an și să pregătească trupa facultății pentru Cântarea României. Așa a început să scrie piese și a pus bazele unei trupe ilegale, formată din studenți la Hidrotehnică și foști colegi de armată.

Mergeau prin amfiteatrele universitare și aveau reprezentații spontane. Poveștile erau tot timpul despre un rege și o regină din Anglia, secolul 15, dar, de fapt, erau niște simboluri pentru Elena și Nicolae Ceaușescu. Securitatea a început să îi interogheze și acela a fost momentul în care tatăl său i-a pregătit plecarea din țară. Voia să facă regie de teatru, dar în Franța era disponibilă doar școala de film.

„La școala de film din Paris am început să fac poze, să văd câte 3 filme pe zi, ca să recuperez diferența față de colegi. Eu văzusem filme rusești, cehești, dar în rest nu știam nimic.”

“Așa m-am îndrăgostit de cinema și de gros-plan, pe care nu îl aveam la teatru.”

În 2018 a montat primul său spectacol de operă, Carmen, chiar la invitația Operei din Paris. Ion Caramitru l-a invitat, la rândul său, să regizeze un spectacol la TNB, dar spune că nu a găsit încă textul care să i se potrivească și nici timp să scrie el unul.

„Mi-a rămas microbul teatrului, visul e tot acolo, să revin într-o zi și să fac teatru. Aș vrea să scriu o piesă și să vin cu nebunia mea în teatru. Dar îmi trebuie timp să scriu.”

Relația cu scrisul a început încă din adolescență și îl macină în continuare.

„Scriam multe poezii stupide și proaste. Ion Caraion, prieten bun cu tata, era tot timpul la noi acasă, filmul meu Trahir e inspirat mult din viața lui, mama l-a acoperit când el a ieșit din închisoare, fiindcă el nu avea voie să scrie. Semna altcineva pentru el și lua Caraion banii.

Tata i-a zis: uite, băiatul meu scrie poezii, dacă vrei să te uiți. Și Caraion a zis (râde), nu o să uit niciodată: „Sunt foarte proaste, dar nu te opri.”

A vrut să spună că poate nu voi fi niciodată un mare poet, dar a văzut că îmi place să scriu și dacă vreau să fac asta, trebuie să învăț să scriu scriind. Și scriam mult, în fiecare zi. A fost un sfat foarte bun. Încă mai scriu poezii, mai mult pentru mine, dar am scris și teatru, că eram înnebuniți pe atunci de teatru.

Tata era prieten cu toți marii regizori de teatru, eu îi vedeam acasă pe oamenii ăștia, pe Ciulei, Pintilie. Eu nu o să uit niciodată „Furtuna” lui Ciulei, cu Rebengiuc, e o capodoperă, nu am văzut în viața mea Shakespeare atât de puternic. Printre liniile lui Shakespeare, noi citeam regimul dictatorial al lui Ceaușescu.”

Un regim care și-a lăsat pentru totdeauna amprenta asupra vieții sale. Politica, dictatura, istoria umanității au devenit componente esențiale în toate filmele sale, nominalizate și multipremiate la cele mai importante festivaluri de film: Cannes, Berlin sau Veneția.

Radu Mihăileanu redă personajelor sale demnitatea, după o luptă pentru supraviețuire și reușește să le înnobileze cu sentimentul despre care tatăl său vorbea la începutul filmărilor – iubire.

„Când trăiești într-o dictatură, virusul e pe viață. Da, te eliberezi, mergi la cafenele, citești ziarele, ești în democrație, dar virusul e acolo, te obsedează.”

“Ce e frumos în artă e că o parte o gândim, e conștientă, dar o parte e inconștientă, intră în scriitură și în ceea ce facem, fără să ne dăm seama.

Și îmi place să spun politică printr-o poveste foarte umană, naturală. Idolii mei sunt Chaplin, Costa-Gavras, cineaști politici care trec prin povești simple, normale. Acolo se simte adevărata consecință. Și Pintilie cu Reconstituirea, pe timpul ăla, ne-a lovit cumplit.”

La rândul său, a influențat regizorii care au făcut istorie pentru România, în ultimii 25 de ani. Regizor secund la Train de Vie (Trenul vieții), i-a fost Cristian Mungiu.

„Mungiu era foarte riguros, nu vorbea mult. La sfârșitul filmărilor mi-a arătat că făcuse și el un scurtmetraj, apoi a venit la Cannes cu un alt scurtmetraj. Și, bineînțeles, apoi a luat Palme d’ Or. Cristi era foarte timid, tăcut, lucra foarte bine, însă nu prea vorbea.”

Mungiu nu a fost singurul nume de viitor regizor de succes, care a intrat în contact cu arta lui Mihăileanu.

„Când am filmat la Vaslui Trenul vieții, stăteam la cel mai important hotel din Vaslui, care aparținea unui om foarte bogat, Adrian Porumboiu, care a venit să mă vadă la cină și mi-a zis: „Nu vă supărați, am și eu un băiat, are 18 ani, dar vrea să facă cinema. Poate să vină mâine la filmare?”

Anecdota e fabuloasă. A venit și stătea, săracul, la 100 de metri în spatele aparatului, foarte departe, era tare timid. Și i-am zis asistentului meu francez: „Niciodată nu va face cinema. Stă prea departe.”

Când ne-am văzut, după ce a câștigat Caméra d’Or la Cannes, i-am spus lui Corneliu Porumboiu: „Eu am mizat că n-o să faci niciodată cinema. Sunt foarte fericit că m-am înșelat.”

Mihăileanu este acum bun prieten cu Corneliu Porumboiu, dar mai ales cu Mungiu, alături de care lucrează la politica culturală europeană.

Prieten a rămas și cu colegii de armată și de la Facultatea Hidrotehnică, pe care îi revede de fiecare dată când revine în România. În țara natală i-a dus și pe cei doi fii ai săi, din dorința de a le arăta acestora rădăcinile familiei.

De altfel, familia și prietenii ocupă un loc special într-una dintre camerele apartamentului său. Fotografiile cu bunicii, părinții sau verișorii săi, precum și cele cu prietenii, recompun un arbore genealogic și social, esențial în viața artistului.

„Sunt român. Filmele mele sunt absurde, sunt comedie neagră. Asta e ceva specific românesc, nu francez. Și un pic evreiesc, cu un umor mai senin.

Sunt francez pentru că m-am civilizat un pic și poate prea mult. Eu prefer să rămân, totuși, un pic sălbatic, barbar, cum e Le Concert.

Eu sunt întâlnirea acestor identități.”

“Nu pot să spun că sunt român ca voi, pentru că nu mai trăiesc acolo și nu simt aceleași zguduituri și aceleași fericiri. Dar sunt român pentru că asta îmi curge în vene.”

Ca francez, a adoptat stilul de viață boem și savurează din plin ieșirile la cafenele și întâlnirile cu prietenii. În 90% din timp merge doar cu bicicleta pe străzile Parisului, uneori folosește metroul, iar o dată pe săptămână, duminica, ia mașina. Face asta când merge să joace tenis cu fiii săi, undeva la marginea orașului, pentru că nu poate lua pe bicicletă geanta cu rachete.

A fost pasionat de sportul alb încă de când era mic, jucând tenis la Clubul Steaua. Acolo l-a întâlnit și pe Ilie Năstase, deja un superstar mondial al tenisului, pe care îl idolatrizau cu toții.

„Noi voiam să joace și cu noi tenis, când venea la Steaua, dar el avea chef să joace fotbal, să se distreze. Iar noi îi făceam pe plac.”

