Povestea saxofonistului care schimbă percepția românilor despre jazz – Cătălin Milea

Foto: Adi Bulboacă

Pe Cătălin Milea l-am descoperit întâmplător, la un concert de jazz, într-un micuț bar din Piața Romană, în urmă cu câțiva ani.

Este unul dintre cei mai apreciați saxofoniști români ai ultimilor ani, membru al Big Band-ului Radio și un om care crede în puterea muzicii de a pătrunde în sufletele noastre.

Cariera sa a luat naștere datorită unei casete ascultate în liceu. Iar povestea lui ne arată cum ar trebui să se desfășoare, de fapt, orele de muzică în școli, pentru ca mai mulți copii să aibă șansă la o carieră în muzică.

Cătălin a călătorit cu saxofonul său prin toată lumea, a cântat inclusiv la metrou în New York, spune el – pentru a bucura lumea și a observa reacțiile oamenilor. Dar a ales să rămână în România, să apropie lumea de muzica sa și arate că jazz-ul este frumos și să ajute copiii să descopere bucuria muzicii. Pe lângă concertele sale, realizează spectacole muzicale la Opera Comică pentru copii.

Poți să ne zici, te rog, cine este Cătălin Milea? Cum te-ai prezenta celor care nu te cunosc?

Uau, ce întrebare puternică, vizavi de ideea de a te găsi pe tine. Cred că fiecare om sau fiecare artist e într-o continuă căutare a propriei lui esențe. Dacă mă întrebi ca artist, sunt un muzician care are un parcurs foarte frumos, un parcurs care a pornit dintr-o pasiune.

Sunt foarte mulți muzicieni care încep de foarte tineri să facă muzică și încep fiindcă au anumite oportunități, cum ar fi o școală de muzică sau au muzicieni în familie.

Și cum a fost în cazul tău?

La mine povestea e un pic diferită. E o pasiune care a pornit în timpul liceului. Ascultam foarte multă muzică, nu neapărat jazz. Și într-o zi, singurul prieten pe care îl aveam, fiindcă eram într-un liceu cu foarte multe fete, a venit la mine cu o casetă cu jazz.

Noi ascultam până atunci Led Zeppelin, The Doors și când a venit cu caseta aia cu jazz am avut așa o tresărire, nu știam nimic despre muzica asta.

Tot ce știam, și e un stereotip pe care îl întâlnesc la foarte mulți oameni, este că jazzul e o muzică elitistă, care nu e accesibilă oricui, că e o muzică complicată.

Și am avut reticență, reținere.

Am fost la el acasă și am ascultat caseta respectivă și în momentul în care am început să o ascultăm, am avut o revelație.

Cătălin Milea. Foto: Adi Bulboacă Cultura la dubă
Cătălin Milea. Foto: Adi Bulboacă

E album unic, aș putea spune că e o capodoperă.

Ce album era?

Se numește John Coltrane și Duke Ellington.

Albumul ăla are o chestie magică și în sound și în felul în care ei cântă. Chestia asta m-a făcut să mă simt magnetizat de saxofon și cumva ceva în mine mi-a spus că asta vreau să fac sau că ăsta este sound-ul pe care îl caut.

Eu, în perioada aia, cochetam cu diverse instrumente de suflat, dar nu-mi trecuse prin cap ideea că aș putea să cânt la saxofon.

“Pentru că aveam foarte mari emoții, închideam ochii. Erau mulți oameni care se uitau la mine.”

Cătălin Milea, saxofonist

Și cum ai ajuns apoi să cânți la saxofon?

După aia am început să îmi doresc să am un instrument. Și dorința e cea care te impulsionează să faci toți pașii necesari pentru a îți urma o pasiune.

Am fost undeva pe la Piața Lahovary, unde era o consignație de instrumente muzicale. Era un domn în vârstă, cred că Bărbulescu îl chema, nu mai țin minte exact. Vindea tot felul de instrumente muzicale.

De acolo mi-am luat primul saxofon, am ajuns cu el acasă și cu prietenul meu Filip.

Am desfăcut cutia și pe vremea aia nu exista internet, nu puteai să vezi tutoriale. Nu știam cum se montează și am început să suflu în el. Și nu ieșea nimic. Nu am reușit să scot niciun sunet, începuseră să apară câteva gânduri de îndoială, că poate nu am talent.

