foto: Raul Ștef
Lângă Brașov, unul dintre cele mai frumoase și importante orașe ale României, există 6000 de suflete, dintre care peste 3000 sunt minori.
Se întâmplă în Gârcini, un cartier din orașul Săcele unde, potrivit recensământului, trăiește cea mai mare comunitate de romi din România.
Acolo, copilăria își păstrează inocența și speranța. Acolo, școala este șansa la o viață mai bună.
***
Plecați din București la 4 și jumătate dimineața, ajungem la Gârcini odată cu primele raze de soare. Este 8 dimineața și pe șoseaua principală vedem părinți zgribuliți care îi duc de mână pe cei mici, către școală. Afară sunt -7 grade celsius, dar copiii par deja obișnuiți și căliți în fața frigului.
La două dintre clasele pregătitoare ne întâmpină Diana Bâscă și Ramona Crețu, învățătoare în școala din Gârcini și profesoare Teach for Romania.
Activitatea lor se desfășoară în două containere ridicate în curtea școlii. Este o soluție găsită de mai multe unități școlare din România, care nu mai fac față numărului mare de elevi. Containerele sunt încălzite cu aer condiționat și înveselite cu desenele realizate de cei mici.
„La școală e foarte frumos, scriem, facem litere, facem cifre. Cel mai mult mie îmi place de doamna, este foarte bună. Îmi vorbește frumos, mă cheamă la ea la catedră să îmi arate litere.”, ne spune Casian, în vârstă de 7 ani. „E foarte fain la școală, mă joc cu colegii, îmi place să învăț litere, să scriu. Uneori lipsesc, dacă sunt răcit, că stau noaptea pe afară.”, povestește și Luca, un alt elev al Dianei.
Din punct de vedere legislativ, România interzice segregarea copiilor romi în școli. Însă comunitatea din Gârcini este complet izolată din punct de vedere geografic. Astfel că în școală învață doar elevi romi.
Anca Mezei, cunoscuta educatoare de etnie romă, ne povestește că cei care s-au așezat aici, cu sute de ani în urmă, au ajuns să locuiască la marginea pădurii fiindcă românii nu i-au primit în satele lor.
Straturile pe care se desfășoară Gârcini se observă ușor chiar din curtea școlii. Pădurea e la doar câțiva pași, iar unele mame culeg de acolo plante pentru ceaiuri sau fructe.
Astfel de povești, precum și alte informații despre istoria romilor sunt prezentate de Anca în fața celor două clase pregătitoare. Anca este invitat special în această zi, dar copiii o cunosc deja și o îmbrățișează, fiindcă unii au avut-o educatoare la grădiniță. Ea însăși a crescut într-o casă din pădure, într-o familie de romi, într-un sat alăturat.
Cu zâmbetul pe buze și cu căldură, Anca vorbește în fața clasei despre experiența sa. La începutul întâlnirii, întrebați câți romi cunosc, elevii de pregătitoare se tem să ridice mâna. După ce află povestea Ancăi, mai mulți își fac curaj și își recunosc etnia.
„Când eram mică, la școală, mi-a fost rușine să spun că sunt romă. Dar după ce am trecut printr-o grămadă de situații în care copiii au râs de mine, după ce am plâns mult la liceu, în prima zi de facultate m-am dus în fața colegilor și am spus direct: Bună ziua, pe mine mă cheamă Anca Mezei și sunt de etnie romă.
-Și eu sunt rom, doamna!
-Și eu!
-Și eu!”
În cadrul proiectului Segregare pe minus, Diversitate pe plus, profesorii Teach for Romania au urmat un curs de formare și au învățat cum să introducă la ore noțiuni despre istoria romilor sau să desfășoare activități menite să le crească elevilor romi stima de sine. Astfel că cei mici știu acum că „țigan” este un apelativ cu conotație negativă, că romii au o limbă oficială, propriul lor imn sau steag, dar și că provin, istoric, din India.
„Prin simplul fapt că ei nu recunosc că sunt de etnie romă, e clar că își neagă originile de rușine, simt undeva că sunt priviți altfel. Iar eu am intrat în proiect pentru a-i pregăti să nu mai aibă rețineri atunci când intră în contact cu românii, e important să cunoască părțile bune ale culturii lor și să preia doar ce e bun pentru ei.
Tu nu poți să fii complet ca om, atât timp cât negi o parte din tine. Nu ai cum să ascunzi o viață întreagă că ești rom, de teama de a fi judecat.
Eu am ales comunitatea de aici. Mi-a plăcut școala, mi-au plăcut copiii, am simțit că aici trebuie să fiu. Pe mine mă încarcă pozitiv școala aceasta. Aici vezi foarte clar transformarea copiilor, vezi rezultatele muncii tale. Pornești de la un nivel de educație foarte scăzut și vezi imediat evoluția. Se vede foarte mult influența profesorului.”, povestește Diana Bâscă, fost economist care și-a lăsat cariera pentru a devenit cadru didactic în urmă cu 5 ani.
„Scopul acestor întâlniri este de a-i familiariza pe copii cu ceea ce înseamnă istoria romilor, să afle cine sunt romii. Ca să supraviețuiască, romii au fost nevoiți să se adapteze, să fie acceptați de către români. Așa am ajuns în situația în care, deși suntem într-o comunitate exclusiv de romi, ei nu își asumă identitatea, le e rușine. Și mie mi-a fost rușine, vedeam că ceilalți copii râdeau de mine când îmi spuneau „țiganca”.
În primii ani de liceu, mă jigneau atât de tare! În clasa a XII-a am fost încurajată de o doamnă profesoară de liceu, care a spus colegilor <<da, e țigancă, dar de ce trebuie să faceți voi deosebire? Nu vedeți cât e de deșteaptă, de îngrijită? E mai bună decât foarte mulți dintre voi>>. Atunci am prins curaj, dacă doamna mea dirigintă spune asta, eu de ce să mă ascund?”, ne spune Anca Mezei.
Dincolo de problemele din comunitate, blândețea copiilor de aici este molipsitoare. Ei sunt motivul pentru care Ramona Crețu, fostă angajată în publicitate și la un ONG care luptă pentru drepturile copiilor, s-a mutat de la București la Brașov și face naveta în Gârcini de luni până vineri.
La clasa sa pregătitoare, vârstele copiilor variază de la 6 la 10 ani. Unii dintre elevi sunt frați și între ei e o diferență de câțiva ani.
„Aici copiii sunt mai copii, au un spirit ludic, deși mediul din care vin e uneori abuziv, iar când ies din el se lovesc de discriminare.
E, însă, un nivel de sărăcie greu de descris. Unele familii au situații rezonabile, în care ambii părinți muncesc. Însă altele nu au nici măcar bursele sociale fiindcă nu au acte, nu depun dosare. Sunt dependenți de bunăvoința celorlalți. Gârcini e o comunitate știută ca fiind vulnerabilă. Și nu asta e calea spre succes. Ai nevoie să împuternicești comunitatea respectivă.
E același lucru și cu cadrele didactice. Sunt mulți profesori care vin cu entuziasm la început, dar pleacă destul de repede, din diverse motive. E greu să ai continuitate din partea unui nucleu mai mare.”
Datorită proiectului Segregare pe minus, Diversitate pe plus, Ramona a învățat cum să îmbunătățească relațiile cu părinții și să înțeleagă mai bine problemele cu care se confruntă aceștia. Așa se face că în prezent, la o ședință participă 16-17 părinți, dintr-un total de 39 de copii înscriși la clasa sa. „E o cifră bună”, spune învățătoarea.
„E important să înțelegem că există o reticență din partea unor părinți față de figuri instituționale. Relația romilor cu autoritățile, timp de 500 de ani, nu a fost ceea ce trebuia să fie. Atunci, e dificil să câștigi încrederea omului. Dar ține de noi să înțelegem de ce e greu, noi avem contextul mai larg, ei în continuare nu îl au. Ei nu știu istoria propriei etnii. Datorită proiectului, am învățat să nu judec părinții.” – Ramona Crețu, învățătoare.
„Educația e șansa lor, singura șansă la o schimbare vizibilă, majoră. Dar asta trebuie combinată cu toate măsurile instituționale. E foarte greu să faci educație cu ei, fără niște măsuri mai bune. Am o problemă și cu toate proiectele care sunt făcute formal. Sunt fonduri direcționate către romi, dar proiectele se fac doar pe hârtie. Eu vreau să se vadă rezultatele în copii. E foarte greu, trebuie să înțelegem mai mulți lucrurile astea, ca să facem cu adevărat ceva pentru ei. După ce îi duci la școală, trebuie să te intereseze să îi duci și pe piața muncii.”, completează și Anca Mezei.
Cele câteva ore petrecute la clasele pregătitoare trec repede. Vizibil dornici de afecțiune, unii dintre elevi împart îmbrățișări profesoarelor și nouă, doi străini pe care i-au văzut pentru prima dată.
În timp ce colorează steagul romilor, copiii primesc suc de mere și covrigei, iar ziua specială se încheie cu pizza caldă. Trei eleve privesc cu jind, din afară, pe geamul containerului, către cutiile de pizza. Ramona le invită și pe ele la o felie de pizza și le reamintește elevilor săi cât de important este să împartă.
La poarta școlii, părinții, bunicii sau frații mai mari așteaptă să îi ia pe copii acasă. Este vineri, iar ei abia așteaptă să vină, din nou, luni.
***
Materialul face parte din proiectul „Segregare pe Minus, Diversitate pe Plus” derulat de Teach for Romania în parteneriat cu Roma Education Fund, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund – Romania, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org
Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă. https://faradiscriminare.ro/
