Până în 2016, Simona Goșu a fost traducător specializat. Spune că nu s-a gândit și nici „nu și-a permis” să își facă timp pentru scris, cu toate că absolvise Facultatea de Litere. În 2016, însă, a participat la un curs de scriere creativă organizat de „Revista de Povestiri”, iar lucrurile au luat o întorsătură diferită.
De atunci, a început să publice în revistele Iocan, Familia sau Steaua și a fost selectată în programul de mentorat „Prima Carte”, organizat de Fundația Friends for Friends. În 2020 a și lansat acea „primă carte” – volumul de proză scurtă „Fragil”.
A fost primită în lumea literară cu brațele deschise. Anul acesta, și-a adjudecat Premiul revistei „Observator cultural” pentru Debut, Premiul Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, la secțiunea Debut-Proză, dar și Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte, la Festivalului Internațional de Literatură și Traducere (FILIT).
Despre toate acestea, dar și despre importanța mentorilor sau despre convingerea că puține lucruri sunt imposibile aflați în interviul amplu de mai jos, acordat de Simona Goșu pentru Cultura la dubă.
***
Ați spus în repetate rânduri că nu v-ați gândit să scrieți până când nu ați participat la cursul de scriere creativă. Mă întreb ce v-a făcut să vă înscrieți la acel curs, în acel moment.
Am descoperit câteva cursuri în social media și l-am ales pe cel al „Revistei de Povestiri” pentru că îi citisem pe cei doi scriitori care îl susțineau, Marius Chivu și Florin Iaru, și aveam încredere în experiența lor. S-a întâmplat în 2016, când treceam printr-o perioadă de nemulțumire profesională și simțeam nevoia să fac și altceva, în afară de traduceri specializate.
Și ce anume din ce ați aflat sau învățat atunci v-a convins să continuați?
Am continuat pentru că am primit feedback bun. Am învățat să citesc literatură din perspectiva unui prozator, cu creionul în mână. În același timp, a fost o ocazie să-mi clarific câteva chestiuni, să aflu sfaturi bune și despre traducerile literare.
Am descoperit și autori de povestiri de care nu auzisem până atunci: pe autoarea britanică Elizabeth Taylor, pe Alice Munro, Sheila Kohler, Lorrie Moore, George Saunders sau Junot Diaz, ale căror volume m-au încântat și m-au inspirat.
De ce ați preferat proza scurtă?
Pentru că sunt dintotdeauna cititor de povestiri și pentru că asta am exersat cel mai mult la curs. Sunt multe cărți de proză scurtă pe care le-am descoperit cu mult înainte să mă apuc de scris.
Aș aminti câteva: „Oameni din Dublin”, James Joyce; „Piticul roșu”, Michel Tournier; „Interpret de maladii”, Jhumpa Lahiri, care, din câte știu, a reapărut într-o nouă traducere la noi; „Dancing girls”, Margaret Atwood; „La revedere, Columbus”, Philip Roth, „Visătorul”, Ian McEwan; „Bărbatul care nu voia să se dea jos din pat”, David Lodge; „Insecta”, Claire Castillon.
Mi se pare că povestirile îi pot aduce cititorului mai multă satisfacție, pentru că se concentrează pe un eveniment unic din viața personajelor.
Am întâlnit în povestiri personaje spectaculoase, inedite, memorabile prin diverse idiosincrazii. Îmi vin acum în minte protagoniști precum Bartleby al lui Herman Melville, Teddy al lui J.D. Salinger sau domnișoara Bobbit a lui Truman Capote.
Este o lectură mai încărcată de tensiune și surprize decât cea a romanului, cu o doză mai mare de mister, dacă ne gândim că greutatea unei povestiri rezidă adesea în ce nu se spune, în ceea ce autorul nu dezvăluie direct.
Cum a fost să debutați la maturitate, după ani de experiență în alt domeniu? Cum vă imaginați lumea literară și cum ați descoperit-o în realitate?
Scrisul în sine e o preocupare solitară, ca și munca de traducător, iar cu modul acesta de lucru sunt obișnuită și îmi place cel mai mult.
Am pornit fără să mă gândesc că am un dezavantaj, pentru că asta îmi doream: să învăț de la profesioniști. Am ascultat sfaturile și feedback-ul scriitorilor, am citit cărțile recomandate și m-am străduit să nu repet aceleași greșeli.
Ca în orice profesie, și în cazul scrisului, există un set de reguli pentru începători, nu rețete, ci lucruri pe care e bine să le eviți, așa-zisele greșeli clasice. Se spune că Before you can think outside the box, you need to understand the box. Ca să ajungi să încalci regulile, trebuie mai întâi să le cunoști, să le exersezi.
Mi-a fost de mare ajutor și cartea lui Stephen King, tradusă la noi la editura Nemira, o combinație de autobiografie și eseu, cu sfaturi pentru începători într-ale scrisului („Misterul regelui. Despre scris”).
„Fragil” a apărut în timpul pandemiei și cumva am fost „ferită” de evenimente cu public numeros, dar, după relaxarea restricțiilor COVID, am participat și la câteva evenimente cu cititori și scriitori pe care îi știam doar din cărți – m-am bucurat de fiecare întâlnire și m-am străduit să fac față. E o lume pe care încă o descopăr.
Ne puteți dezvălui și una-două dintre acele greșeli clasice pe care e bine să le eviți ca începător? Sau un sfat pe care încercați să îl aplicați de la Stephen King?
Nu sunt în măsură să dau sfaturi, dar cred că e bine să eviți scrisul cu înflorituri și redundanța. Un stil simplu, concis te ajută să povestești mai coerent și ascunde lipsa experienței, a practicii.
Apoi, greșeala frecventă ar fi tendința de a explica totul – mai ales la proza scurtă, e foarte important să avem încredere în inteligența cititorului și să nu-i răpim plăcerea de a descifra povestea.
Mi-a rămas în minte părerea lui Stephen King despre etapa de rescriere, de editare a unui text: „To write is human, to edit is divine.”.
Faptul că mi-ați vorbit despre reguli m-a făcut să mă întreb cât putem vorbi despre talent înnăscut și cât despre „meșteșug” care se învață. Poate oricine să scrie bine dacă știe regulile jocului?
„Meșteșugul”, instrumentele acelea despre care vorbește și Stephen King, „the toolbox”, adică limbajul, stilul, acestea cu siguranță pot fi învățate, exersate. Însă nu aș putea defini cu precizie talentul. Poate că e felul acela în care fiecare vede poveștile prin ochii săi, propria perspectivă asupra vieții și rostului pe pământ, propria conștiință, originalitatea, „vocea autorului”, cum se zice.
Dumneavoastră cum vă dați seama că ați ajuns la forma cea mai bună a unei povestiri?
Când reușesc să o citesc cu voce tare, fără să-mi astup urechile.
Dar cât de important este să ai un mentor la început?
E foarte important să ai un îndrumător care să te încurajeze, dar și să îți dea sfaturi sincere, să te ajute să îți citești textele cu „ochi de cititor”, să fii autocritic. Este neprețuit și lăudabil efortul scriitorilor care au răbdarea, inspirația și priceperea de a citi manuscrise și a da feedback debutanților.
E minunat că există edituri care primesc manuscrise de la autori aspiranți, fără experiență, și sunt recunoscătoare editurii Polirom că a avut încredere în volumul meu.
Sunt binevenite și concursurile acestea anuale de debut, organizate de unele edituri, precum Polirom și, mai nou, concursul de debut literar „Primul roman” al editurii Litera sau inițiativa Casei de pariuri literare, care publică constant nume noi.