Până când amicul meu a găsit în cutia saxofonului o bucățică de lemn, care se numește ancie. Și se pune pe muștiuc și, de fapt, chestia aia e cea care vibrează. Și instrumentul e, de fapt, ca un amplificator al acestui muștiuc care vibrează.

Eh, am pus chestia aia de lemn, am mai suflat și am reușit să scot primul sunet.

Cum te-ai împrietenit apoi cu acest instrument?

Am petrecut o perioadă eu cu instrumentul, încercând să descopăr cum se cântă la el.

Până la urmă, am găsit un profesor. Și profesorii erau greu de găsit acum 20 de ani.

El m-a luat așa, ușor ușor. Și a acceptat să învețe pe cineva care nu știa nimic, nici note, nici teoria muzicii, nici instrumente, dar era foarte pasionat.

Cât timp a trecut de la momentul întâlnirii cu profesorul până când ai putut să cânți profesionist?

Au trecut câțiva ani, m-am mai pregătit și singur, iar la un moment dat l-am cunoscut pe saxofonistul Garbis Dedeian, care din păcate anul ăsta a încetat din viață. Un saxofonist extrem de talentat și dedicat.

Și am început să lucrez cu el. Era un artist care avea un stil de a preda foarte old school, adică era ca un maestru care își învață discipolul arte marțiale, trebuia să găsești singur răspunsurile.

Azi procesul de învățare e unul foarte artificial, superficial. Ți se servesc toate informațiile, nu mai există bucuria descoperirii.

Și în câțiva ani am fost invitat la primul meu concert, cu alți muzicieni, la Green Hours. Cântam acolo cu Mihai Iordache, Sorin Romanescu, Vlad Popescu și cu Vlaicu Golcea, care este cel care m-a invitat. Aveam emoții foarte mari.

La jazz există comuncare continuă, se improvizează foarte mult, dar trebuie să ne privim. Și eu, pentru că aveam foarte mari emoții, închideam ochii pentru că erau mulți oameni care se uitau la mine. Mă și pierdeam în filmul ăsta interior.

Cătălin Milea. Foto: Adi Bulboacă

Și Vlaicu mi-a zis după câteva concerte: uite, trebuie să deschizi ochii, să ne uităm unii la alții, să putem să luăm decizii.

“E o perioadă foarte grea pentru mulți muzicieni. Am prieteni care s-au apucat să facă alte meserii. Eu, din fericire, nu am făcut asta.”

Cum a fost după primele concerte?

Eu zic că a fost bine, fiindcă m-au chemat și la altele. Între timp, eu intrasem și la Conservator. Dar am renunțat la Conservator după un an jumate.

Am simțit că nu e locul meu acolo, nu mă regăseam în sistemul ăla de învățământ. În perioada aia se simțea că sistemul e învechit. Acum e mai bine, sunt profesori mai tineri, știu ce se întâmplă în lume, în domeniu.

În ce formulă te simți cel mai bine ca artist?

De-a lungul timpului am fost în mai multe formule, am cântat mai multe genuri. Am cântat și pop și rock, dar în ultima perioadă am început să mă axez mai mult pe ce efect are muzica asupra oamenilor, nu conteză așa mult genul.

Corpul tău și mintea ta vibrează pe anumite frecvențe. De exemplu, acum mă interesează ideea de a face terapie prin muzică.

Am făcut câteva concerte cu o formă incipentă cu Sonotera. Practic, am creat niște experiențe sonore pentru oameni care veneau și să mediteze, să respire, să se miște.

“Dezavantajul artiștilor e că mulți dintre ei stau foarte prost la capitolul administrativ.”

Presupun că primești des întrebarea dacă te descurci financiar din muzică.

E o perioadă foarte grea pentru mulți muzicieni. Am prieteni care s-au apucat să facă alte meserii. Eu, din fericire, nu am făcut asta.

Eu am avut șansa anul ăsta să fiu angajat al Big Band-ului Radio, prin concurs, din ianuarie. Înainte am fost prin Mexic, prin Columbia. Soția mea e din Columbia.

Și perioada asta a fost ciudată, nu am mai avut concerte, am fost lipsiți de activități.

Eu am început o serie de întâlniri la mine acasă, care e o chestie combinată de muzică cu rețete, cu gătit.

Și cu Gustările muzicale am invitat tot felul de artiști la mine acasă, cu care am cântat, am povestit.