Acum, la intrarea în apartamentul său din Paris stă chiar o rachetă care i-a aparținut lui Ilie Năstase.

La fotbal a renunțat să mai țină cu România după generația lui Hagi și a suferit recent la eliminarea Franței de la EURO 2020. La meciurile de la EURO se strânge cu prietenii acasă, gătesc mâncare specifică țărilor care joacă, beau vin și se simt bine.

Dincolo de momentele în care îi place să fie singur, să scrie, să citească sau să se uite la filme, Radu Mihăileanu se bucură din plin de contactul cu oamenii.

„De ziua mea, care a picat în izolare, pe 23 aprilie, ne-am strâns 200 de oameni pe zoom, fiecare avea o prăjitură, o lumânare, șampanie, vin, am pus muzică, am dansat, am înregistrat, ca să am amintire.”

Se declară un ecologist convins și credea că pandemia va provoca o schimbare profundă în oameni.

„Speram că pandemia ne va face mai ecologici, că o să restabilim anumite valori ale vieții, dar când s-a deschis totul oamenii au făcut coadă la Zara. Eram complet decepționat.”

“Din punct de vedere al ecologiei, ceasul nu se mai oprește. Cu cât noi întârziem mai mult, cu atât va fi ireversibil. Planeta Pământ va rămâne, ea nu se mișcă. Omenirea va dispărea, nu planeta.”

De asemenea, a fost profund întristat de mesajele antisemite primite de prietena sa, Maia Morgenstern și se arată îngrijorat de revenirea mișcărilor politice de extremă dreapta.

„Am făcut un salt uriaș în ultimii 80 de ani, în spațiu, tehnologie, medicină, dar nu putem evolua în ceea ce privește mentalitatea umană, fascismul și ura care revin.”

Cu toate acestea, în ciuda unei istorii cumplite pe care a simțit-o pe propria piele, respiră prin toți porii iubirea pentru viață și umanitate.

„- Credeți că natura umană este mai degrabă frumoasă sau urâtă?

– Frumoasă. Dacă nu, m-aș sinucide. Îl iubesc pe Cioran, dar rămân un om pozitiv. Viața și tot ce ne înconjoară e un miracol. Nașterea e un miracol. Ne întrebăm de ce am venit noi pe lume și care e sensul nostru, când sunt atâția la coadă, care așteaptă să se nască și se întreabă când le vine și lor rândul.

Suntem în viață, înconjurați de lucruri extraordinare. Mă duc jos, iau ziarul, stau la cafenea și apoi mă uit la oameni. E un miracol. Ați luat avionul din România, sunteți la Paris și noi vorbim. Miracol.

Mergem la restaurant și avem o uimire legată de cum a fost preparată mâncarea. Sunt 1000 de miracole. Dar apoi le uităm, asta e problema.

Uităm că trăim miracole perpetue.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Radu Mihăileanu, regizor: „Uităm că trăim miracole perpetue.” appeared first on Cultura la dubă.

Mai jos vă prezentăm 6 titluri de filme despre comunismul din România, despre Nicolae Ceaușescu și, mai ales, despre istoria nefericită a românilor.  

Primul este evident: 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile

Filmul lui Cristian Mungiu, câștigător al premiului Palm D’or în anul 2007 (printre numeroase alte premii), atinge subiectul avorturilor făcute în afara legii în anii ’80 în România. Un film care a inspirat, pe lângă alți cineaști din Noul Val, numeroase conversații despre perioada respectivă a istoriei țării.

2. Amintiri din epoca de aur – 2009

Teoretic, nu e un film, sunt șase. Dar cele șase segmente (sau episoade) formează un omnibus care are ca liant exact perioada din titlu. Titlul în sine are o tentă ironică, în așa-numita epocă de aur România a trecut, de fapt, prin cei mai săraci ani sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu. Cele 6 episoade sunt numite “Legende”, povestind câteva mituri urbane ale perioadei.

Realizate într-o tentă tragi-comică, pot fi încadrate la comedii negre, pline de nostalgie, cu actori foarte buni, scenografie excelentă, costume autentice și mise-en-scene frumoase.

3. Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu – 2010

Andrei Ujică a dezgropat din Arhiva Națională de Filme materiale filmate cu dictatorul și soția sa, Elena, montându-le într-un documentar de observație, în care povestea e spusă fără intervenție, fără vreo explicație suplimentară pe lângă ce observă aparatul de filmat.

FIlmul începe chiar cu procesul soților Ceaușescu, urmând 3 ore de momente speciale din perioada 1965-1989: discursuri, mitinguri, întâlniri cu oficiali ai statelor “prietene”, vizite în alte țări, vizite la alimentare cu rafturi pline și la fabrici productive, dar și momente de relaxare din concediile celebrului cuplu. Un documentar esențial pentru limbajul cinematografic și pentru istoria pe care o spune.

4. A fost sau n-a fost? – 2006

Povestea din film nu se întâmplă în perioada comunistă, însă vorbește despre revoluția din decembrie 1989, mai exact pune întrebarea, prin cele trei personaje, daca în orașul lor a avut loc, sau nu, o revoluție.

Umorul cu care Corneliu Porumboiu spune povestea este susținut de cei trei actori impecabili: Mircea Andreescu, Teodor Corban și Ion Sapdaru.

Încă un film din Noul Val cu multe premii, care merită pe deplin vizionarea.

5. Cadoul de Crăciun – 2018

Scurtmetrajul lui Bogdan Mureșanu spune povestea unei scrisori către Moș Crăciun scrisă de un copil în noaptea de 20 decembrie 1989. Conținutul scrisorii (pe care nu îl dezvăluim ca să nu stricăm farmecul filmului, în cazul în care nu l-ați văzut) îl aduce pe tatăl copilului, interpretat de Adrian Văncică, pe culmile disperării, mergând chiar atât de departe încât să spargă cutia poștală pentru a recupera scrisoarea.

6. Trei Zile Până la Crăciun – 2012

O docu-dramă în regia lui Radu Gabrea care îmbină imagini de arhivă, testimoniale ale participanților la revoluția din 1989 și reconstituiri romantizate, cu Victoria Cociaș și Constantin Cojocaru în rolurile Elenei și Nicolae Ceaușescu.

Un film care vorbește despre revoluție, trădare, complot, dar și despre minciună.

The post 103 ani de la nașterea lui Nicolae Ceaușescu. 6 filme românești despre el și despre noi appeared first on Cultura la dubă.

Soții Ceaușescu au fost nevoiți să fugă cu un elicopter care i-a preluat de pe acoperișul Comitetului Central. La 12 și jumătate, manifestanții au ocupat sediul CC și al televiziunii publice. Acesta a fost considerat momentul victoriei Revoluției.

Totuși, în loc să se instaleze liniștea, a urmat haosul. Se deschideau focuri de armă în Piața Universității și la sediul televiziunii, dar nimeni nu știa de către cine. Au fost numiți generic, „teroriștii”. Identitatea acestora rămâne până astăzi la nivelul speculațiilor.

Această confuzie generală a dus la moartea a 40 de militari și 8 civili doar la Otopeni. Majoritatea erau tineri, impropriu numiți militari. Erau soldați încorporați în septembrie 89, absolut nepregătiți pentru o astfel de situație.

Vasile Găbăroi era unul dintre acești soldați neinstruiți, la începutul ciclului militar obligatoriu. La începutul toamnei primise ordin de încorporare într-o unitate de elită în cadrul forțelor aeriene. Decembrie 1989 l-a prins la Otopeni. Cum a fost revoluția din perspectiva lui, descoperiți în interviul de mai jos.

