foto: EMAGIC
Din copilăria mea există niște povești memorabile despre unul dintre concertele Michael Jackson la București. Sora mai mare era adolescentă și a mers la concertul din 1996 alături de o vecină care avea tatăl polițist și le-a ajutat să intre pe stadion.
La televizor erau difuzate imagini cu isteria din jurul lui Michael, iar eu vedeam pentru prima dată o mulțime uriașă și un entuziasm pe care nu știam exact cum să mi-l explic, dar știu că îmi doream să fiu și eu acolo.
Ea s-a întors acasă fără ghiozdan, pe care îl pierduse în mulțime. Dar era cel mai fericit om pentru că fusese la concert. Ceva timp mai încolo a primit o scrisoare de la un soldat, care îi găsise ghiozdanul și se oferise să i-l returneze.
Deși au trecut aproape 30 de ani de atunci, îmi amintesc participarea ei la concertul lui Michael ca fiind unul dintre cele mai tari lucruri pe care le-a făcut, ceva ce mi-aș fi dorit și eu să trăiesc, dar eram prea mică.
Mi-am amintit povestea asta aseară, când mergeam spre stadion cu prietena mea și vorbeam despre scandalul cu Babasha, ce reacții ni s-au părut memorabile, încercam să ne explicăm de ce s-au întâmplat lucrurile așa, cum ar fi fost altfel sau cum va fi la concertul nostru.
Și am realizat atunci: “tu îți dai seama că noi mergem la un concert pe care îl așteptăm de la 20 de ani și, în loc să vorbim despre melodiile preferate, vorbim despre Babasha? Doamne, cât de tare ne-a transformat social media!”
Cum ar fi arătat concertul Coldplay din 12 iunie în mass-media dacă nu existau telefoane mobile sau social media, dacă nu ar fi existat această rostogolire de opinii și comentarii, dacă noi, ca indivizi, nu am fi acumulat atât de multă tensiune și încordare de câțiva ani încoace?
Cam toți oamenii care au mers la aceste concerte au așteptat ore în șir online să prindă bilete, au plătit pentru ele sute de lei. Dintr-un spectacol de două ore, momentul cu maneaua a durat 3 minute. Totuși, a fost singurul lucru despre care s-a vorbit a doua zi. Nu atât despre manea, cât despre reacția agresivă a publicului.
De ce a deranjat, de fapt, atât de tare acel moment?
Oamenii nu au fost agresivi doar prin reacția de moment, ci au vrut să arate clar și răspicat, pe facebook, că au fost indignați, oripilați. Au vrut să fie văzuți indignați. Să nu se asocieze cu o manea, ci să se distanțeze public de ea. Aceștia sunt noii oameni, creați de social media. Ura din online pe care o vedem zilnic în comentarii, crescută pe valul pandemiei, s-a revărsat în viața reală asupra unui tânăr de 22 de ani care nu a făcut niciun rău nimănui.
Și invers. Ce s-a întâmplat în viața reală a provocat un alt val de ură în online, din partea unor oameni care nici măcar nu au participat la eveniment. Dar voiau, într-un fel sau altul, să fie parte din acest scandal.
Cred că subiectul nu este, de fapt, despre rasism, ci despre nevoia de a vărsa frustrările acumulate în viața de zi cu zi. Exact aceeași agresivitate se manifestă și în trafic și în îmbulzeala de la cozi și la locul de muncă și în spitale. Și toate ajung, într-o formă sau alta, postate pe facebook.
În definitiv, și pe 12 și pe 13 iunie am fost aceiași oameni, la același concert. Niște oameni care nu mai au capacitatea de a se detașa de telefoanele mobile și de a se bucura de un moment, fără să își dorească să posteze asta sau fără să zgândăre motive de nemulțumire.
Iar trupa care ne-a adunat pe toți acolo este modificată în egală măsură de social media. E cumva ironic cât de mult vorbește prin marketing despre salvarea planetei și egalitatea dintre oameni și cât de puțin cuprinde mesajele astea din punct de vedere artistic, în profunzimea versurilor.
E la fel de ironic că au implementat un sistem cu pahare reutilizabile, dar pe care ți le schimbau la fiecare băutură nouă cumpărată, fără să știm ce se întâmplă cu cele deja folosite, fără să ni se explice de ce nu putem reumple paharul nostru și ni se dă altul de fiecare dată. Oare erau spălate între folosiri? Dacă da, nu implica asta un consum mai mare de apă?
Ni s-au livrat pe ecrane niște mesaje simpliste și directe – be human, spread love, be kind, we are all human, etc. Ne fac ele mai buni după aceste concerte? Nu.
Totuși, trebuie să admitem că noi toți am ales să fim acolo și știam că mergem la un spectacol cu de toate, nu doar la un concert. Coldplay livrează o muzică frumoasă, emoționantă, animată pe alocuri, simplă. Ne face superficiali muzica Coldplay? Nu. Dacă ești superficial, ești superficial oricum în viața ta, acasă, la muncă, în autobuz. Nu muzica pe care o asculți te definește. Cu siguranță oamenii care au mers la aceste concerte ascultă și Coldplay și Nina Simone și Metallica și Inna și Adi Minune și Radiohead.
Suntem un cumul de muzici și de trăiri, problema e că social media ne-a apropiat, mai mult decât era cazul, de extreme.
Acum câțiva ani am mers la un concert Morrissey la Sala Palatului. Era unul dintre artiștii mei preferați în liceu și mă bucuram că îl pot vedea la București, chiar dacă la mulți ani distanță. În timpul concertului a proiectat imagini cu animale măcelărite, încercând să ne transmită cât de greșit este să mâncăm carne și la ce suferință sunt supuse animalele. Am mers la Morrisey pentru asta? Nu. Mi-aș fi dorit să nu văd acele imagini și să mă bucur de muzică și atât. Dar am înțeles că unii artiști nu livrează doar muzică, ci și politică, mesaje civice sau marketing.
Ei nu urcă pe scenă să facă ce vrem noi, ci ce vor ei. Ține de noi dacă după aia vrem să le mai ascultăm muzica, dacă mesajele umbresc arta sau dacă arta rămâne indiferent ce ar face artistul.
Chris Martin a avut aseară un discurs fake, asumat ca fiind fake. Pe fiecare stadion spune “sunteți cel mai bun public pe care l-am văzut vreodată, vă iubim!”. Nimic nu a sunat mai fals decât “orice ați face, noi vă vom iubi. Noi iubim toți oamenii”. Îl iubește Chris Martin pe Putin? Nu. Ar fi ținut același discurs în Rusia? Nu, e firesc.
Dar același Chris Martin a avut inteligența de a se interesa un pic de contextul românesc, iar când a invitat trei fani pe scenă, a spus „asta e pentru prietenii voștri, cei 65 care au murit în incendiul din clubul Colectiv. Hai să facem asta pentru ei.”
Momentul m-a emoționat teribil. Nici nu mă interesează că scopul a fost intenționat de a ne atinge o coardă vulnerabilă. Mă interesează că din acel moment eu am văzut lucrurile așa: în memoria noastră, Colectiv, un loc un oamenii s-au adunat pentru muzică, este despre moarte.
Concertul ăsta Coldplay, unde ne-am adunat azi tot pentru muzică, trebuie să fie despre viață. Și e ok că oamenii au sărit să atingă baloanele ca niște copii, e ok că ne-am bucurat la luminițe și la melodiile vechi, Fix You, Yellow sau The Scientist.
De aceea am mers la concert. Să ne bucurăm. De aceea mergem la fiecare concert. Să ne reamintim să fim vulnerabili, umani, să lăsăm garda jos.
Hai să ridicăm garda când este cazul. Și avem suficiente motive să o facem în societatea românească.
Nu muzica este bătălia pe care trebuie să o ducem. Muzica ne ajută să supraviețuim.
Spre finalul concertului, a fost un moment în care pe ecrane erau surprinși oameni din public, iar Chris Martin, la chitară, improviza versuri despre ei. Printre aceștia, au apărut câțiva copii fericiți, având acea inocență care ne lipsește nouă. Versul despre ei a fost “Romania, you will get better.”
