foto: Bogdan Iordache, Cultura la dubă
În inima Parisului, lângă Catedrala Notre-Dame, pe malul Senei, ne întâlnim cu Ramona Horvath, cea mai apreciată pianistă română de jazz a momentului, stabilită în capitala Franței de aproape 15 ani.
Povestea ei artistică începe în familia sa din București, cu un tată violonist și mamă restaurator de artă, într-o casă cu pian. La doar 3 ani, Ramona se împrietenea cu clapele și știa că vrea să cânte la acel instrument, în ciuda dorinței familiei de a studia vioara.
Azi cântă în cele mai importante cluburi de jazz din Paris și la mari festivaluri din Europa, alături de unii dintre cei mai apreciați muzicieni francezi.
„Familia (mama și bunicii) au încercat să mă dea la vioară, argumentând că am mai multe șanse, că într-o orchestră sunt mai multe viori, pian e unul. Dar eu am vrut pian. Am început să cânt după ureche la 3 ani și la 6 să merg la școală.”
Era elevă de liceu când Irina Margareta Nistor, profesoară de engleză, a pus-o în contact cu directorul Cinematecii pentru a participa la un eveniment special.
„Fusese restaurat un film mut, prima coproducție româno-franceză – Războiul de independență, Grigore Brezeanu, 1912, și a fost organizată o proiecție la Cinemateca Română. Directorul de atunci (regizorul Savel Stiopul) căuta un pianist care să facă o ilustrație muzicală în timp real cu filmul. Fiind un film de război, cu multe lupte, muzica era foarte greu de creat.”
Remarcată încă din școală pentru spontaneitatea sa muzicală, Ramona a fost aleasă pentru acest cineconcert, care avea să îi marcheze cariera. În public se afla un celebru producător de film francez, Pierre-Henri Deleau, co-fondatorul Quinzaine des Réalisateurs la Cannes.
“Lui i s-a părut o idee nemaipomenită, că o fată așa tânără face muzica în timp real pe acest film istoric și a decis să includă filmul în festivalului lui de film de la Strasbourg. Și așa am ajuns prima dată în Franța.”
“Am avut parte de o primire regească. Pierre-Henri Deleau mi-a devenit prieten și m-a tot invitat la alte festivaluri de film.”
La vremea respectivă, tânăra pianistă a continuat să studieze pian clasic la Conservatorul din București, iar plecarea în Franța, la care nu se gândea încă, avea să se întâmple peste câțiva ani. Totuși, cunoștințele pe care și le-a făcut în Franța, au ajutat-o să întâlnească o mare personalitate a jazzului, pe pianistul român Jancy Korossy, emigrat în SUA la sfârșitul anilor 60, după ce a fost remarcat de impresarul Ellei Fitzgerald.
„El tocmai se întorsese în Europa când am terminat eu școala, se stabilise în Germania. Și m-am dus acolo să iau lecții de jazz. Am ajuns la el cu ajutorul tatălui compozitorului Vladimir Cosma, Theodor Cosma, fostul dirijor al Orchestrei Electrecord în România, care îl avea ca pianist și aranjor pe Jancy Korossy.
Jancy Körössy a fost profesorul sever care avea să îi devină mentor și cel mai bun prieten. Ramona și mama sa l-au primit pe Korossy în casa lor și l-au îngrijit până la finalul vieții lui. Datorită lui, Ramona a decis sa se dedice muzicii de jazz, chiar dacă studiase pianul clasic.
„Eu sunt o combinație de foarte multe lucruri și genuri, cred că toți suntem făcuți din mai multe lucruri.
Melanjul meu e cu tot felul de muzici pe care le iubesc, pe care le-am făcut în viața mea. Am ascultat foarte multă muzică tradițională românească, muzică țigănească, muzica ușoară, muzica r&b americană, muzica latino-americană, jazz, clasică, sunt făcută din toate lucrurile astea.
Cred că e important să avem perioade de căutari, să nu avem numai concluzii certe că suntem ceva și facem doar acel ceva. Dacă gândești așa, poți să treci pe lângă chestii importante în viață.
Muzica de jazz îmi corespunde cel mai bine în primul rând datorită spontaneității. Este o muzică care se creează spontan. Indiferent cât te-ai pregătit acasă, rezultatul nu îl vezi decât atunci când ești pe scenă. Asta e ceea ce m-a atras cel mai mult. Mie îmi plac mult provocările vieții și spontaneitatea.
Și muzica de jazz e cu atât mai grea cu cât nu doar că nu știi ce vei face tu, dar nu știi nici ce vor face ceilalți muzicieni cu care vei cânta. Aici intervin arta, talentul, pregătirea, să știi cum să potrivești spontaneitatea ta cu spontaneitatea celuilalt.”
Plecată inițial în Franța în vizită, ca tânără pianistă de liceu, Ramona s-a întors la Paris ca elevă a lui Jancy Korossy, la o rezidență artistică.
“Am venit aici, nu cunoșteam pe nimeni, abia vorbeam puțină franceză. Rezidența avea 4 luni și am prelungit pentru 2 ani. Pe timpul celor 4 luni am încercat să fiu activă, să prezint niște concerte, care se pare că au impresionat. La finele rezidenței, ei mi-au propus să stau până la finele anului, să fac un concert mai mare atunci.”
Plecarea de 4 luni s-a transformat într-o plecare ce adună azi 15 ani.
“Am câștigat bani doar din concerte. Nici nu prea știu să fac altceva, în afară de muzică. Apoi, am venit într-un punct în care avusesem deja niște experiență. E greu să vii adult în Franța. Franța e o țară foarte bună să-ți crești copiii.
Trebuie să te instalezi aici foarte tânăr, când ești copil, când ești la școală. Franța e o țară de relații. Nu poți să faci nimic dacă nu ai relații.
Când vii adult, timpul necesar pentru a face ceva, se înmulțește cu 100.”
La Paris i-a cunoscut și pe unii dintre marii muzicieni de jazz din Franța, care apoi i-au devenit colegi de scenă.
“Cred că e un cumul de lucruri ce face ca un artist să placă, să se mențină, să fidelizeze publicul. E o rețetă unică de fiecare dată, ține de fiecare artist, dar conține câteva ingrediente, cum ar fi carisma, norocul, să fii la momentul potrivit în locul potrivit.
Sunt foarte mulți oameni talentați, dar care nu sunt carismatici. Sunt foarte muți carismatici, care nu sunt neapărat excepționali în ceea ce fac. Cred că trebuie să fie un echilibru între aceste ingrediente.
Nu cred că este foarte greu să ajungi pe o scenă importantă o dată. Cred că pentru un artist, cel mai greu este să se mențină. Zi de zi sunt valuri de noi artiști care vin din urmă.”
Chiar dacă viața în Paris nu i-a fost ușoară, Ramona Horvath s-a remarcat ca artistă și se află într-o continuă evoluție. Pe lângă concerte, mai multe albume înregistrate, pianista a devenit la rândul său profesoară la un Conservator din apropierea Parisului.
În rest, în timpul liber îi place să meargă la concertele prietenilor și savurează orice ocazie de a întâlni muzicieni pe care îi admiră.
“Dacă nu aș fi fost aici, cred că nu aș fi putut cânta niciodată ce fac acum. Când eram la început în Paris, am avut șansa să văd în cluburile de jazz artiști foarte mari, pe care îi ascultam pe discuri. Să îi ascult, să vorbesc cu ei, pentru mine a fost ceva ieșit din comun și am știut că asta nu pot avea în altă parte.
Parisul e o destinație cheie a tuturor muzicienilor de jazz, de renume mondial.
În România nu aș fi avut parte de așa ceva, sigur, se schimbă multe lucruri în România, în bine, poate peste câțiva ani va fi așa. Dar, geografic vorbind, noi nu suntem în aceeași zonă de interes pentru muzicienii americani de jazz. Cu trenul ei fac câteva ore între țările de interes, Belgia, Franța, Germania, etc. E mult mai simplu pentru un om care organizează un turneu când logistic drumurile se leagă.”
Printre francezi a devenit cunoscută drept o excelentă interpretă a muzicii lui Duke Ellington, însă ei nu îi plac etichetările și rămâne deschisă la varientatea genurilor muzicale pe care le iubește.
„Duke Ellington înseamnă foarte mult pentru mine, pentru că reprezintă exact două lumi care îmi sunt mie foarte apropiate, un fel de intersecție între muzica clasică și jazz. Mie îmi vorbesc lucrurile astea, le înțeleg și le aud.”
Când vine vorba despre România, Ramona zâmbește larg și vorbește cu căldură. Spun că va rămâne legată de rădăcinile sale pentru totdeauna.
„De România mă leagă în primul rând mama. Mama îmi lipsește foarte mult, ea nu prea vine pe la mine, anul trecut a Pevenit pentru prima dată. Eu o vizitez cât pot de des.
Mama mi-a insuflat dragostea pentru Franța, ea este o francofilă înrăită, nu fusese niciodată în Franța, dar iubea cultura franceză – filmele, muzica, literatura. Eu nu eram deloc francofilă în copilărie, mie îmi plăcea America.
Pe de altă parte, tot timpul am considerat că atunci când ești muzician, ești un cetățean universal, nu contează de unde vii. Dar cred că numai eu cred asta, ha ha ha. Când ești născut și crescut într-o țară, asta nu o să dispară niciodată, ești legat de ea orice ar fi.
Apoi, ține de fiecare individ cum se raportează la asta, dacă vrea să cultive anumite lucruri care îi plăceau sau vrea să închidă pentru totdeauna lucruri care nu îi plăceau. Ce îmi place cel mai mult de români este căldura umană. Românii sunt foarte prietenoși, deschiși, calzi din prima. Nu trebuie să petreci 2 ani, 5 ani, până când devii prietenul unui român.”
După câteva ore petrecute împreună, Ramona se potrivește întocmai descrierii de mai sus, despre români. Ne arată clubul de jazz deschis recent pe un vapor de lux de pe Sena, unde va susține un concert pe 13 iulie, înainte de Ziua Națională a Franței.
Pentru ea urmează o vară plină de evenimente, printre care Festivalul de Jazz de la Barcelona, Festivalul de Jazz din Serbia, iar în toamnă își va lansa un nou album.
„- Ce i-ai zice Ramonei de acum 20 de ani?
– I-aș spune să vină mai repede la Paris.
Pe de o parte, mi-a prins bine tot ce am învățat din punct de vedere muzical în România. Cred că asta face marea diferență pentru mine în peisajul muzical de aici, faptul că am un bagaj muzical atât de divers.
Pe de altă parte mi-ar fi plăcut să fac șoala aici, dar dacă s-ar fi întâmplat asta, nu l-aș fi cunoscut pe Jancy Korossy, iar asta ar fi fost cea mai mare pierdere a vieții mele. Tot ce am învățat de la el a fost o școală acasă. El mi-a înmânat totul despre muzica de jazz, cântându-mi zilnic, eu stând lângă el, furând meserie de la el.
A fost cea mai importantă școală pe care am făcut-o vreodată.”
***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.