Ce vârstă aveați în decembrie 1989?

Abia împlineam 19 ani.

Cum arăta viața dumneavoastră atunci?

În 22 septembrie am fost încorporat ca soldat. Existau două categorii: cei care nu erau studenți, care făceau armată un an și patru luni și cei care erau studenți și făceau doar nouă luni, la termen redus.

Dumneavoastră în ce categorie erați?

Am dat admitere la facultate, a fost un examen foarte dur. Am fost primul sub listă, primul picat. Așa că am vrut să dau în toamnă, la seral. Mai rămăseseră locuri, aveam frica de a nu face un an și patru luni de armată.

De ce vă era frică?

Era foarte dură, viața în armată era foarte dură. Se zicea atunci că armata te face bărbat, dar erau și multe chestii care erau înjositoare ca ființă umană.

La ce vă referiți?

Cei care erau încorporați în ciclul de un an și patru luni erau împărțiți în trei generații: bibanii, cei de mijloc și veteranii. Veteranii erau cei care făceau regulile la instrucții și mai ales seara în dormitoare.

N-am mai reușit să dau admitere în toamnă așa că am primit ordin de încorporare la unitatea militară 01900 Otopeni. Nu mi-am dat seama ce înseamnă asta. Era o unitate cumva de elită în cadrul forțelor aeriene.

Era flotila prezidențială a lui Ceaușescu, unitatea care deținea aeronavele de transport. Prima dată am intrat în clădirea de la poarta unității. Acolo erau câțiva subofițeri și foarte mulți veterani gradați. Ne-au tuns pe toți zero și veteranii ne-au luat la întrebări: Ce știm să facem -să cântăm, să spunem glume, chestii de genul ăsta-  și ce pile avem de am ajuns acolo.

Și dumneavoastră ce ați răspuns?

Eu am zis că nu știu nici să cânt și nici nu am avut pile. Au fost foarte insistenți: ”- Spune ce pilă ai! -Nu am nicio pilă”. Și chiar nu aveam nicio pilă, dar probabil că am fost repartizat acolo pentru că am fost secretar UTC și veneam dintr-o familie fără probleme. Am susținut sus și tare că n-am avut nicio pilă.

Erați la flotila prezidențială. Vă învățau ceva concret în sensul acesta?

Eram ca niște femei de serviciu. Făceam curățenie în unitate, ba mai făceam puțină instrucție. În primul rând ne pregăteam pentru depunerea jurământului. 

“Până la începutul revoluției nu am avut decât o singură tragere de zi, o singură experiență de tragere cu armament de război.”

Am avut, totuși, șansa să vizitez unul dintre avioane. Era un lux într-adevăr. În rest, celelalte treburi erau făcute de corpul de ofițeri și subofițeri: piloți, copiloți, mecanici la bord, mecanici la sol.

Haideți să vorbim puțin despre ce s-a întâmplat în decembrie 1989.

Pe 16 decembrie au început evenimentele de la Timișoara. În acea seară, alarmă, imediat după ce s-a dat stingerea și adormisem: „Alarmă, alarmă, nu este exercițiu. Indicativ: Radu cel Frumos.”

Ce însemna asta?

Mobilizare parțială de război.

Știați atunci ce înseamnă indicativul acesta?

Nu. Efectiv eram niște soldați neinstruiți. După am aflat. Erau trei indicative: Codrii de aramă însemna stare de alertă. Radu cel frumos, mobilizare parțială de război. Iar Ștefan cel Mare, mobilizare generală de război.

Ne-am echipat și am scos armele din rastel. Din momentul acela, am început să facem plantoane cu armă și cu 4 cartușe în încărcător. Se stătea de pază la diverse puncte din unitate, se făcea cu rândul prin rotație.

Bibani, veterani… dar în general bibani. Au început tot felul de discuții, circulau frânturi de informații: „Se întâmplă ceva la Timișoara.” Eu auzisem deja de când mă întorceam din permisie, în tren. Nu s-a întâmplat nimic deosebit până în dimineața de 22 decembrie.

Povestiți-ne cum a decurs ziua aceea.

În dimineața de 22 decembrie eram planton la pavilionul piloților. Comandantul unității a dat adunarea întregii unități pe platou. S-a spus despre moartea Generalului Vasile Milea. Era Șeful Minsiterului Apărării Naționale. S-a spus că este trădător, că s-a sinucis, i s-au scos imediat toate fotografiile din unitate.

În jurul orei 10, iarăși agitație în unitate. Se dăduse ordin ca toate unitățile să intre în cazărmi și să predea armamentul. Am făcut asta și ne-am dus toți la sala de lectură. Am deschis televizorul și am văzut ce a văzut toată lumea, cu Dinescu, cu Caramitru.

Seara a venit maiorul Mazăre, comandantul unității: ”Scoateți armamentul din rastel și muniția din magazie.” Sub îndrumarea lui am fost duși la poarta unității, așezați cam la 10-15 metri unul de altul. Am început să desfacem cutiile de muniție. Nu știam cum se desfac, nu mai făcuserăm asta. Erau cartușe normale și cartușe cu vârful glonțului verde.

”- Tovarășe maior, ce-s astea cu verde?

– Soldat, pune 4 normale 1 verde, 4 normale 1 verde.

– Dar ce e ăla?

-E trasor măi, ăla luminează să te îndrume cum să tragi ca să atingi ținta.”

Noi nu făcusem încă tragere de noapte.Ne-am așezat acolo, el fiind singurul militar de carieră s-a dus să organizeze apărarea unității și în celelalte puncte. Între timp, a venit un alt ofițer și ne-a mutat undeva pe un câmp paralel cu pista aeroportului, unitatea noastră era ca o anexă a aeroportului Otopeni.

Toate zborurile flotilei prezidențiale erau controlate de turnul nostru de control, nu de turnul de control de la aeroportul civil. În momentul acela au apărut TAB-urile. Transportoare autoblindate de la regimentul mecanizat Ploiești.

Comandantul unității era maiorul Dumitrescu, o figură arhicunoscută în Armata Română. Foarte riguros, un militar de carieră de excepție. Au venit TAB-urile cu reflectoare.

În momentul acela am avut o reacție, m-am făcut una cu pământul. (Se oprește și îi dau lacrimile). Eram inconștienți.

Nu vă dădeați seama ce se întâmplă?

Absolut deloc.

Dar în momentul acela ați văzut TAB-urile și v-ați pus la pământ. De ce?

Dacă mă ridicam, cred că eram ciuruit.

Păi nu erați de aceeași parte?

Regimentul venise de la Ploiești. Aveau ordin să tragă în orice era suspect. Deja apăruse teribila chestie cu teroriștii. Unitatea nefiind cu militari de carieră, nefiind anunțați, organizați, în primele zile era un haos.

După ce au trecut TAB-urile îl auzim pe maiorul Mazăre: ”Soldați, unde sunteți?”. Când ne dusese la poartă ne spusese: ”Soldați, comanda la mine.” Când ne-a găsit, ne-am adunat și ne-a dat alt ordin: ”Soldați, comanda numai la mine.” Clar, nu trebuia să respectăm niciun alt ordin venit de la alt ofițer.

Deci erau incongruențe și între cei din aceeași unitate.

Da. După ce ne-a adunat, ne-a dus tot paralel cu pista, pe un câmp arat. Ne-a spus să ne facem locașul de tragere cum putem.

Eram echipați complet, cu cască, lopată, arma Kalashnikov AK 47 cu pat fix, 4 încărcătoare în port încărcător, un încărcător plin în armă și cu glonț pe țeavă.

Comanda a fost: ”Pista este blocată transversal cu camioane. Orice mișcare vedeți în jurul lor, trageți foc.”

Și după aia au început să-mi șuiere pe la cap gloanțele trase de pe clădirea aeroportului Otopeni. Am auzit la 2-3 metri de mine câteva gloanțe înfigându-se în pământ.

Deci se trăgea de pe clădirea aeroportului către dumneavoastră și colegi. Știați cine trăgea?

Nu știam. Am tras atunci, vreo 6-7 cartușe. Am nimerit, n-am nimerit, nu știu. Nu pot să spun.

Au fost victime în seara aceea?

Da. Foarte bine cunoscut cazul jandarmilor veniți de la Târgoviște, cred. Au fost ciuruiți de cei de pe estacada aeroportului. Au fost considerați teroriști și s-a tras în ei. Se trăgea în neștire, am auzit.

Abia apoi am aflat că a fost un adevărat măcel. E de reținut chestia asta care a fost o caracteristică la cei din armată: haosul, necoordonare, neorganizarea. 

Grosul celor din armată era format din soldați neinstruiți, nu din profesioniști așa cum este astăzi. Și armata a fost luată pe nepregătite, trebuia să facă față unei situații deosebite, de război. De aici au rezultat și victimele care au fost în rândul militarilor. Eram permanent în priză.

A fost un amalgam de implicări, de interese de intervenții suprapus cu revolta populară. Nu pot să spun exact. Dar au fost, chestii văzute de mine: au fost împușcături cu armament străin din casele de lângă gardul unității, a fost cazul unui locotenentul de parașutiști de la Buzău împușcat în cap imediat ce și-a scos cascheta, a fost cazul unui coleg care imediat cum a sărit gardul zicând că se duce după teroriști a fost împușcat în umăr.

Tot în seara aia am auzit o bubuitură puternică dinspre poartă. Acolo fusese poziționat un tanc. A venit o coloană de TAB-uri tot în ajutorul unității noastre. Consemnul era să aibă tricolorul găurit și să răspundă la apelul făcut de cei cărora le veneau în ajutor.

De pe tanc au fost somați radio să se identifice, cei cu TAB-urile n-au răspuns, n-aveau nici steagul găurit și atunci s-a ordonat foc. A tras tancul și a despărțit tab-ul efectiv în două. A rămas acolo până în data de 4-5 ianuarie. Au zburat toate geamurile de la postul de pază.

Spuneați că se trăgea și din casele din sat, ați aflat cine trăgea de acolo?

La poartă și în laterala unității se trăgea din case. Ai noștri răspundeau haotic, până când într-o seară maiorul Mazăre a ordonat: ”Nu mai trage nimeni fără ordin, vedem de unde se trage și după aia organizăm control.”

Cu ocazia asta am văzut cu ochii mei, după un control, cartușele găsite în acele case.

“Erau niște gloanțe care nu erau în dotarea niciunei formațiuni militare de la noi. Nici din cadrul armatei, nici din cadrul securității, nici al miliției.”

De partea cui erați? Ce știați că faceți? Apărați pe cine de cine?

Noi de fapt apăram patrimoniul unității. Efectiv flotila prezidențială, avioanele și elicopterele. Să nu cadă în mâna așa-zișilor teroriști sau să fugă cineva. Noi n-am fost scoși în stradă.

Făceam 12 ore pază, 12 ore somn. Pentru că eram soldați neinstruiți, când intram în pavilionul soldaților, un maistru militar sub îndrumarea comandantului companiei dezarma pentru noi. Scotea încărcătorul, arma și trăgea ca să fie sigur că n-a rămas glonț pe țeavă.

În data de 22 decembrie, soții Ceaușescu au fost luați cu elicopterul de pe acoperișul Comitetului Central. Fiind la flotila prezidențială, ați aflat detalii despre acel zbor?

Elicopterul care se vede în imaginile filmate difuzate în media era condus de colonelul Vasile Maluțan, militar care a decedat în condiții dubioase. S-a dus, i-au luat pe soții Ceaușescu și câteva alte persoane. I-a lăsat la Snagov se pare pe ceilalți iar cu cei doi soți au venit deasupra unității.

Au făcut un survol, iar comandantul unității l-a întrebat: ”Vasile, cum stai cu gazul? ”. Iar Maluțan s-a prins imediat și i-a spus: ”Mi-ar mai trebui.” Elicopterele și aeronavele erau încărcate până la capacitatea maximă înaintea oricărui zbor. Un elicopter Dauphin avea autonomia de zbor 1000 de km. De chestia asta s-a folosit mai târziu când a ajuns în zona Târgoviștei.

Din ce au relatat cei care erau la transmisiuni, când au ajuns în zona Târgoviștei, colonelul Maluțan a spus: ”Tovarășul Secretar General, suntem reperați de antiaeriană și avem și puțin combustibil, trebuie să coborâm la sol.” Lucruri care nu erau adevărate, armata nu avea ordin să tragă, iar combustibil era suficient.

“Și atunci i-au lăsat pe soții Ceaușescu în câmp, iar ei s-au întors în unitate. Cam tremurau când au intrat în pavilionul piloților. După aceea, șoferul de pe mașina ofițerului de contrainformații din unitate a venit la pavilionul soldaților plângând în hohote: ”O să murim ca proștii.”

Cum au decurs următoarele zile?

Următoarele zile am fost mutați în spatele ariei unde erau avioanele. Am făcut acolo niște tranșee cam până la piept. Stăteam cu fața spre șoseaua București-Ploiești. Se trăgea mult, de ambele părți. Șoseaua era plină de o parte și de alta de unități de diferite categorii.

Dacă cineva a tras un foc, două în stânga, dreapta, după aia i se răspundea și din dreapta și din stânga. Un haos. Nu știai cine trage.

După ce au început ciclurile astea de 12 ore pază, 12 ore odihnă, într-una din seri când eram în locașul de tragere era o ninsoare umedă. Am stat câteva ore acolo fără să mă mișc și când a venit vremea să fim schimbați efectiv n-am mai putut să mai stau drept, am făcut o pleurezie și o gripă puternică.

Am stat inconștient cred că 2-3 zile în dormitor. Mi-am revenit greu. La un moment dat a venit maiorul Mazăre și m-a întrebat: ”Găbăroi, poți să faci măcar de pază într-un pavilion?” Și i-am spus că da.

M-am dus în pavilionul comandamentului și trebuia să păzesc un ofițer de contrainformații de la Direcția a 4-a a Securității, un căpitan. Stătea într-o încăpere cam cât o debara. Mi s-a spus: ”Dacă a depășit cadrul ușii, tragi.” Au fost câteva zile în care am făcut paza acestui căpitan și a venit seara de revelion.

La miezul nopții eram de pază, ofițerii sărbătoreau. Unul din ei a venit și mi-a adus în caschetă un pahar de șampanie.

“Și atunci în preajma revelionului se spunea ”Crăciunul vostru, revelionul nostru.” Așa era împrăștiat zvonul, Crăciunul a aparținut revoluționarilor, iar la revelion teroriștii vor avea iar situația în control.”

Cine erau acești “teroriști”?

Erau cei care declanșau împușcăturile. Eu gândesc că trăgeau un foc numai ca să ațâțe pe cei care apărau unitățile militare să înceapă să tragă haotic, să fie victime. Pentru că așa cum se știe, victimile au început să apară în București după ce s-a strigat „Jos comunismul.” Înainte de asta, se striga „Jos Ceaușescu”.

Deci acești „teroriști” de partea cui erau?

Nu pot să spun, nu știu. De partea unor interese străine fie de țară fie de direcția în care se voia să se meargă, schimbarea regimului.

Iar dumneavoastră și colegii erați de partea revoluției?

Da, așa a fost ordinul, să trecem de partea revoluției. Dar noi, fiind în afara orașului, misiunea noastră era să apărăm patrimoniul unității.

Care a fost cel mai palpitant moment pe care l-ați trăit?

Într-o dimineață a venit un subofițer: ”Vreau patru soldați să mergem într-o misiune cu elicopterul.” Atunci mie mi s-a aprins beculețul, imediat m-am echipat. Înainte de a decola ni s-a spus: ”O să survolați o pădure, acolo s-au adunat teroriști. Dacă îi vedeți, aterizați, îi înconjurați și începeți să trageți.” Îți dai seama? Să facem cerc și să tragem.

Am survolat pădurea, era zăpadă peste tot. Zborul a fost minunat, când făceam viraje nu se deosebea cerul de pământ. Nu a văzut nici pilotul nici comandantul misiunii nimic și ne-am întors fără probleme.

Cum s-a încheiat totul? Când ați putut să vă relaxați, să știți că e gata?

Prin 4-5 ianuarie 1990, când a trecut șocul acela după Anul Nou, cu mesajele difuzate prin media care ziceau că revelionul va fi preluat de teroriști. După aia a început relaxarea. Au venit să ne viziteze părinții, rudele. A venit și mama mea pe 5 ianuarie. A venit și a văzut TAB-ul acela de la poartă în care s-a tras, m-a văzut pe mine echipat de război.

Nu reușisem decât între Crăciun și Revelion să dau un telefon să le spun că sunt bine, atât am avut voie. Nu se știau în sat prea multe. După 22 decembrie s-a auzit în sat că vine un camion să aducă soldații morți la revoluție. Așa umbla zvonul.

Și ați apucat să vorbiți cu familia? știa că sunteți bine?

Până atunci nu, nu știau nimic. A venit și fratele meu, Cristi, în vizită și mi-a zis că la facultate se fac contestatii. Am scris și eu o scrisoare și am primit răspuns că sunt considerat admis, la jumătatea lui ianuarie.

La jumătatea lui februarie, la raportul de dimineață, sergentul Irimiciuc m-a pus să ies în fața plutonului: ”Avem printre noi un viitor student.” Am fost mutat la o unitate de pompieri la termen redus, la Constanța.

După, s-a dat un decret militar că cei de la T.R. făceau numai 6 luni. În cadrul armatei aveai drept la permisie și la concediu, parcă 10 zile. Eu nu-mi făcusem stagiul de concediu, l-am luat, m-am dus acasă. Cât eram acasă am și fost avansat la gradul de sergent. Deci am plecat de la un an și patru luni și am ajuns să fac numai șase luni. Am ajuns acasă la sfârșitul lui martie 1990.

Acum, 31 de ani mai târziu, ce credeți că s-a întâmplat atunci, la Revoluție?

Risc să spun următoarele: un amalgam de înțelegeri între marile puteri externe, grupuri interne de interese ulterioare evenimentelor și o revoltă a populației împotriva unui mod de viață înjositor.

Faptul că cele mai multe decese au fost după ce  s-a strigat :”Fără comuniști ” și “jos comunismul “, faptul că am văzut cu ochii mei gloanțe și tuburi de cartușe care nu erau în dotarea niciuneia dintre forțele armate sau a securității și multe alte detalii din media timpurilor noastre mă duc la această umilă opinie.

The post „Indicativ Radu Cel Frumos. Mobilizare parțială de război.” Revoluția văzută prin ochii unui soldat din flotila prezidențială a lui Ceaușescu. appeared first on Cultura la dubă.

Cu alte cuvinte, Ana Blandiana a reprezentat decenii la rând o voce puternică în lupta pentru libertate, dar a rămas în același timp fidelă destinului său scriitoricesc, publicând numeroase volume de poezie și proză și câștigând o serie de distincții importante, cum ar fi Premiul Internațional „Herder” (1982), Premiul Opera Omnia acordat de Revista Convorbiri Literare (2014) sau Cununa de Aur de la Struga (2019).

Cea mai recentă carte a sa, volumul de proză „Soră lume” (ed. Humanitas, 2020), vine acum să recompună înțelesurile lumii din perspectiva tot mai apăsată de compasiune a scriitoarei. Tocmai de la această carte pornește și ampla noastră discuție, în care vorbim despre semnificația libertății, despre rolul elitei intelectuale în societate, despre lupta pentru justiție, dar și despre primele versuri compuse sau pasiunile cărora poeta Ana Blandiana li se dedică atunci când ia o pauză de la scris.

Cât ați lucrat la volumul „Soră lume” și cum ați ales povestirile care îl compun?

Cred că, dacă aș pune cap la cap doar orele în care am scris, aș putea spune că nu am lucrat mult. Dar lucrul s-a întins pe parcursul mai multor ani.

Între timp, am publicat alte două cărți de versuri, a murit soțul meu și am intrat într-o etapă a vieții în care am acceptat toate invitațiile pe care le primeam ca să nu fiu singură și să nu mă deprim. Toate astea au făcut ca în ultimii doi ani să nu scriu la cartea aceasta decât în vacanță. Iar povestirile le-am ales în așa fel încât să fac un portret al lumii prin care am trecut, acesta este sensul lor.

Nu am putut să nu remarc că multe dintre întâmplările prezentate în „Soră lume” au avut darul de a vă da peste cap niște idei pe care le aveați despre lume. În acest context, cum se face că lumea vă e „soră”?

Nu cred că formula „a da peste cap” e exactă, pentru că eu am rămas aceeași. Un singur lucru a fost tulburător de-a lungul timpului: deosebirea dintre felul în care vedeam Occidentul înainte de ‘89, când el reprezenta lumea liberă, și felul în care această lume liberă a început să își degradeze singură libertatea evoluând spre corectitudinea politică.

Practic, și-a inventat singură cenzura, o formă asemănătoare cu cenzura interioară de care îmi era cel mai frică în timpul regimului comunism. Atunci, știai ce nu poate fi publicat, iar asta te făcea să nu mai scrii, știind că oricum nu va apărea. Adică ajungeai să te cenzurezi tu pe tine.

Exact ce se întâmplă acum cu corectitudinea politică. În țări cu tradiții democratice, care au rămas neschimbate din punctul de vedere al instituțiilor și al regulilor după care funcționează, intelectualii au introdus o altă perspectivă, care își are rădăcinile în extrema stângă și este foarte periculoasă.

Cât despre motivul pentru care volumul se numește „Soră lume”, după cum știți, primul capitol este despre faptul că toți cei pe care i-am întâlnit mi-au trezit până la urmă compasiunea, pentru că sunt lipsiți de înțelepciune, pentru că nu înțeleg că a fi bun este nu doar mai frumos, ci și mai ușor și mai util decât a fi rău, că felul în care își privesc viețile îi face nefericiți pe toți. De aici și titlul, care e o expresie de empatie, dar și de milă.

În contextul pandemiei, subiectul libertății, pe care îl abordați și în carte, a fost dezbătut foarte intens: pe de o parte, îi avem pe cei care consideră că măsurile sanitare sunt o sugrumare a libertății; pe de altă parte, pe cei care spun că nerespectarea măsurilor e o încălcare a libertății lor. Cum vedeți această dezbatere la 31 de ani de la Revoluție și ce spune ea despre noi? Am înțeles sau nu ce e libertatea?

În primul rând trebuie precizat că aceste lucruri se petrec peste tot în lume, nu e neapărat o discuție specific românească. Și, de fapt, nu este o dezbatere despre libertate, ci despre prostie. Nu libertatea e în joc acum.

E adevărat că apare și o formă de manipulare, dar una care îi atinge pe cei mai puțin inteligenți. E adevărat și că lucrurile sunt tulburătoare, pentru că par aproape suprarealiste. Dar în măsura în care, la această oră, fiecare dintre noi are cunoscuți care au fost bolnavi, s-au recuperat ori au murit sau au rămas cu sechele, a susține că virusul nu există, a susține că nu trebuie să ne apărăm de el sau că măsurile sunt un atentat la libertatea noastră e greșit.

“Primul dintre drepturile omului e dreptul la viață, deci prin ceea ce facem atunci când respectăm restricțiile noi ne apărăm viața. Iar guvernanții care ni le impun respectă și sprijină dreptul la viață, nu îl neagă.”

Ana Blandiana, scriitoare

Se împlinesc 31 de ani de la Revoluția Română. Cum credeți că ar fi arătat România astăzi dacă Punctul 8 din Proclamația de la Timișoara ar fi fost pus în aplicare în anii ‘90?

Cu siguranță ar fi arătat cu totul și cu totul altfel și am fi fost infinit mai departe. Este clar că această perioadă, pe care o putem numi postcomunism, a fost în permanență o frână a schimbării.

Sentimentul meu înainte de ’89 a fost că aveam de-a face cu o contraselecție, că pentru a avea o funcție trebuia să minți, să lingușești, să ai o relație cu Securitatea. Dacă eu cunoșteam pe cineva, să spunem un inginer, care îmi făcea o primă impresie bună, în momentul în care aflam că are o funcție de director renunțam la părerea inițială.

Îmi spuneam că probabil nu mă pricep eu la oameni, pentru că, dacă cel din fața mea ar fi fost așa bun cum mi se părea mie, nu ar fi ajuns director de fabrică. Această contraselecție a funcționat și după 1989.

Ce am câștigat atunci a fost libertatea, mulți tineri au plecat la studii în străinătate, dar când au vrut să se întoarcă, nu au fost primiți, pentru că posturile erau ocupate de foștii funcționari comuniști sau de copiii lor, iar cei care veneau cu o mentalitate occidentală și diplome adevărate erau îndepărtați prin tot felul de mijloace.

Credeți că elita intelectuală are o datorie morală de a fi implicată civic, de a fi o voce atunci când statul face abuzuri?

Da, întotdeauna am crezut că intelectualii trebuie să răspundă pentru tot și că în acest sens sunt adesea vinovați pentru tot ceea ce se întâmplă. În anul 1988, care a fost cel mai negru dintre anii dinainte și în care am fost și interzisă [a treia oară], mă obsedau două versuri ale mele, care sunau cam așa: „Pentru că sunt în stare să-nțeleg/De tot ce înțeleg sunt vinovată.” Asta e ideea.

“Intelectualii înțeleg. Sunt în stare să înțeleagă. Deci au obligația să se și implice pentru ceea ce înțeleg.”

Având în vedere ororile regimului comunist și toate aceste mecanisme greșite de funcționare a societății, care s-au și perpetuat parțial, cum vă explicați că există încă foarte mulți oameni care tânjesc după acele vremuri?

În ceea ce îi privește pe bătrâni, cred că sentimentul are de-a face cu faptul că, înainte, vinovați erau doar Nicolae și Elena Ceaușescu. Omul simplu nu avea nicio responsabilitate, tot ce i se întâmpla rău se întâmpla pentru că alții hotărau pentru el. În plus, oamenii aveau un loc de muncă sigur, ceea ce era important. La un nivel de sărăcie general, nu se simțea nimeni umilit de alții mai bogați.

Acum, în fiecare moment, fiecare dintre noi hotărâm cum va merge viața noastră mai departe în funcție de ceea ce facem. Această responsabilitate e aproape imposibil de învățat pentru cei care aveau mai mult de 50 ani în 1989.

Și tocmai de aceea cred că formula „Tot era mai bine pe vremea lui Ceaușescu” nu e tocmai exactă. Ce vor să spună acești oameni e că lor le era mai ușor pe vremea lui Ceaușescu.

În ceea ce privește tinerii care tânjesc după comunism, cred că aici e vorba de oportunism. Există niște politicieni foarte tineri la PSD care îmi fac rău când vorbesc, pentru că este imposibil să nu știe că mint, dar nu le pasă. Pur și simplu ei știu că fac carieră într-un partid mare, care a fost foarte puternic și va rămâne puternic chiar dacă pierde alegerile acum. Nu le pasă decât de cariera lor.

Dumneavoastră credeți în independența justiției din România? Dacă da, cum vă explicați faptul că Dosarul Revoluției și Dosarul Mineriadei stagnează în continuare?

Cred că justiția trebuie să fie independentă, toată lupta pe care a dus-o Laura Codruța Kövesi a fost în acest sens, iar în jurul ei se strânsese o elită din justiție care lupta pentru asta. Faptul că un personaj ca Dragnea a luptat atâția ani să distrugă justiția și nu a reușit dovedește că există în continuare oameni de bună calitate acolo, iar toată lupta dusă de mișcarea Rezist împotriva modificărilor din justiție dovedește cât de mult am evoluat în direcția aceasta.

Legat de dosare simt o apăsare enormă. Acum vreo 4 ani am fost și eu și soțul meu invitați să răspundem la niște întrebări privind Dosarul Mineriadei și Dosarul Revoluției. Atunci am fost foarte impresionată de faptul că, după ce s-au terminat întrebările și am dat mâna cu procurorul, acesta mi-a spus: „Țineți-ne pumnii să nu fim opriți.”

Trebuie să se termine cu aceste lucruri. Trebuie să se facă un salt spre punerea unei alte temelii.

“E clar că mereu dosarul a fost oprit, pentru că tot timpul existau undeva oameni care nu fuseseră scoși prin Punctul 8 de la Timișoara.”

Aș vrea să facem o călătorie spre începuturi mai senine acum: vă amintiți primele dumneavoastră încercări de a scrie? Despre ce scriați?

Trebuie să vă spun că eu am făcut versuri înainte de a ști să scriu. Le făceam oral, așa că ar fi greu să vă spun despre ce inventam rime la început.

După aceea, după ce am început să citesc, a fost o lungă perioadă în care, dacă descopeream un poet, încercam să scriu ca el. La un moment dat îl știam pe de rost pe Grigore Alexandrescu și eram foarte mândră că scriu ca el, apoi am avut alte modele și alte modele, până când am ajuns la mine însămi.

Din experiența mea, preocupările umaniste nu sunt tocmai încurajate acum. De exemplu, clasele de filologie de la licee sunt de multe ori privite drept clasele mai slabe, iar viitorii studenți sunt de multe ori îndrumați spre domenii mai tehnice. Ce i-ați spune unui tânăr care e pasionat de scris, dar se simte descurajat de această realitate?

În primul rând vreau să vă spun că, din acest proces absolut real, pe mine cel mai tare mă interesează soarta profesorilor de limba română. Am câteva prietene care trăiesc efectiv o dramă pentru că româna a devenit o dexteritate.

E vorba de profesoare care ele însele au scris în tinerețe și au venit spre această profesie tocmai pentru că erau cu sufletul alături de literatură și încercau să transmită elevilor lor această dragoste și admirație.

Dar îmi spunea de curând una dintre ele că, de exemplu, le-a ținut unor elevi de clasa a 9-a pe care abia îi cunoștea un mic discurs introductiv despre această pasiune. În timp ce vorbea, un elev a ridicat mâna și i-a spus „Nu vreau să vă jignesc întrerupându-vă, dar nu are rost să continuați, pentru că noi oricum nu o să avem timp să ne ocupăm de ce ne povestiți dumneavoastră. Suntem ocupați să învățăm pentru Bac. Dacă vreți să ne ajutați, ar fi extraordinar să ne faceți rezumate și analize ale operelor, ca  noi să le învățăm și să luăm Bacul.” Prietena mea mi-a povestit lucrurile astea absolut îngrozită. 

Inclusiv felul de a corecta tezele de la Bacalaureat e tot la nivelul ăsta. Din câte înțeleg, iau 10 cei care știu tiparul standard. Dacă ar veni un elev extraordinar care nu ar mai scrie după tipic, ci ar citi cărțile și și-ar spune părerile proprii, probabil nu ar lua 10. Prin urmare, când se vorbește despre necesitatea unei reforme a învățământului, cred că într-adevăr trebuie totul reașezat.

“Liceul există pentru a crea o cultură generală care să asigure baza. Dacă această bază nu există, ajungem să vorbim cu toții cum vorbesc majoritatea parlamentarilor, cu greșeli gramaticale și de logică.”

Acesta este un aspect.

Celălalt este că, în realitate, situația nu e atât de dramatică, dovadă că există extrem de mulți tineri care debutează, și cu versuri, și cu proză, există multe concursuri pe care le pot câștiga pentru a se face cunoscuți, multe reviste literare – paradoxal, unele mai bune în provincie decât în București, cu excepția României literare.

Dacă un tânăr vrea să o apuce pe acest drum, va ști de la început că din asta nu va putea trăi, dar în măsura în care pasiunea există, ea poate să se dezvolte și s-a dezvoltat întotdeauna. Înainte de război era la fel, nu degeaba poeții sunt imaginați întotdeauna ca nebogați.

Ați spus în repetate rânduri că vă simțiți vinovată că v-ați trădat cumva destinul de scriitor făcând și multe alte lucruri „pe lângă”. Ce credeți că a rămas nescris și nu mai poate fi recuperat?

Mă aflu acum într-un moment în care deja am recuperat. A existat o perioadă dramatică, de cam 10 ani de zile, în care am scris extrem de puțin, fiind în permanență într-o vâltoare a vieții publice. Începeam să nu mai fiu percepută ca scriitor, nu mai eram văzută prin prisma cărților mele, ci a discursurilor și a mitingurilor la care participam.

De aceea am trăit spaima că s-ar putea să nu mai pot face drumul înapoi și cred că cea mai mare victorie a fost că am reușit să revin deja de ani de zile la scris. Public cărți peste cărți, chiar dacă am rămas și un lider de opinie.

Ce alte pasiuni mai aveți atunci când nu scrieți sau citiți?

Nu prea mai rămâne timp pentru altele, dar când sunt la țară îmi place să grădinăresc. Nu cine știe, pentru că am devenit mai zgârcită cu timpul. Îmi plac foarte multe lucruri, să mă joc cu pisica, să tund iarba, dar tot timpul sunt grăbită să mă reîntorc la scris.

Cum a fost să lucrați alături de omul pe care îl iubeați? Cum rezistă partea profesională într-un cuplu?

În primul rând vreau să vă spun că există acel mit antic grecesc despre cele două părți care se caută și care uneori se întâlnesc. Este cel mai mare noroc care i se poate întâmpla unui om, să găsească cealaltă parte a lui, iar noi l-am avut.

E adevărat că în acest noroc a intrat și faptul că ne-am căsătorit de foarte devreme. Pot să mă laud puțin? Soțul meu m-a cerut în căsătorie la mai puțin de o oră după ce am făcut cunoștință, pe când eu aveam mai puțin de 18 ani.

Și l-ați luat în serios?

La început mi s-a părut complet neserios. Am făcut cunoștință la Cluj, unde debutasem cu niște poezii, iar eu trebuia să merg înapoi spre Oradea. El m-a condus la gară și m-a cerut în căsătorie în clipa în care eram deja pe scară, deci nu am avut timp să răspund.

Dar pe drum, m-am hotărât să nu îi spun mamei că mă ceruse, pentru că știam că ea o să îl creadă un zăpăcit. Deci începusem să îl protejez, asta înseamnă că deja acceptasem. Și de fapt chiar acesta a fost sentimentul: înainte să îmi dau seama că m-am îndrăgostit, am avut sentimentul că totul e irevocabil. Că nu depinde de mine, că e deja hotărât. Cred că într-adevăr era.

După aceea, dat fiind că eram amândoi scriitori, ne citeam unul altuia scrierile. Până în ultima clipă, el a corectat tot ce scriam, iar de când nu mai este, eu sunt absolut disperată pentru că citesc manuscrisul o dată, de două ori, de trei ori, și găsesc de fiecare dată alte și alte greșeli. Mereu îmi scapă ceva, în vreme ce lui nu îi scăpa nimic. Poate și pentru că făcuse Politehnica era un spirit mult mai ordonat decât mine.

Apoi mai e ceva. Faptul că noi am avut atâtea necazuri, că eu am avut atâtea probleme, mai ales politice, ne-a unit și mai tare.

“Legătura dintre noi era soluția, dragostea era nu numai o formă de noroc, de fericire, ci și o formă de rezistență.”

Și pentru că tot am sărbătorit recent Ziua Națională a României, doamna Blandiana, ce vă place la România?   

Este ca și cum m-ați întreba dacă mă plac pe mine însămi. Mă plac. Nu fac parte din categoria celor care se urăsc.

“Am suferit foarte mult înainte de 1989 pentru că Ceaușescu folosea patriotismul ca pe o armă, iar ceilalți oameni simțeau că e rușinos ca și ei să mai fie patrioți.”

Eu întotdeauna am spus că faptul că Ceaușescu își iubește sau se face că își iubește țara nu e un motiv ca noi să nu o mai iubim.

Sunt ardeleancă, iar asta cred că are o greutate în această discuție. Moștenesc niște lupte de secole pe care le-am dus pentru a rămâne români. Dincolo de asta, niciodată nu mi-am pus problema să rămân altundeva.

Înainte de Revoluție, mi s-a întâmplat de multe ori să ies din țară, și eram întrebată și acolo, dar mai ales acasă, cum de mă tot întorc. Mă întorceam pentru că asta e casa mea, pentru că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că aș putea să rup această legătură. Asta nu înseamnă că cei care au făcut-o nu își mai iubesc țara, dar eu cred că nu aș fi suportat gândul că nu mă mai pot întoarce.

Și vreau să vă spun că sunt fascinată în special de felul în care se îndrăgostesc străinii de noi. Avem cazul maxim al Prințului Charles, de exemplu. Vreau să vă spun că mie nu prea îmi place să merg la recepții, dar când am primit o invitație la Cotroceni pentru un eveniment în care urma ca el să fie decorat de Președintele Iohannis, m-am gândit să mă duc să îl văd de aproape. M-a impresionat foarte tare.

A fost o ceremonie în care Președintele Iohannis i-a mulțumit pentru tot ce face pentru România, după care a luat el cuvântul și a spus: „Să știți că sunt foarte jenat când mi se mulțumește. Nu trebuie să îmi mulțumiți, pentru că eu efectiv m-am îndrăgostit de România și nu am niciun merit în asta”. Mi s-a părut ceva atât de frumos!  Mereu mă întreb mai curând ce le place străinilor la România.

Cred că în primul rând suntem empatici, suntem simpatici, chiar și defectele noastre intră în această categorie. Dar mai ales am păstrat un anumit tip de naturalețe, o legătură cu pământul și natura pe care alții au pierdut-o. Și asta e nostalgia pe care o simt cei care vin aici și sunt fermecați de români și de România.

Bine, România este, ca să zic așa, mai mult decât românii.

“Românilor poți să le găsești destule defecte, dar România, ca țară, e o minune pur și simplu.”

Cred că trebuie să îi fim recunoscători lui Dumnezeu pentru țara pe care o avem, deși a avut grijă, după ce ne-a dat tot ce ne-a dat, să ne așeze cu toate darurile în locul în care se bat munții cap în cap.

Această formulă a basmelor noastre definește istoria noastră și este profund dramatică. Toată istoria și psihologia noastră vine din faptul că a trebuit să rezistăm într-un loc în care eram înconjurați de trei puteri dușmane, dușmane nouă, dar și lor între ele. Iar noi am reușit. Această reușită, care ni se pare normală acum, a fost dovada unor calități deosebite.

The post Ana Blandiana: „Lumea liberă a început să își degradeze singură libertatea.” appeared first on Cultura la dubă.

Am ales acest pasaj din cartea scrisă de Ioan T. Morar, Fake news în Epoca de Aur, pentru că este relevant pentru conținut. Autorul își pune această întrebare și ne lasă să precumpănim răspunsul, în timp ce ne prezintă secvențe din epoca de tristă amintire, împănate cu umor.

Scriitura lui Ioan T. Morar are un umor desprins parcă din ireal, din moment ce totul se întâmplă într-un context absurd, din ce în ce mai absurd, devenit din ce în ce mai normal.

Un lucru mi-a fost tot mai clar, pe măsură ce am parcurs această carte. Acela că dacă n-ar fi fost una dintre cele mai mari nenorociri ale neamului nostru, comunismul ar fi fost un banc bun. 

Dar nu-i decât un banc negru la care inițial râzi în hohote, cu lacrimi, ca mai apoi aceleași lacrimi să se transforme în unele de rusine, de durere. Că a fost posibil așa ceva și că fost permis, dar și mai grav, că încă îi vedem rămășițele în unele gesturi, situații, persoane.

Dacă ai văzut seria “Amintiri din Epoca de Aur”, e musai să citești și cartea asta. 
O carte care pe mine m-a surprins, într-o vreme în care nu credeam că mă mai poate surprinde ceva legat de viața cotidiană din comunismul românesc.

Dar, iată că a reușit, căci mi-a prezentat o față pe care nu i-am știut-o și, mai ales, un mod de rezistență și disidență prin râs, prin joc. 

Ioan T. Morar ne dezvăluie multe “secrete” din spatele unor mari realizări socialiste, de fapt o radiografie care ne arată că sub aparențele grandioase nu erau decât imposturi grosolane, o minciună continuă, o nesimțire crasă. 

Iar deasupra tuturor tronează, desigur, conducătorul mult iubit, “stejarul de la Scornicești”, cum era gratulat Ceaușescu, când chiar numele comunei e o veritabilă poantă, în context. 

Marea scorneală

Cel mai iubit fiu al poporului se folosea de niște studii și recomandări ale Organizației Mondiale a Sănătății ca să militeze, vezi Doamne, pentru o dietă echilibrată și slabă în grăsimi, când dieta asta era de fapt o obligatie, nu o alegere. E simplu. N-aveai ce mânca.

“Așa e bine pentru sănătate. Dar cine vrea să mănânce mai mult, să mănânce”, adăuga el, într-o vreme când nici să fi vrut să terfelești stilul de viață sănătos și să te îndopi, nu ai fi avut cum. 

Trist este că nimic n-ar fi fost, însă, posibil dacă n-ar fi avut susținători. Oameni strâmbi, care nu doar că i-au întreținut imaginea, ci l-au ajutat să-si creeze una din ce în ce mai deformată. 
Și-mi place că unii sunt menționați cu nume și prenume, cu curaj. 

Ioan T. Morar a rezistat prin umor. Recunosc, însă, n-am râs cu gura până la urechi. De ce? Pentru că pare neverosimil. Iar amuzamentul este înghițit de neverosimil. Ca o biată moluscă într-un ocean de ridicol și prostie.

Una peste alta, cred că este o carte pe care ar fi bine să o citească mulți români.
Bine, istoricii pot zice pas, nu e, totuși, o carte document, însă ar trebui să fie un volum obligatoriu, dacă nu pentru publicul larg, măcar pentru studenții la jurnalism.

Cu ultima pagina dată și odată închisă, cartea lui Morar m-a făcut să mă întreb: oare cât din represiunea comunistă este predată în scoli? Și dacă e, e opțională sau obligatorie?

Pentru că eu așa consider că ar trebui să fie. Ca o obligație, măcar morală, a celor ce ne vor înlocui, curând, de a ști cu ce s-au confruntat ai noștri, să nu se confrunte ei înșiși, în viitor. 

The post Fake news în Epoca de Aur: amintiri și povestiri despre cenzura comunistă appeared first on Cultura la dubă.

Organizatorii au anunțat că această ediție îi va aduce în atenția publicului iubitor de artă pe pictorii Sabin Bălașa și Gheorghe Petrașcu.

Sabin Bălașa, pictor suprarealist, este considerat a fi unul dintre cei mai importanți artiști plastici români contemporani, încadrat de specialiști într-un gen al romantismului cosmic, însă există și o parte a activității sale din perioada comunistă controversată în istoria recentă.

Sabin Bălașa, numit pictorul albastrului infinit, a fost în perioada anilor 70-80 și pictorul preferat al dictatorului Ceușescu și al soției acestuia, Elena Ceaușescu. Astfel, Sabin Bălașa a acceptat să realizeze portretele familiei Ceaușescu pentru sume considerabile, primind chiar și o vilă într-o zonă exclusivistă a Bucureștiului.

Despre lucrările pe care le-a realizat pentru familia Ceaușescu, pictorul declara că nu le vede decât ca pe niște lucrări de Sabin Bălașa, nu lucrări pentru Ceaușescu.

Sabin Bălașa s-a născut în anul 1932 în Dobriceni, județul Olt și a decedat în anul 2008 la București.

Printre lucrările sale de excepție se numără și o frescă realizată în Aula „Mihai Eminescu” de la Universitatea A.I Cuza din Iași pentru suma de 200.000 de euro și o pictură murală realizată în sala de lectură a Academiei de Studii Economice din Bucureşti, pentru care ar fi primit 320.000 de euro.

Gheorghe Petrașcu s-a născut în 1872 la Tecuci și a decedat în anul 1949 la București. Remarcat de pictorul Nicolae Grigorescu, Petrașcu a primit o bursă de studii în străinătate. S-a perfecționat într-un curent artistic definit de un colorit grav, curent pe care l-a adus și în România.

A pictat în special peisaje rurale din România, precum și peisaje din Italia și Franța, iar printre realizările carierei sale se numără trei participări la Bienala de la Veneția, în anii 1924, 1938 și 1940, precum și marele premiu la Expoziția Internațională de la Barcelona în anul 1929 și al Expoziției Internaționale de la Paris în 1937.

În urma sa au rămas aproximativ 3000 de picturi, precum și numeroase lucrări de grafică. Multe dintre tablourile sale sunt expuse în marile muzee de artă din România și vor fi reunite la Art Safari 2020.

The post Art Safari dedică ediția de anul acesta pictorilor Sabin Bălașa și Gheorghe Petrașcu appeared first on Cultura la dubă.