Ana Blandiana

Ana Blandiana: „Lumea liberă a început să își degradeze singură libertatea.”

Ana Blandiana este un nume aproape sinonim cu rezistența: rezistența prin cultură, care a dus la interzicerea versurilor sale de nu mai puțin de trei ori în perioada comunistă; rezistența prin memorie, concretizată în activitatea îndelungată a Memorialului Victimelor Comunismului de la Sighet; dar și rezistența prin iubire, pe care și-a construit-o alături de soțul Romulus Rusan și care s-a întrepătruns cu celelalte două.

Cu alte cuvinte, Ana Blandiana a reprezentat decenii la rând o voce puternică în lupta pentru libertate, dar a rămas în același timp fidelă destinului său scriitoricesc, publicând numeroase volume de poezie și proză și câștigând o serie de distincții importante, cum ar fi Premiul Internațional „Herder” (1982), Premiul Opera Omnia acordat de Revista Convorbiri Literare (2014) sau Cununa de Aur de la Struga (2019).

Cea mai recentă carte a sa, volumul de proză „Soră lume” (ed. Humanitas, 2020), vine acum să recompună înțelesurile lumii din perspectiva tot mai apăsată de compasiune a scriitoarei. Tocmai de la această carte pornește și ampla noastră discuție, în care vorbim despre semnificația libertății, despre rolul elitei intelectuale în societate, despre lupta pentru justiție, dar și despre primele versuri compuse sau pasiunile cărora poeta Ana Blandiana li se dedică atunci când ia o pauză de la scris.

Cât ați lucrat la volumul „Soră lume” și cum ați ales povestirile care îl compun?

Cred că, dacă aș pune cap la cap doar orele în care am scris, aș putea spune că nu am lucrat mult. Dar lucrul s-a întins pe parcursul mai multor ani.

Între timp, am publicat alte două cărți de versuri, a murit soțul meu și am intrat într-o etapă a vieții în care am acceptat toate invitațiile pe care le primeam ca să nu fiu singură și să nu mă deprim. Toate astea au făcut ca în ultimii doi ani să nu scriu la cartea aceasta decât în vacanță. Iar povestirile le-am ales în așa fel încât să fac un portret al lumii prin care am trecut, acesta este sensul lor.

Nu am putut să nu remarc că multe dintre întâmplările prezentate în „Soră lume” au avut darul de a vă da peste cap niște idei pe care le aveați despre lume. În acest context, cum se face că lumea vă e „soră”?

Nu cred că formula „a da peste cap” e exactă, pentru că eu am rămas aceeași. Un singur lucru a fost tulburător de-a lungul timpului: deosebirea dintre felul în care vedeam Occidentul înainte de ‘89, când el reprezenta lumea liberă, și felul în care această lume liberă a început să își degradeze singură libertatea evoluând spre corectitudinea politică.

Practic, și-a inventat singură cenzura, o formă asemănătoare cu cenzura interioară de care îmi era cel mai frică în timpul regimului comunism. Atunci, știai ce nu poate fi publicat, iar asta te făcea să nu mai scrii, știind că oricum nu va apărea. Adică ajungeai să te cenzurezi tu pe tine.

Exact ce se întâmplă acum cu corectitudinea politică. În țări cu tradiții democratice, care au rămas neschimbate din punctul de vedere al instituțiilor și al regulilor după care funcționează, intelectualii au introdus o altă perspectivă, care își are rădăcinile în extrema stângă și este foarte periculoasă.

Cât despre motivul pentru care volumul se numește „Soră lume”, după cum știți, primul capitol este despre faptul că toți cei pe care i-am întâlnit mi-au trezit până la urmă compasiunea, pentru că sunt lipsiți de înțelepciune, pentru că nu înțeleg că a fi bun este nu doar mai frumos, ci și mai ușor și mai util decât a fi rău, că felul în care își privesc viețile îi face nefericiți pe toți. De aici și titlul, care e o expresie de empatie, dar și de milă.

În contextul pandemiei, subiectul libertății, pe care îl abordați și în carte, a fost dezbătut foarte intens: pe de o parte, îi avem pe cei care consideră că măsurile sanitare sunt o sugrumare a libertății; pe de altă parte, pe cei care spun că nerespectarea măsurilor e o încălcare a libertății lor. Cum vedeți această dezbatere la 31 de ani de la Revoluție și ce spune ea despre noi? Am înțeles sau nu ce e libertatea?

În primul rând trebuie precizat că aceste lucruri se petrec peste tot în lume, nu e neapărat o discuție specific românească. Și, de fapt, nu este o dezbatere despre libertate, ci despre prostie. Nu libertatea e în joc acum.

E adevărat că apare și o formă de manipulare, dar una care îi atinge pe cei mai puțin inteligenți. E adevărat și că lucrurile sunt tulburătoare, pentru că par aproape suprarealiste. Dar în măsura în care, la această oră, fiecare dintre noi are cunoscuți care au fost bolnavi, s-au recuperat ori au murit sau au rămas cu sechele, a susține că virusul nu există, a susține că nu trebuie să ne apărăm de el sau că măsurile sunt un atentat la libertatea noastră e greșit.

“Primul dintre drepturile omului e dreptul la viață, deci prin ceea ce facem atunci când respectăm restricțiile noi ne apărăm viața. Iar guvernanții care ni le impun respectă și sprijină dreptul la viață, nu îl neagă.”

Ana Blandiana, scriitoare

Se împlinesc 31 de ani de la Revoluția Română. Cum credeți că ar fi arătat România astăzi dacă Punctul 8 din Proclamația de la Timișoara ar fi fost pus în aplicare în anii ‘90?

Cu siguranță ar fi arătat cu totul și cu totul altfel și am fi fost infinit mai departe. Este clar că această perioadă, pe care o putem numi postcomunism, a fost în permanență o frână a schimbării.

Sentimentul meu înainte de ’89 a fost că aveam de-a face cu o contraselecție, că pentru a avea o funcție trebuia să minți, să lingușești, să ai o relație cu Securitatea. Dacă eu cunoșteam pe cineva, să spunem un inginer, care îmi făcea o primă impresie bună, în momentul în care aflam că are o funcție de director renunțam la părerea inițială.

Îmi spuneam că probabil nu mă pricep eu la oameni, pentru că, dacă cel din fața mea ar fi fost așa bun cum mi se părea mie, nu ar fi ajuns director de fabrică. Această contraselecție a funcționat și după 1989.

Ana Blandiana în anii 60/ foto: anablandiana.ro

Ce am câștigat atunci a fost libertatea, mulți tineri au plecat la studii în străinătate, dar când au vrut să se întoarcă, nu au fost primiți, pentru că posturile erau ocupate de foștii funcționari comuniști sau de copiii lor, iar cei care veneau cu o mentalitate occidentală și diplome adevărate erau îndepărtați prin tot felul de mijloace.

Credeți că elita intelectuală are o datorie morală de a fi implicată civic, de a fi o voce atunci când statul face abuzuri?

Da, întotdeauna am crezut că intelectualii trebuie să răspundă pentru tot și că în acest sens sunt adesea vinovați pentru tot ceea ce se întâmplă. În anul 1988, care a fost cel mai negru dintre anii dinainte și în care am fost și interzisă [a treia oară], mă obsedau două versuri ale mele, care sunau cam așa: „Pentru că sunt în stare să-nțeleg/De tot ce înțeleg sunt vinovată.” Asta e ideea.

“Intelectualii înțeleg. Sunt în stare să înțeleagă. Deci au obligația să se și implice pentru ceea ce înțeleg.”

Având în vedere ororile regimului comunist și toate aceste mecanisme greșite de funcționare a societății, care s-au și perpetuat parțial, cum vă explicați că există încă foarte mulți oameni care tânjesc după acele vremuri?

În ceea ce îi privește pe bătrâni, cred că sentimentul are de-a face cu faptul că, înainte, vinovați erau doar Nicolae și Elena Ceaușescu. Omul simplu nu avea nicio responsabilitate, tot ce i se întâmpla rău se întâmpla pentru că alții hotărau pentru el. În plus, oamenii aveau un loc de muncă sigur, ceea ce era important. La un nivel de sărăcie general, nu se simțea nimeni umilit de alții mai bogați.

Acum, în fiecare moment, fiecare dintre noi hotărâm cum va merge viața noastră mai departe în funcție de ceea ce facem. Această responsabilitate e aproape imposibil de învățat pentru cei care aveau mai mult de 50 ani în 1989.

Și tocmai de aceea cred că formula „Tot era mai bine pe vremea lui Ceaușescu” nu e tocmai exactă. Ce vor să spună acești oameni e că lor le era mai ușor pe vremea lui Ceaușescu.

În ceea ce privește tinerii care tânjesc după comunism, cred că aici e vorba de oportunism. Există niște politicieni foarte tineri la PSD care îmi fac rău când vorbesc, pentru că este imposibil să nu știe că mint, dar nu le pasă. Pur și simplu ei știu că fac carieră într-un partid mare, care a fost foarte puternic și va rămâne puternic chiar dacă pierde alegerile acum. Nu le pasă decât de cariera lor.

Dumneavoastră credeți în independența justiției din România? Dacă da, cum vă explicați faptul că Dosarul Revoluției și Dosarul Mineriadei stagnează în continuare?

Cred că justiția trebuie să fie independentă, toată lupta pe care a dus-o Laura Codruța Kövesi a fost în acest sens, iar în jurul ei se strânsese o elită din justiție care lupta pentru asta. Faptul că un personaj ca Dragnea a luptat atâția ani să distrugă justiția și nu a reușit dovedește că există în continuare oameni de bună calitate acolo, iar toată lupta dusă de mișcarea Rezist împotriva modificărilor din justiție dovedește cât de mult am evoluat în direcția aceasta.

Legat de dosare simt o apăsare enormă. Acum vreo 4 ani am fost și eu și soțul meu invitați să răspundem la niște întrebări privind Dosarul Mineriadei și Dosarul Revoluției. Atunci am fost foarte impresionată de faptul că, după ce s-au terminat întrebările și am dat mâna cu procurorul, acesta mi-a spus: „Țineți-ne pumnii să nu fim opriți.”

Trebuie să se termine cu aceste lucruri. Trebuie să se facă un salt spre punerea unei alte temelii.

“E clar că mereu dosarul a fost oprit, pentru că tot timpul existau undeva oameni care nu fuseseră scoși prin Punctul 8 de la Timișoara.”

Aș vrea să facem o călătorie spre începuturi mai senine acum: vă amintiți primele dumneavoastră încercări de a scrie? Despre ce scriați?

Trebuie să vă spun că eu am făcut versuri înainte de a ști să scriu. Le făceam oral, așa că ar fi greu să vă spun despre ce inventam rime la început.

După aceea, după ce am început să citesc, a fost o lungă perioadă în care, dacă descopeream un poet, încercam să scriu ca el. La un moment dat îl știam pe de rost pe Grigore Alexandrescu și eram foarte mândră că scriu ca el, apoi am avut alte modele și alte modele, până când am ajuns la mine însămi.

Din experiența mea, preocupările umaniste nu sunt tocmai încurajate acum. De exemplu, clasele de filologie de la licee sunt de multe ori privite drept clasele mai slabe, iar viitorii studenți sunt de multe ori îndrumați spre domenii mai tehnice. Ce i-ați spune unui tânăr care e pasionat de scris, dar se simte descurajat de această realitate?

În primul rând vreau să vă spun că, din acest proces absolut real, pe mine cel mai tare mă interesează soarta profesorilor de limba română. Am câteva prietene care trăiesc efectiv o dramă pentru că româna a devenit o dexteritate.

E vorba de profesoare care ele însele au scris în tinerețe și au venit spre această profesie tocmai pentru că erau cu sufletul alături de literatură și încercau să transmită elevilor lor această dragoste și admirație.

Dar îmi spunea de curând una dintre ele că, de exemplu, le-a ținut unor elevi de clasa a 9-a pe care abia îi cunoștea un mic discurs introductiv despre această pasiune. În timp ce vorbea, un elev a ridicat mâna și i-a spus „Nu vreau să vă jignesc întrerupându-vă, dar nu are rost să continuați, pentru că noi oricum nu o să avem timp să ne ocupăm de ce ne povestiți dumneavoastră. Suntem ocupați să învățăm pentru Bac. Dacă vreți să ne ajutați, ar fi extraordinar să ne faceți rezumate și analize ale operelor, ca  noi să le învățăm și să luăm Bacul.” Prietena mea mi-a povestit lucrurile astea absolut îngrozită. 

Inclusiv felul de a corecta tezele de la Bacalaureat e tot la nivelul ăsta. Din câte înțeleg, iau 10 cei care știu tiparul standard. Dacă ar veni un elev extraordinar care nu ar mai scrie după tipic, ci ar citi cărțile și și-ar spune părerile proprii, probabil nu ar lua 10. Prin urmare, când se vorbește despre necesitatea unei reforme a învățământului, cred că într-adevăr trebuie totul reașezat.

“Liceul există pentru a crea o cultură generală care să asigure baza. Dacă această bază nu există, ajungem să vorbim cu toții cum vorbesc majoritatea parlamentarilor, cu greșeli gramaticale și de logică.”

Acesta este un aspect.

Celălalt este că, în realitate, situația nu e atât de dramatică, dovadă că există extrem de mulți tineri care debutează, și cu versuri, și cu proză, există multe concursuri pe care le pot câștiga pentru a se face cunoscuți, multe reviste literare – paradoxal, unele mai bune în provincie decât în București, cu excepția României literare.

Dacă un tânăr vrea să o apuce pe acest drum, va ști de la început că din asta nu va putea trăi, dar în măsura în care pasiunea există, ea poate să se dezvolte și s-a dezvoltat întotdeauna. Înainte de război era la fel, nu degeaba poeții sunt imaginați întotdeauna ca nebogați.

Ați spus în repetate rânduri că vă simțiți vinovată că v-ați trădat cumva destinul de scriitor făcând și multe alte lucruri „pe lângă”. Ce credeți că a rămas nescris și nu mai poate fi recuperat?

Mă aflu acum într-un moment în care deja am recuperat. A existat o perioadă dramatică, de cam 10 ani de zile, în care am scris extrem de puțin, fiind în permanență într-o vâltoare a vieții publice. Începeam să nu mai fiu percepută ca scriitor, nu mai eram văzută prin prisma cărților mele, ci a discursurilor și a mitingurilor la care participam.

De aceea am trăit spaima că s-ar putea să nu mai pot face drumul înapoi și cred că cea mai mare victorie a fost că am reușit să revin deja de ani de zile la scris. Public cărți peste cărți, chiar dacă am rămas și un lider de opinie.

Ana Blandiana în anii 80/ foto: anablandiana.ro

Ce alte pasiuni mai aveți atunci când nu scrieți sau citiți?

Nu prea mai rămâne timp pentru altele, dar când sunt la țară îmi place să grădinăresc. Nu cine știe, pentru că am devenit mai zgârcită cu timpul. Îmi plac foarte multe lucruri, să mă joc cu pisica, să tund iarba, dar tot timpul sunt grăbită să mă reîntorc la scris.

Cum a fost să lucrați alături de omul pe care îl iubeați? Cum rezistă partea profesională într-un cuplu?

În primul rând vreau să vă spun că există acel mit antic grecesc despre cele două părți care se caută și care uneori se întâlnesc. Este cel mai mare noroc care i se poate întâmpla unui om, să găsească cealaltă parte a lui, iar noi l-am avut.

Ana Blandiana și Romulus Rusan/ foto: anablandiana.ro

E adevărat că în acest noroc a intrat și faptul că ne-am căsătorit de foarte devreme. Pot să mă laud puțin? Soțul meu m-a cerut în căsătorie la mai puțin de o oră după ce am făcut cunoștință, pe când eu aveam mai puțin de 18 ani.

Și l-ați luat în serios?

La început mi s-a părut complet neserios. Am făcut cunoștință la Cluj, unde debutasem cu niște poezii, iar eu trebuia să merg înapoi spre Oradea. El m-a condus la gară și m-a cerut în căsătorie în clipa în care eram deja pe scară, deci nu am avut timp să răspund.

Dar pe drum, m-am hotărât să nu îi spun mamei că mă ceruse, pentru că știam că ea o să îl creadă un zăpăcit. Deci începusem să îl protejez, asta înseamnă că deja acceptasem. Și de fapt chiar acesta a fost sentimentul: înainte să îmi dau seama că m-am îndrăgostit, am avut sentimentul că totul e irevocabil. Că nu depinde de mine, că e deja hotărât. Cred că într-adevăr era.

După aceea, dat fiind că eram amândoi scriitori, ne citeam unul altuia scrierile. Până în ultima clipă, el a corectat tot ce scriam, iar de când nu mai este, eu sunt absolut disperată pentru că citesc manuscrisul o dată, de două ori, de trei ori, și găsesc de fiecare dată alte și alte greșeli. Mereu îmi scapă ceva, în vreme ce lui nu îi scăpa nimic. Poate și pentru că făcuse Politehnica era un spirit mult mai ordonat decât mine.

Ana Blandiana și Romulus Rusan/ foto: anablandiana.ro

Apoi mai e ceva. Faptul că noi am avut atâtea necazuri, că eu am avut atâtea probleme, mai ales politice, ne-a unit și mai tare.

“Legătura dintre noi era soluția, dragostea era nu numai o formă de noroc, de fericire, ci și o formă de rezistență.”

Și pentru că tot am sărbătorit recent Ziua Națională a României, doamna Blandiana, ce vă place la România?   

Este ca și cum m-ați întreba dacă mă plac pe mine însămi. Mă plac. Nu fac parte din categoria celor care se urăsc.

“Am suferit foarte mult înainte de 1989 pentru că Ceaușescu folosea patriotismul ca pe o armă, iar ceilalți oameni simțeau că e rușinos ca și ei să mai fie patrioți.”

Eu întotdeauna am spus că faptul că Ceaușescu își iubește sau se face că își iubește țara nu e un motiv ca noi să nu o mai iubim.

Sunt ardeleancă, iar asta cred că are o greutate în această discuție. Moștenesc niște lupte de secole pe care le-am dus pentru a rămâne români. Dincolo de asta, niciodată nu mi-am pus problema să rămân altundeva.

Înainte de Revoluție, mi s-a întâmplat de multe ori să ies din țară, și eram întrebată și acolo, dar mai ales acasă, cum de mă tot întorc. Mă întorceam pentru că asta e casa mea, pentru că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că aș putea să rup această legătură. Asta nu înseamnă că cei care au făcut-o nu își mai iubesc țara, dar eu cred că nu aș fi suportat gândul că nu mă mai pot întoarce.

Ana Blandiana, activistă pentru libertate, anii 90/ foto: anablandiana.ro
Ana Blandiana, activistă pentru libertate, anii 90/ foto: anablandiana.ro

Și vreau să vă spun că sunt fascinată în special de felul în care se îndrăgostesc străinii de noi. Avem cazul maxim al Prințului Charles, de exemplu. Vreau să vă spun că mie nu prea îmi place să merg la recepții, dar când am primit o invitație la Cotroceni pentru un eveniment în care urma ca el să fie decorat de Președintele Iohannis, m-am gândit să mă duc să îl văd de aproape. M-a impresionat foarte tare.

A fost o ceremonie în care Președintele Iohannis i-a mulțumit pentru tot ce face pentru România, după care a luat el cuvântul și a spus: „Să știți că sunt foarte jenat când mi se mulțumește. Nu trebuie să îmi mulțumiți, pentru că eu efectiv m-am îndrăgostit de România și nu am niciun merit în asta”. Mi s-a părut ceva atât de frumos!  Mereu mă întreb mai curând ce le place străinilor la România.

Cred că în primul rând suntem empatici, suntem simpatici, chiar și defectele noastre intră în această categorie. Dar mai ales am păstrat un anumit tip de naturalețe, o legătură cu pământul și natura pe care alții au pierdut-o. Și asta e nostalgia pe care o simt cei care vin aici și sunt fermecați de români și de România.

Bine, România este, ca să zic așa, mai mult decât românii.

“Românilor poți să le găsești destule defecte, dar România, ca țară, e o minune pur și simplu.”

Cred că trebuie să îi fim recunoscători lui Dumnezeu pentru țara pe care o avem, deși a avut grijă, după ce ne-a dat tot ce ne-a dat, să ne așeze cu toate darurile în locul în care se bat munții cap în cap.

Această formulă a basmelor noastre definește istoria noastră și este profund dramatică. Toată istoria și psihologia noastră vine din faptul că a trebuit să rezistăm într-un loc în care eram înconjurați de trei puteri dușmane, dușmane nouă, dar și lor între ele. Iar noi am reușit. Această reușită, care ni se pare normală acum, a fost dovada unor calități deosebite.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

1 thought on “Ana Blandiana: „Lumea liberă a început să își degradeze singură libertatea.””

  1. Minunate gânduri, in care adevarul,pasiunea și devotamentul se impletesc armonios dând naștere unui adevărat OM,iubitor de frumusete,bunatate si sinceritate .

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *