Richard Rogers este arhitectul care a schimbat aspectul peisajelor urbane britanice mai mult decât oricare alt arhitect al secolului trecut. El este cel care a gândit Domul Mileniului și revoluționara clădire Lloyd din Londra, precum şi Centrul Pompidou din Paris, alături de Renzo Piano, sau clădirea Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.
Pe lângă clădirile sale spectaculoase, Richard Rogers s-a remarcat prin influența pe care a avut-o asupra politicii publice din Marea Britanie, care a dus la o schimbare fundamentală în modul în care sunt organizate orașele britanice.
Richard Rogers s-a stins din viață pe 18 decembrie, lăsând în urmă mărturii arhitecturale ale unei cariere impresionante, dar și poveștile unei vieți trăite din plin.
Puteți descoperi evoluția arhitectului în materialul de mai jos, de la copilul italian dislexic, până la unul dintre cei mai influenți arhitecți ai secolului XX, numit cavaler de Regina Elisabeta a II-a în 1991.
În viziunea Richard Rogers, orașele nu sunt jungle urbane din care să evadezi, ci locuri în care oamenii își doresc să petreacă timp, în care arhitectura și spațiul liber se îmbină armonios. El atribuia această viziune cosmopolită primilor ani ai educației sale, petrecuți în Florența, orașul unde s-a născut în 1933.
„Provin dintr-o familie destul de răsfățată”, spunea Richard Rogers într-un interviu pentru The Guardian. Tatăl său, Nino, era un medic care crescuse la Veneția, iar mama sa, Dada, o iubitoare de artă din Trieste care studiase engleza sub îndrumarea lui James Joyce. Erau culți și cosmopoliți.
În 1938, odată ce devenise clar că urma războiul, familia lui s-a mutat în Anglia, părăsind apartamentul elegant, cu vedere spre acoperișurile florentine, pentru o singură cameră într-o pensiune din Londra, cu un contor cu monede pentru încălzire și baia improvizată într-un dulap. Schimbarea a avut un impact puternic asupra lui Richard, care nu era obișnuit cu peisajele cenușii ale capitalei britanice.
După ce s-a mutat în Anglia, Richard Rogers a urmat cursurile școlii St. John’s din Leatherhead. Nu era prea strălucit din punct de vedere academic, ceea ce l-a făcut să creadă că era „prost pentru că nu putea să citească sau să memoreze lucrările școlare”. Pentru micul Richard, acest lucru era foarte deprimant. Nu a reușit să citească până la vârsta de 11 ani. Abia după ce a avut primul său copil și-a dat seama că era dislexic.
După ce a absolvit St. John’s, s-a înscris la un curs de bază la Școala de Artă Epsom (în prezent Universitatea pentru Arte Creative). A părăsit studiile în 1951, la 18 ani, fără note prea strălucite și fără să știe ce vrea să facă în viață.
Ca să câștige timp, s-a înrolat imediat în serviciul militar național, și pentru că știa limba italiană, a fost repartizat la Trieste, pe atunci încă sub conducerea militară britanică și americană. Aceasta a fost marea lui șansă.
Faptul că se afla în Italia însemna că avea ocazia să-l vadă mai mult pe vărul său, Ernesto Rogers, un arhitect modernist renumit, al cărui birou, BBPR, se afla în Milano. În perioadele libere, tânărul Richard a lucrat în biroul lui.
După ce și-a încheiat serviciul militar, Rogers a convins cumva Asociația de Arhitectură, cea mai veche școală de arhitectură independentă din Londra, să-i permită să se înscrie la cursurile sale, deși nu reușise să treacă examenele de la Epsom. Nu desena într-un mod prea strălucit pe atunci și, conform spuselor sale, nici mai târziu în viață nu a considerat că are talent.
Însă când a ajuns în ultimul an, ceva s-a schimbat. A primit premiul de final de an al Asociației pentru proiectul său, un design pentru copiii cu nevoi educaționale speciale din Wales.
Ulterior, a absolvit un masterat la Școala de Arhitectură a Universității Yale în 1962, beneficiind de o bursă Fulbright. Alături de doi colegi de la Yale, Norman Foster și Su Brumwell, și de arhitecta Wendy Cheesman, Rogers a fondat prima sa firmă de arhitectură, Team 4.
Pe arhitectul Renzo Piano l-a cunoscut prin intermediul medicului său. S-au apropiat rapid și au decis să participe împreună la concursul pentru proiectarea unui nou centru cultural în Paris, clădirea care avea să devină Centrul Pompidou.
Au câștigat concursul, însă nu aveau nicio idee despre ce anume își asumaseră. „Am avut un client grozav”, spunea el, „dar presa ne-a făcut zile fripte. În șapte ani, au existat doar două articole pozitive. Nu știu cum am ajuns până la capăt”.
Sonia Delaunay, o artistă care își propunea să doneze o mare colecție de lucrări muzeului, a anunțat că preferă să-și ardă tablourile decât să le vadă în spațiul pe care el și Piano îl proiectau. Dar totul s-a schimbat odată ce s-a deschis.
Centrul Pompidou din Paris a reprezentat o primă materializare a viziunii hi-tech a lui Rogers, care plasa conducte de serviciu, țevi și scări în exteriorul clădirii, adesea vopsite în culori vibrante.
În 1977, Rogers a creat Richard Rogers Partnership, o firmă care includea unii dintre designerii cu care a colaborat pentru Centrul Pompidou. Împreună cu aceștia a realizat spectaculosul său zgârie-nori Lloyds din Londra, universal recunoscută ca fiind una dintre clădirile cheie ale epocii moderne.
Nucleul dreptunghiular al clădirii este înconjurat de turnuri care conțin elemente precum toalete, lifturi și bucătării, care permit ușor accesul pentru reparații sau pentru a face modificări ale funcțiilor de serviciu ale clădirii.
Lucrările Pompidou și Lloyds i-au adus lui Rogers recunoaștere internațională și au condus, de asemenea, la noi proiecte ambițioase, inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului (1989-95) din Strasbourg, Franța sau clădirea Daimler Chrysler (1993-99) din Potsdamer Platz, Berlin.
Însă activitatea lui Rogers a devenit și mai cunoscută atunci când a proiectat Domul Mileniului (1996-99) din Greenwich, Anglia, transformat ulterior în O2 Arena.
Deși Domul a fost de asemenea criticat mult în presă, din cauza problemelor de planificare financiară, structura în sine a fost o soluție impresionantă la provocarea de a construi, sub un singur acoperiș, o imensă întreprindere asemănătoare unui târg mondial, care a găzduit o expoziție spectaculoasă pentru a sărbători trecerea în mileniul al treilea.
La scurt timp după ce Partidul Laburist a ajuns la putere în urma alegerilor din 1997, Rogers a fost numit președinte al Urban Task Force, un organism însărcinat cu identificarea cauzelor declinului urban din Anglia și cu recomandarea de soluții practice pentru a readuce oamenii în orașe și a pune capăt extinderii suburbane.
Concluziile, publicate în 1999 sub titlul „Towards an Urban Renaissance” (Spre o renaștere urbană), făceau apel la o nouă generație de „orașe compacte”, recomandând reamenajarea terenurilor industriale dezafectate cu blocuri de mare densitate, magazine și cafenele, precum și investiții în transportul, spațiile și facilitățile publice.
Cinci ani mai târziu, densitatea locuințelor crescuse de la o medie de 25 la 40 de locuințe pe hectar. Principiile lui Rogers aveau să definească modelul de regenerare urbană pentru următoarele decenii.
Deși viziunea lui Rogers se prezenta ca fiind una fondată pe incluziune și egalitate, ea a condus la proiectarea de către propriul său cabinet a unora dintre cele mai scumpe locuințe construite vreodată, care au devenit simboluri ale inegalității extreme din Londra.
În timp ce colegii săi laburiști pledau pentru un „oraș pentru toți”, biroul său proiecta ansambluri de apartamente de lux fortificate în One Hyde Park, Neo Bankside și Riverlight.
În septembrie 2020, după 43 de ani de activitate, Richard Rogers s-a retras din activitatea biroului pe care l-a fondat, punând capăt carierei sale pline de succes și pe alocuri, aspru criticată.
La puțin peste un an distanță, el s-a stins din viață în liniște, pe 18 decembrie 2021. Însă creațiile lui vor dăinui încă mult timp de acum înainte, îmbogățind peisajele urbane din marile orașe ale lumii.
„Cred cu tărie că arhitectura înseamnă mai mult decât arhitectură. Este vorba și de responsabilitate socială, și de politică.” – Richard Rogers, arhitect
