Povestea Astra Film Festival, după 27 de ani de existență. “La prima ediție, oamenii s-au speriat și au fugit din sală.”

foto: Rareș Helici

Să organizezi în zilele noastre un festival de film în România este o întreagă aventură, cu multe riscuri și necunoscute. Însă, să organizezi un festival de film în România anului 1993, abia ieșită din comunism, a fost, la vremea aceea, o adevărată nebunie.

La prima ediție, filmele au fost arătate publicului pe un televizor cu tub. La a doua ediție, au fost 4 televizoare cu tub.

Astra Film Festival, cel mai longeviv festival de film organizat la noi în țară, festival de film documentar, există de 27 de ani la Sibiu. Din păcate, însă, la 30 de ani distanță de la căderea comunismului, Sibiul nu mai are nici măcar un cinematograf de stat.

Iar ediția de anul acesta a festivalului, în pandemie, este cu totul aparte, fiind prima organizată în aer liber. Oamenii au urmărit filmele chiar și din bărci, pe apa mișcătoare, la fel cum sunt și vremurile pe care le trăim.

Despre toate acestea am stat de vorbă cu Csilla Kato, directorul artistic al festivalului.

Pentru început, puteți să ne spuneți cam care ar fi diferențele între o ediție normală a Astra Film Festival și această ediție de pandemie?

În primul rând, nu ne-am putut baza pe sălile de cinema. Asta e deja foarte important, fiindcă neavând concret săli unde să programăm filmele, nu puteam da seama de mărimea festivalului: câte filme punem? câte zile punem?

Csilla Kato, director artistic al Astra Film Festival/ foto: Cultura la dubă

În ce moment ați știut că puteți organiza festivalul?

Practic, noi lucrăm tot anul. Programul era pregătit pentru o formă de cinema. Noi speram că în octombrie se vor deschide cinematografele. Am urmărit tot timpul știrile, eram la zi.

Am urmărit și cum fac alții în altă parte, absolut tot. Aveam mai multe variante, dar speram să putem face în cinematografe.

La începutul lui august, văzând că pandemia nu încetează, dimpotrivă, am zis că nu are cum să funcționeze în săli, chiar dacă acum, deodată, electoral, au spus că le deschid, asta nu înseamnă că peste două săptămâni nu vor închide. Nu era nicio explicație de niciun fel.

Oricum, în Franța au deschis sălile din iulie și nu merg oamenii. Deci, chiar dacă sunt, există teamă. Atunci am zis – hai să facem cel puțin o jumătate de festival outdoor cât se poate, cât e cald. Ne-am aruncat la ceva ce nu făcusem niciodată – pregătirea, a durat doar 3 săptămâni, în mod normal productia de festival durează o lună și jumătate.

În plus, am văzut că festivalurile online nu funcționează bine, au rezultate slabe și atunci am zis că, totuși, cât e cald afară să facem, atât cât se poate, fizic. Fiindcă nu se compară, efectiv.

Și regizorii sunt disperați, sunt mulți cu filme noi, n-au unde să le arate și online nu au feedback. E altceva dacă vin și discută cu oamenii, e altceva și pentru public. Toată lumea e sătulă de online. Eu însămi sunt sătulă de online.

Deci așa a fost decizia și am inventat locurile unde facem proiecțiile. Evident, e total nepotrivit pentru profilul nostru de festival să facem outdoor. Outdoor-ul e mai potrivit distracției, relaxării, destinderii, pentru comedie, sau pentru transmisii de fotbal.

“Lucrezi, lucrezi zi si noapte, cu toată dăruirea și puterea și îți dai seama la un moment dat că nu totul depinde de tine. Si ploaia poate să radă toată munca.”

Csilla Kato, director artistic Astra Film Festival

Cum sunt filmele la Astra?

În general sunt multe filme grele. Filmul documentar are o plajă foarte mare, o bogăție de subiecte importante despre care nu se vorbește nici în literatură, nici în altă parte. Cumva, filmul documentar e o nișă foarte interesantă de unde ies aceste subiecte importante, despre care nu s-a mai povestit.

Și atunci, e cu atât mai important ca Astra, un festival de film documentar, să aibă loc în săli de cinema?

Da, e mai bine. Chiar și din punct de vedere al logisticii. Fiindcă nu există infrastructură pentru ca să ne ofere siguranța că programul poate să aibă loc, indiferent dacă plouă sau nu. Nu există niște construcții în care să fii ferit de ploaie. Îți dai seama, putea să plouă aceste 10 zile și atunci toată munca noastră ar fi însemnat zero.

Și ce v-a făcut să vă asumați riscul, până la urmă?

