foto: Street Delivery
Radu Nițescu a fost desemnat Tânărul scriitor al anului 2020, pentru volumul „Satao” (Casa de editură Max Blecher). Dacă pentru el premiul a fost o surpriză, pentru criticii contemporani pare să fi fost, mai degrabă, o confirmare, o dovadă a sedimentării unui talent deja intuit de la volumul de debut, „gringo” (2012, Casa de pariuri literare).
Iar asta cu atât mai mult cu cât și volumul următor, „Dialectica urșilor” (2016, Casa de Editură Max Blecher), atrăsese remarci laudative din partea unor nume precum Mihai Iovănel sau Octavian Soviany și fusese nominalizat la categoria Tânărul poet al anului 2016 în cadrul Galei Tinerilor Scriitori.
Acum, într-un interviu realizat de Cultura la dubă, Radu Nițescu vorbește despre traseul înțesat de literatură pe care l-a parcurs încă din școala generală, despre poeții pe care îi admiră și ce face o poezie să fie bună, dar și despre cum pot fi atrași tinerii spre literatură.
Radu, ce înseamnă să fii Tânărul scriitor al anului 2020, anul în care cultura a parcurs o perioadă dificilă atât în țară, cât și în afara ei?
E un premiu care m-a luat pe nepregătite, nu mă așteptam la asta, și care înseamnă mult pentru mine, mai ales că în anii trecuți a fost câștigat de scriitori pe care i-am citit și îi admir. Mă bucur mult că Satao e o carte citită și apreciată.
Sigur, a fost un an dificil pentru cultură și pentru orice, totuși cărți au apărut destule foarte mișto. Pentru poezie chiar a fost, aș putea spune, un an bun – citiți-i pe Ruxandra Novac, Andrei Dosa, Gabi Eftimie, Mircea Andrei Florea, Olga Ștefan, Adrian Diniș, Andrei Doboș, Vlad Drăgoi, Deniz Otay sau Teona Galgoțiu – ca să enumăr doar câțiva din autorii volumelor pe care le-am citit și mi-au plăcut.
E și un premiu care mă responsabilizează cumva, sper ca ceea ce voi scrie în viitor să nu dezamăgească cititorii.
Când ai început să scrii și de ce? Cum a arătat drumul spre publicarea primului volum?
Prin liceu, chiar prin generală. Tata a fost profesor de română și avea pe-acasă destule volume de poezie din anii 60-70-80, sau volume traduse ale unor poeți de-afară, pe care le-am citit și unele mi-au plăcut, de multe ori mai mult decât poeziile de prin manuale.
Am continuat cu căutările, mi se părea ceva mișto, subversiv, și cred că din cauza asta am început să scriu și eu. Aveam și un cenaclu la liceu, la Sava, coordonat de Irina Georgescu. Mergeam la lecturi publice, am descoperit poeți contemporani și mi-au plăcut: erau tineri, scriau despre lucruri care mă interesau și pe mine, lucruri reale, pe care le vedeam întâmplându-se în jurul meu. Cu unii m-am și împrietenit.
Când am publicat gringo, adică-n 2012, eram deja student la Litere, publicasem poezii prin mai multe reviste și participasem la câteva concursuri pentru nedebutați, pe unde m-am împrietenit cu alți tineri de vârsta mea care scriau poezie. Deja eram pasionat.
Și la facultate am avut un cenaclu, Vorba vine, pornit de Cosmin Ciotloș și o parte din studenții lui. Mergeam pe la Institutul Blecher, unde am și avut una din primele lecturi, în 2011, împreună cu Nora Iuga, moment foarte emoționant pentru mine, pe la Atelierele relaționale, ținute de Răzvan Țupa, și-n general la orice lectură de poezie care avea loc prin București și de care aflam.
Tot scriind, am adunat de un volum, pe care l-am și publicat (cam grăbit, aș zice acum – s-ar mai fi putut lucra destul la cartea aia, dar așa ești la 18 ani, e și asta o parte din farmecul primului volum) la Casa de pariuri literare în 2012, editură care tocmai începuse o serie de evenimente în București și în țară (CDPL-festuri), și căreia îi mulțumesc pentru tot sprijinul acordat. Sigur, am mai sărit etape, dar în mare, cam ăsta ar fi traseul.
Ce crezi despre programa școlară la limba și literatura română? Îi atrage sau îi îndepărtează pe adolescenți de literatură?
Nu-s chiar la curent cu programa actuală, s-a mai modificat în ultimii ani, nici n-am făcut la facultate modulul psihopedagogic, așa că n-aș vrea să vorbesc în necunoștință de cauză. Cu siguranță ea poate fi îmbunătățită, de asta sunt sigur.
Pe de altă parte, depinde mult și de ce fel de profesori ai norocul să nimerești. Ei citesc literatură contemporană? Cunosc scriitori vii, pe care să-i recomande elevilor?
Dacă treaba se temină cu tine învățând pe dinafară comentarii lungi, obositoare și de cele mai multe ori idioate, asta n-are cum să-ți placă; un rol foarte important îl are și profesorul în a te face să iubești literatura.
E o discuție lungă asta…
“Introducând un autor în manual, îi faci întrucâtva și un deserviciu, îl faci obligatoriu, și asta n-are cum să placă elevilor. Dar dacă ei descoperă că scriitorii sunt (și) oameni vii, mișto, cool, asta o să-i apropie de literatură și o să-i facă să vrea să citească mai mult.”
Radu Nițescu
În sensul ăsta, în ultimii ani au mai avut loc întâlniri între scriitori și elevi de la diverse școli sau licee; în direcția asta cred c-ar trebui mers.
Despre volumul tău anterior, „Dialectica urșilor”, Octavian Soviany spunea că împrumută tehnici din Bacovia. Tu ce influențe resimți în poezia ta? Ai anumite modele, scriitori pe care îi admiri?
Zicea Eliot într-un eseu pe care l-am recitit de curând (Tradiția și talentul personal) că niciun poet, niciun artist, în oricare dintre arte, nu înseamnă nimic singur; însemnătatea lui, felul în care e privit, e felul în care e privită legătura lui cu poeții sau artiștii dinaintea lui.
Bănuiesc, totuși, că unul dintre target-urile cuiva care scrie e să fie original, să aibă un stil propriu. Mie nici nu-mi trecea prin gând, când scriam poeziile din Dialectica urșilor, că (să) împrumut tehnici din Bacovia, cum zicea Soviany în cronica aia.
Mai ales că nu mai citisem poezii de Bacovia de cine știe când. Dar de destule ori lucrurile astea se întâmplă fără să-ți dai seama de ele.
Sigur, sunt poeți care-mi plac foarte mult – Andrei Doboș, Alex Văsieș, Mircea Ivănescu, Dan Sociu – ca să spun doar patru nume dintr-o listă foarte lungă, dar îmi place să cred că nu am luat pe nimeni drept model, cât mai degrabă am învățat mereu, din poeții pe care i-am citit, câte ceva.
În volumul „Satao”, reflecția e de multe ori provocată de pretexte neașteptate: documentarele cu animale, checul cu afine sau chiar cursele de Formula 1. Crezi că orice poate fi transformat în poezie? Din punctul tău de vedere, ce face o poezie să fie bună?
Da, poezia e despre oameni, deci poate fi despre orice.
“Pentru mine, o poezie bună e o poezie pe care vreau s-o citesc de mai multe ori, la care revin cu gândul, sau pe care vreau la un moment dat s-o arăt și altora.”
Mai greu e să-ți dai seama, cel puțin la început, când ai scris o poezie bună; de multe ori, ce scrii într-o seară ți se pare stupid a doua zi sau peste o săptămână. În ultimii ani n-am prea arătat nimănui un text până când n-am fost sigur de el și împăcat cu mine; mai demult, o făceam mai des.
Mă opresc asupra unor versuri din poezia „Gata cu încercatul”, volumul „Satao”: „Cine sunt eu să pot schimba/ ceva în dinamica lumii,/ mi-am zis, și am adormit.” Tu ce crezi, pot scriitorii să schimbe ceva în dinamica lumii? Trebuie scriitorii să schimbe ceva în dinamica lumii?
Eh, versurile alea se referă la refuzul de-a acționa într-o situație concretă. Cu siguranță pot, și cu siguranță au și făcut-o, de nenumărate ori până acum. Uneori intenționat, alteori, ca în povestea aia cu efectul fluturelui, fiindcă așa s-au întâmplat lucrurile.
Acum vreo două luni, după ce apăruse Satao, mi-a scris pe Facebook un tip pe care-l cheamă tot Radu Nițescu, cam de aceeași vârstă cu mine, cu care nu mai vorbisem niciodată. Voia să mă întrebe de unde poate cumpăra cartea, fiindcă își dorea s-o facă cadou iubitei lui.
A fost unul dintre momentele în care chiar am simțit ce importantă poate fi poezia mea în viața altora. Dar nu știu dacă e bine să te gândești prea mult la asta când scrii.
La inaugurarea noului președinte al Statelor Unite, a fost invitată în fața lumii întregi o tânără poetă. De ce crezi că România se agață de poezia din trecut și își promovează atât de puțin poeții din prezent?
Da, am văzut, și m-am bucurat să văd asta; poezia scrisă într-un anumit moment spune multe despre o societate în momentul cu pricina. N-aș zice că România promovează atât de puțin poezia contemporană; cel puțin în ultimii ani – poate mai puțin în 2020, că deh – au existat multe festivaluri, lecturi, tot felul de evenimente dedicate poeziei.
Depinde, sigur, și de cât de capabili și bine-intenționați sunt cei care le organizează – uite câte critici au fost aduse, și pe bună dreptate, felului în care funcționează astăzi Uniunea Scriitorilor.
Ai vreun sfat pentru tinerii poeți încă nepublicați?
Să citească cât mai mult și cât mai multă poezie, să nu se grăbească, să-și acorde timp – sigur, nu-i nimic nou în sfaturile astea, dai de ele peste tot.
“Publicatul e oricum o chestie secundară, cel puțin în ce privește poezia, când scrii, n-ar trebui să te gândești la publicat.”
Să învețe să fie sinceri cu ei în primul rând, și să scrie dacă asta îi bucură sau îi ajută în vreun fel, cred că asta i-aș sfătui.
Există această idee preconcepută că poeții mor de foame în România. Tu cum vezi aspectul financiar? Poți trăi din poezie? Dacă nu, din ce?
Nu, n-am câștigat niciodată prea mulți bani din asta, aproape deloc, de fapt. Dar nici n-am scris vreodată cu gândul la bani, poate doar prin liceu, când mai trimiteam poezii pe la vreun concurs, ca să câștig câteva sute de lei bani de buzunar, dar și acolo, de fapt, de cele mai multe ori participam mai mult ca să mă întâlnesc cu alți prieteni, să petrecem niște timp împreună.
Am lucrat ca barman, apoi ca librar o vreme. Acum nu mai lucrez nicăieri, din vară o să-mi caut de lucru iar, după ce termin masterul pe care-l fac acum. E drept că, deși ai mei n-au fost niciodată prea bogați, mereu am avut unde să stau și ce să mănânc, n-am fost nevoit să mă întrețin singur.
Pe de altă parte, cum spunea un prieten, poet și el, într-un interviu, poți trăi din poezie dacă n-o vinzi ca poezie, poezia e și ea o formă de comunicare. Dar în sensul ăsta deja e un pic metaforă, vinzi și poezie lucrând copywriter, să zicem, ok, dar e ca și cum ai zice că vinzi teatru când lucrezi ca ospătar.
Radu, ce îți place să mai faci, dincolo de a scrie poezii? Ce te bucură?
Drumețiile pe munte, călătoriile în general, șahul – cam asta aș trece la alte pasiuni.
Volumul „Satao”poate fi parcurs și aici, într-o versiune scrisă de mână de Radu Nițescu și ilustrată de Ramona Iacob.