Am o mare admirație față de toți editorii care coordonează colecții de literatură română contemporană și promovează autori aflați la început de drum – îmi vin în minte editura clujeană OMG, fondată în 2019, sau colecția de Scriitori români contemporani, lansată în 2018 de Humanitas. Pe lângă faptul că este o muncă uriașă, este și un gest de mare altruism.
Mă gândesc și la o serie de prozatori care au debutat în colecția N’autor, de la editura Nemira, și au demonstrat prin premii și nominalizări că sunt scriitori de cursă lungă.
Dar ce s-ar fi întâmplat dacă un editor curajos, generos, cu fler nu ar fi avut încredere în manuscrisele lor? Este un pariu riscant, pe care puțini au curajul să îl facă.
Dumneavoastră sunteți în continuare și traducător specializat sau vă dedicați complet scrisului? Cum se împacă cele două?
Lucrez în continuare și ca traducător specializat și cred că nu se exclud una pe cealaltă. Pe cea dintâi o fac pentru bani, e o modalitate de a-mi achita facturile, iar scrisul este pentru suflet.
Multe dintre povestirile din „Fragil” aduc în prim-plan familii disfuncționale, separări dureroase, femei care suferă fără să fie înțelese sau să se destăinuie. Sunt acestea și niște temeri pe care le aveți dumneavoastră?
Mai mult ca sigur că sunt și temeri de-ale mele – chiar dacă nu am trecut prin aceleași situații. Dar, în aceeași măsură, mă regăsesc și în trăirile personajelor masculine, ale copiilor sau bătrânilor din carte.
Mă atrag în special personajele, indiferent de gen sau vârstă, care au anumite frustrări tocmai pentru că nu se pot exprima emoțional și cred că în literatură își găsesc locul acele lucruri despre care nu se vorbește în viața obișnuită (tabuuri, sentimente de rușine, vinovăție), dar care devin vii, prind viață pe pagină.
În ce măsură ajută literatura la a le explica?
Literatura ajută la înțelegerea multor chestiuni de viață – spun asta și ca cititor, și ca autor. Pentru mine, scrisul înseamnă să meditezi, să te gândești la ceea ce (ți) se întâmplă și să încerci să (îți) explici motivele pentru care se întâmplă.
Cred că în fiecare povestire am pornit de la un personaj în pielea căruia am încercat să mă pun, gândindu-mă: „Ce-ar fi dacă sau cum ar fi fost să (mi) se întâmple, să trec prin situația X, ce aș face, cum aș reacționa, ce soluție aș găsi?”.
Pe lângă două premii pentru debut, ați câștigat cu „Fragil” și Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte. Ce credeți că au găsit elevii în povestirile dumneavoastră?
Așa cum mi-au spus în timpul întâlnirii Alecart de la liceul Varlaam din Iași, au găsit întâmplări, contexte asemănătoare cu cele din realitate, personaje copii care fie ezită, fie nu îndrăznesc să discute cu părinții anumite subiecte, situații de viață și probleme de familie; sau situații în care, deși copiii reușesc să pună întrebări, să-și exprime emoțiile, de multe ori adulții amână sau nu au încredere să le dea răspunsuri, de teamă că nu le-ar putea înțelege, că e prea devreme să le știe.
Mi-au spus că s-au identificat cu unele personaje sau pe altele le-au recunoscut în viața reală. Au făcut comparații cu alte scrieri literare – m-a emoționat paralela pe care a făcut-o o elevă între povestirile din „Fragil” și o poezie de Adela Greceanu, din volumul „Și cuvintele sunt o provincie”.
Dar ce credeți că îi îndepărtează de cărți pe cei care nu citesc?
În multe situații, neajunsurile materiale, lipsa resurselor, a unor îndrumători, a unor modele. Iar în alte cazuri, stilul de viață, alegerile și gusturile personale, zgomotul din social media.
Dumneavoastră ce citeați în liceu?
În afară de marii clasici români din bibliografia de liceu, i-am descoperit pe Anton Holban și pe Mihail Sebastian, autori de romane, dar și de nuvele, povestiri. Și tot în perioada aceea, am găsit în biblioteca de acasă scriitori precum Marguerite Yourcenar sau W. Somerset Maugham.
M-a impresionat povestea lui Zenon, protagonistul din „Piatra filozofală”. Cred că este lectura cea mai vie din adolescență, prima întâlnire cu un personaj memorabil din viața mea de cititor.
Spuneați în alte interviuri că ați scris mult din perspectiva copiilor pentru că vă interesează modul în care descoperă și înțeleg ei lumea. Cum păstrați, ca adult, autenticitatea acestei perspective?
Nu m-am gândit niciodată la asta, adică nu am folosit o tehnică anume. Pur și simplu am intrat mintea personajelor copii și m-am pus în locul lor.
Intenția mea a fost să redau evenimentele prin ochii copilului și am încercat să las faptele să se deruleze, fără sugestii sau comentarii, precum o cameră de filmat. Cred că m-au inspirat și propriii mei copii, dar și lecturile din ultimii ani.
Cât de diferită a fost copilăria dumneavoastră de cea pe care o au acum copiii dumneavoastră?
Mi se pare că, deși ei trăiesc într-o societate liberă, fără îngrădiri sau constrângeri sociale, politice, cu acces la multe resurse, sunt cumva captivi, au o viață mult mai controlată, mai „înregimentată” decât aveau copiii de dinainte de ’89.
Parcă nu au timp să se joace, să se plictisească, să pice pe gânduri, stau mult la școală, sunt mai informați decât eram noi la vârsta lor, dar au mai puțină libertate de circulație – viața lor se petrece, în mare măsură, între școală și casă, ies mai degrabă însoțiți de părinți.
Ce credeți că au de învățat adulții de la copii?
Poate ne-ar prinde bine să avem un pic din candoarea copiilor, să credem mai mult în noi și în ceilalți, la fel ca Alice când se întâlnește cu unicornul:
‘Do you know, I always thought Unicorns were fabulous monsters, too! I never saw one alive before!’‘Well, now that we have seen each other,’ said the Unicorn, ‘if you believe in me, I’ll believe in you.’
Și Alice a crezut :)!
Ați avut și o colaborare cu Radu Afrim, pentru spectacolul „câine cu om, câine fără om”. În ce a constat ea, mai exact?
Regizorul Radu Afrim mi-a scris în vară că intenționează să realizeze un spectacol despre câini, la Teatrul din Craiova. Luase legătura cu mai mulți scriitori și actori, pe care-i invita să contribuie cu texte. Știa de povestirea „Vecinii noștri”, din volum, și m-a întrebat dacă o pot rescrie ca scenariu.
Am fost foarte încântată și onorată de invitație. Mi-a dat câteva sfaturi și nu mi-a fost greu să o reiau, pentru că versiunea inițială a povestirii, înainte să o modific pentru manuscris, era la persoana întâi, avea un personaj narator exact ca varianta scenariului. Apoi, regizorul a reluat-o, în viziunea proprie, și a inclus-o în spectacol.
În final, un exercițiu de imaginație. Acum că ați descoperit scrisul, cum credeți că ar fi dacă ar trebui să renunțați la el?
Sper să nu se întâmple. Nu pot prevedea viitorul, dar probabil că lucrurile s-ar petrece în viața mea la fel ca înainte să mă apuc de scris.
Gândindu-mă acum la câte bucurii mi-a adus „Fragil”, de la mesajele cititorilor, la propunerea regizorului Radu Afrim, participarea la evenimentele din cadrul Premiilor Sofia Nădejde, apoi la FILIT, la întâlnirea cu liceenii din Iași și cu profesorii coordonatori ai proiectului Alecart, până la câștigarea premiilor, îmi dau seama că deja s-au petrecut multe lucruri ireal de frumoase și poate este de ajuns – am fost în mijlocul unor întâmplări neobișnuite, minunate și am început să cred că puține lucruri sunt imposibile.