În fiecare zi vorbeam cu stres despre ploaie și cred că ajungeam la o chestie zen. Lucrezi, lucrezi zi si noapte, cu toată dăruirea și puterea și îți dai seama la un moment dat că nu totul depinde de tine. Si ploaia poate să radă toată munca.

Ați avut câteva seri în care filmele au putut fi urmărite din bărci. De ce ați ales această variantă?

Aici Dumitru Budrala e marele maestru care vine cu idei totdeauna. Îți dai seama că pentru o idee ca asta e o întreagă logistică în spate, dar a meritat. E super-atractiv pentru public.

Ideea cu bărcile se potrivește pentru că e o metaforă a situației. Nu numai că nu suntem în sala de cinema, dar în pandemie suntem în mișcare, în nesiguranță. Publicul urmărește filmul în barca ce se leagănă pe apă.

Vizionare din bărci la Astra Film Festival/ Foto: Alex Damian

Cum a fost să organizați acest festival alături de o instituție publică, ca Muzeul Astra?

A fost foarte bine și, de fapt, e o chestie foarte interesantă. Noi, Astra Film, funcționăm și ca un departament al Muzeului Astra, care e un lucru neobișnuit în toată lumea.

Nu mai există așa ceva într-un muzeu etnografic.

Acum muzeul are un director foarte tânăr și foarte foarte mișto și care ne susține total proiectele Astra Film. El chiar ne-a susținut.

S-a vorbit în toată perioada aceasta despre cât de mult e susținută cultura în România. Cum ați simțit în această perioadă de pandemie, în care ați organizat festivalul, sprijinul din partea autorităților?

Bugetele au scăzut. Din start, asta e clar. Noi avem buget și de la primărie, județ și minister, plus CNC, care e tot o instituție de stat. Și Media Desk, care e o instituție europeană. La fel avem și anul acesta. Am aplicat tot timpul la toate nivelele și de la toate avem finanțare. Dar, cu ce muncă, nu pot să-ți explic.

Efortul depus pentru finantare este greu de descris. De multe ori nu vin răspunsurile la timp, dar deja pe baza datelor anunțate trebuie să riscăm să începem munca, un puzzle enorm cu riscuri multe, care pe mine mă sperie.

Au fost costuri mai mari decât în mod normal?

În unele părți mai mari, dar s-au echilibrat cu unele economii. Spațiile de la muzeu avem fără costuri (proiectul Astra Film este și al Muzeului Astra), la fel cele de la primărie. Nu am mai plătit pentru închirierea sălilor, nu am mai avut invitați străini. Dar au fost costuri în plus pentru organizarea outdoor.

Vizionare în Piața Mică din Sibiu/ Foto: Alex Damian

Venind dinspre București, simt că există o ușoară invidie față de cum merge cultura în Cluj și în Sibiu în ultimii ani, iar în capitală mai puțin. Vă simțiți norocoși că vă aflați într-un oraș cultural ca Sibiu?

Vreau să-ți spun că în acest caz, noi am contribuit la acest lucru, a fost o munca de decenii. De fapt, ei singuri s-au convins de efectul pozitiv și transformator al comunității locale și al avantajelor pe care le aduce un eveniment cultural internațional în oraș.

Noi am contribuit la învățarea administrației locale că e important să avem cultură.  De asemenea, la educarea publicului, fiindcă festivalul există de 27 de ani. Uneori nici nu-mi vine să cred. Eu lucrez de 22 de ani la festival.

Cum erau primite documentarele la primele ediții de către un public neantrenat la vremea aceea?

În 1993, când a avut loc prima ediție, era ca în comunism, nu exista ideea să arăți pe un ecran mare subiecte controversate în mod direct, asa cum apare în documentarele pe care arătam, fără comentarii de tip tv.

Dumitru Budrala, fondatorul Astra Film Festival

Și a fost atunci un film despre conflictele inter-etnice din Târgu-Mureș, un film făcut de un regizor din Marea Britanie pentru BBC, iar publicul a fugit din sală.

Efectiv, problemele inter-etnice între maghiari și români erau discutate doar în case, la colț de stradă, dar să arăți asta pe un ecran mare nu se mai făcuse. Oamenii s-au speriat și au fugit. Ei erau obișnuiți doar cu filtrul televizorului, care nu îți arată ceva așa direct.

“Noi avem ca „produs” filmul documentar. Deci nu doar că nu am putut vinde bilete la început, dar au fugit oamenii din sală (râde). De acolo a pornit filmul documentar să spargă betonul din minți cu ciocanul. ” 

Am văzut că anul acesta aveți mai multe filme românești în program, date fiind condițiile pandemiei. Ce a însemnat asta pentru festival?

E chiar a treia generație de documentariști români care vine cu filmele lor, toți trecând la festival ca participanți sau la programele de industry unde participau la ateliere și au prezentat filmul lor în faza de proiect.

Prima generație a fost din perioada 90, în care cei care aveau înclinație spre așa ceva nu aveau unde să vadă astfel de filme, doar aici au putut să vadă.

Apoi, a fost o generație la începutul anilor 2000 care începuse să înțeleagă, să miște ceva. Iar acum este o generație care foarte bine se descurcă, știe unde să aplice și în afară și aici. Sunt foarte talentați și cu rezultate superbe.

Mai întâi au venit aici cu filmulețe mai mici, au fost la workshopuri. Așa s-a dezvoltat o comunitate de documentariști români, toți, într-un fel sau altul, vin, revin la Astra Film.

Din păcare, sunt și unii care s-au lăsat, fiindcă nu poți trăi din filme documentare, trebuie să faci și altceva, din care să îți câștigi traiul.

E mai rău decât în alte țări. Cehii și polonezii au reușit să aibă sloturi de documentare la televiziunile publice ale lor.

De ce la noi televiziunile nu cumpără filme documentare?

Ne-am luptat enorm, dar degeaba. Problema majoră e cu TVR. Ei ar trebui să facă asta. Așa se întâmplă în alte țări, cu televiziunile publice. În acești 30 de ani era esențial să se transmită documentare la TV.

Ce recomandări de filme aveți pentru publicul Astra Film Festival anul acesta?

Neapărat să vadă În plasa prădătorilor sexuali. Ne arată cum în online se întâmplă agresiuni necunoscute și se întâmplă la nivel industrial. În film vezi că unii agresează minori pentru propria plăcere. E un subiect mai puțin tratat în cinema, în literatură, în presă.

E chiar potrivit pentru limbajul documentarului, care scoate lucruri importante la iveală, din zonele invizibile ale cotidianului.

Și ar mai fi ceva special la Astra. Avem o colecție importantă de documentare făcute în ultimii 30 de ani, unele dintre ele nu au ajuns în selecția finală, nu au fost arătate publicului, dar sunt foarte bune sau în timp au căpătat altă valoare.

Arhiva noastră cuprinde 25.000 de titluri din toată lumea.

Și am ales 3 titluri foarte bune, care sunt ca vinul, au devenit mai bune peste timp. Este filmul românesc Crulic – drumul spre dincolo și două titluri străine: Cântece din pădurea tropicală, Germania, 2013 și Până la adânci bătrâneți, Croația/Olanda, 2014.

“Ultimul cinematograf de stat din Sibiu a fost vândut unui baron local. Azi este magazinul chinezesc din centrul orașului.”

După atâția ani de festival, ați ajuns la concluzia că se pot face bani din cultură?

Există în Amsterdam IDFA, cel mai important festival de film documentar din lume, e un fel al Cannes-ului pentru documentar, ei sunt pe un business plan.

În rest, nu prea sunt altele pe profit sau fără subvenții nu ar putea să existe.

Noi avem ca „produs” filmul documentar. Deci nu doar că nu am putut vinde bilete la început, dar au fugit oamenii din sală (râde). De acolo a pornit filmul documentar să spargă betonul din minți cu ciocanul.  

Încă mai suntem tot pe zona de educație de public. Dar nu-i exclus să se ajungă la un punct în care să se poată să fie un business de sine stătător.

Însă, până acolo, avem o mare problemă. Lipsa de infrastructură. La noi, o mare parte din buget se duce pe infrastructură.

Dacă îți poți imagina, în Sibiu, după 27 de ani, avem un festival de mare avengură, dar nu s-a făcut nimic, nu avem un cinematograf.

Câte săli de cinema există în Sibiu?

Acum s-a deschis un mall. Mai există o casă de cultură a Sindicatelor, care de 2 ani a fost deschisă tot de privați. Pentru noi e foarte scump să închiriem săli.

Nu există niciun cinematograf de stat?

Nu. Toate au fost ba transformate în alte instituții sau ultimul a fost vândut unui baron local. Azi este magazinul chinezesc din centrul orașului…

Și Sibiu a fost Capitală Culturală Europeană…

Să nu mai zicem… a fost cumplită lipsa de infrastructură și atunci. Era o nebunie! S-a cumpărat un cort, dar nu a putut face față nevoilor, era nefolosibil.

Revenind, ca să ajungem să fie profitabil, trebuie să avem un context în care să poți să plănuiești. La noi nu există bugete multianuale, cum e în Olanda. Noi nu putem plănui.

Deci, să faci un business îți trebuie un business plan. Noi ce plan să facem? De la an la an se schimbă. Nici miniștrii nu sunt aceiași. Loterie.

Mergem așa cât rezistăm.

Suntem în barci, ÎNTRE MORI DE VÂNT, cum am denumit programul anul acesta.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *