“Comedia este tragedie plus timp, zice Lester, unul dintre personajele lui Woody Allen. Cât timp? Mă întreb. De câți ani avem nevoie ca să putem râde de ce am plâns? Ce distanță temporală trebuie să punem între noi și suferințele noastre mai vechi?”
Am ales acest pasaj din cartea scrisă de Ioan T. Morar, Fake news în Epoca de Aur, pentru că este relevant pentru conținut. Autorul își pune această întrebare și ne lasă să precumpănim răspunsul, în timp ce ne prezintă secvențe din epoca de tristă amintire, împănate cu umor.
Scriitura lui Ioan T. Morar are un umor desprins parcă din ireal, din moment ce totul se întâmplă într-un context absurd, din ce în ce mai absurd, devenit din ce în ce mai normal.
Un lucru mi-a fost tot mai clar, pe măsură ce am parcurs această carte. Acela că dacă n-ar fi fost una dintre cele mai mari nenorociri ale neamului nostru, comunismul ar fi fost un banc bun.
Dar nu-i decât un banc negru la care inițial râzi în hohote, cu lacrimi, ca mai apoi aceleași lacrimi să se transforme în unele de rusine, de durere. Că a fost posibil așa ceva și că fost permis, dar și mai grav, că încă îi vedem rămășițele în unele gesturi, situații, persoane.
Dacă ai văzut seria “Amintiri din Epoca de Aur”, e musai să citești și cartea asta.
O carte care pe mine m-a surprins, într-o vreme în care nu credeam că mă mai poate surprinde ceva legat de viața cotidiană din comunismul românesc.
Dar, iată că a reușit, căci mi-a prezentat o față pe care nu i-am știut-o și, mai ales, un mod de rezistență și disidență prin râs, prin joc.
Ioan T. Morar ne dezvăluie multe “secrete” din spatele unor mari realizări socialiste, de fapt o radiografie care ne arată că sub aparențele grandioase nu erau decât imposturi grosolane, o minciună continuă, o nesimțire crasă.
Iar deasupra tuturor tronează, desigur, conducătorul mult iubit, “stejarul de la Scornicești”, cum era gratulat Ceaușescu, când chiar numele comunei e o veritabilă poantă, în context.
Marea scorneală
Cel mai iubit fiu al poporului se folosea de niște studii și recomandări ale Organizației Mondiale a Sănătății ca să militeze, vezi Doamne, pentru o dietă echilibrată și slabă în grăsimi, când dieta asta era de fapt o obligatie, nu o alegere. E simplu. N-aveai ce mânca.
“Așa e bine pentru sănătate. Dar cine vrea să mănânce mai mult, să mănânce”, adăuga el, într-o vreme când nici să fi vrut să terfelești stilul de viață sănătos și să te îndopi, nu ai fi avut cum.
Trist este că nimic n-ar fi fost, însă, posibil dacă n-ar fi avut susținători. Oameni strâmbi, care nu doar că i-au întreținut imaginea, ci l-au ajutat să-si creeze una din ce în ce mai deformată.
Și-mi place că unii sunt menționați cu nume și prenume, cu curaj.
Ioan T. Morar a rezistat prin umor. Recunosc, însă, n-am râs cu gura până la urechi. De ce? Pentru că pare neverosimil. Iar amuzamentul este înghițit de neverosimil. Ca o biată moluscă într-un ocean de ridicol și prostie.
Una peste alta, cred că este o carte pe care ar fi bine să o citească mulți români.
Bine, istoricii pot zice pas, nu e, totuși, o carte document, însă ar trebui să fie un volum obligatoriu, dacă nu pentru publicul larg, măcar pentru studenții la jurnalism.
Cu ultima pagina dată și odată închisă, cartea lui Morar m-a făcut să mă întreb: oare cât din represiunea comunistă este predată în scoli? Și dacă e, e opțională sau obligatorie?
Pentru că eu așa consider că ar trebui să fie. Ca o obligație, măcar morală, a celor ce ne vor înlocui, curând, de a ști cu ce s-au confruntat ai noștri, să nu se confrunte ei înșiși, în viitor.