Povesteai că ai fost dezamăgit de experiența de la Conservator. Cum e relația ta, ca artist, cu statul român?

Mi se pare că există un interes către artă, însă cred că e foarte dificil ca un artist să aibă acces la astfel de suport financiar, la diferite fonduri culturale. Sunt conștient că pentru mulți operatori culturali, chestia asta poate fi un business.

Dar dezavantajul artiștilor e că mulți dintre ei stau foarte prost la capitolul administrativ.

Fiindcă dacă ești saxofonist, nu te pricepi neapărat și la a aplica la o finanțare AFCN…

Exact. Și din punctul ăsta de vedere cred că artiștii pierd foarte mult, apar și foarte mulți intermediari și resursele de care ei au nevoie, nu ajung în mare parte la ei, ci se epuizează într-un aparat administrativ.

Unii ajung să facă altceva, împinși de niște decizii de moment. Când ai o familie, ai de plătit facturi, nu poți să aștepți să îți fie aprobată o aplicație, să primești o finanțare.

În Franța artiștii primesc un fel de rentă, salariu lunar, dacă sunt artiști activi.

Ai stat de vorbă vreodată cu un ministru al culturii despre statutul artistului?

Uite, mi-ai dat o idee. Cum ar fi să invităm un om cu putere de decizia la Gustări muzicale și să îi gătim o mâncare mexicană, spicy…(râde).

Cătălin Milea. Foto: Adi Bulboacă
Cătălin Milea. Foto: Adi Bulboacă

Cum ți se pare că stăm la capitolul spații de concerte?

Destul de slab. Cel puțin la săli de concerte dedicate jazz-ului, în București nu există așa ceva. În alte țări, de exemplu Olanda, am locuit 8 ani acolo, sunt câteva săli de concerte în fiecare orășel.

Tu ai reușit să mai schimbi percepția românilor despre jazz?

Eu cred că da. Îți dau un exemplu. Într-un an, fratele meu, care locuiește la Londra, a venit în țară și avea un fel de first date. Stătea doar o zi în București și eu aveam concert. I-am spus: vino și tu la concertul meu și după aia pleci.Mi-a zis că ea nu vrea să vină fiindcă nu îi place jazz-ul. 

Și atunci le-am zis: veniți, vă platesc eu tot, doar stați jumătate de oră și dacă nu vă place, plecați.

Au venit, au stat până la final și, după concert, tipa mi-a zis o chestie foarte faină – că e unul dintre cele mai frumoase concerte la care a fost și că, de fapt, ea nu mai fusese la un concert de jazz. Dar a spus că nu îi place jazz-ul fiindcă vorbea din experiența altora, din ce auzise.

Cătălin Milea. Foto: Adi Bulboacă
Cătălin Milea. Foto: Adi Bulboacă

Cumva mulți dintre noi nu încercăm o experiență pe pielea noastră. Ne ghidăm foarte mult în funcție de ce spun alții și chestia asta ne limitează.

Simți că de la momentul casetei până în prezent ai reușit să aduci oamenii mai aproape de jazz?

Da, sunt convins.

Și colegul tău, cu care ai ascultat acea casetă, ce a făcut?

El nu a ajuns muzician. El este arhitect.

Cum crezi că ar putea școala să aducă elevii mai aproape de muzică?

Eu, când eram copil, uram orele de muzică. Mi se păreau foarte aride. Cred că școala ar trebui să apropie copiii de instrumente. Sunt copii care n-au văzut niciodată o vioară, un saxofon sau o trompetă. Ei reacționează altfel când aud muzica sau pot atinge instrumentele.

Pe termen lung, ce îți dorești tu să faci?

Să ajung la vârsta bunicilor, să pot să cânt, să pot face ce îmi place toată viața. Aparent nu e un super vis, dar pentru mine e o chestie foarte importantă. Să pot să cânt cât mai mult, să-i fac pe oameni să se bucure de ceea ce cânt și să elevez cumva conștiința oamenilor care se conectează cu o muzică și, după ce o ascultă, să simtă că au o revelație așa cum am avut eu când am ascultat acea casetă.

Și cred că puterea muzicii este asta, de a transmite vibrația aia și de a nu putea explica de ce într-o seară mergi la un concert și e magic.

Cred că omul sfințește muzica și instrumentul la care cântă.

Și muzica îl sfințește pe om?

Și muzica îl sfințește pe om, clar.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *