Am revăzut pe Netflix 4 dintre filmele care au marcat cinematografia românească din ultimii 20 ani și a fost o experiență extraordinară.
În primul rând, trebuie să precizez că acesta nu este un advertorial plătit de Netflix și nu există nicio colaboarare între Netflix și publicația noastră.
Revenind la subiect, Netflix chiar începuse cu stângul lansarea filmelor românești. Cred că primul film românesc cumpărat de Netflix a fost Oh, Ramona sau ceva din categoria aia. Și am presupus că asta înțelege Netflix din filmele românești, vrea să vândă pe net ce s-a vândut și în cinemtografe, cu cât mai comercial, cu atât mai bine.
Însă, acum vreo două săptămâni au apărut la sugestii filme precum Poziția copilului sau 4,3,2.
Când am văzut aceste filme, la vremea lor, eram fie în liceu, fie în facultate. Știam cât de bune sunt, dar uitasem de ce sunt atât de bune. Așa că am început să revăd, rând pe rând, filmele românești care mi-au rămas în minte, dar și pe altele pe care nu apucasem să le văd, cum ar fi A fost sau n-a fost, al lui Corneliu Porumboiu.
La 32 de ani, să văd din nou Poziția copilului, relația părinte-copil, a fost ca și cum ar vedea alt om acest film, pentru prima dată. Fiecare replică a mamei (Luminița Gheorghiu este o actriță absolut extraordinară) sună acum altfel în mintea adultului care se uită pe Netflix. La fel și nevoia fiului de a respira.
La 32 de ani, înțelegerea contextului în care se producea un avort în comunism, înțelegerea traumelor prin care au trecut mamele noastre, îți dă un puternic sentiment de empatie. În filmul lui Mungiu, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, există o profundă înțelegere a traumelor prin care au fost nevoite să treacă femeile, ceea ce mă face să îl respect și mai mult pe Cristian Mungiu, dincolo de realizarea extraordinară a poveștii, pe care o văzusem deja.
Iar aseară, tot la 32 de ani, am revăzut Moartea domnului Lăzărescu. Când l-am văzut prima dată eram în liceu și aproape că habar nu aveam ce înseamnă spitalele din România și ce înseamnă, de fapt, România. Acum, dată fiind toată experiența mea de adult cu statul român, filmul are o cu totul altă însemnătate.
Moartea domnului Lăzărescu prevede într-un fel și tragedia din spitalele românești, de după Colectiv.
Și, ce mai este fascinant e să vezi transformarea fizică și profesională a actorilor de-a lungul acestor ani. De exemplu, să vezi nume care azi sunt cunoscute și dorite de mai toți regizorii, nume precum Șerban Pavlu, Alexandru Potocean, Dragoș Bucur, Rodica Lazăr, în roluri mici, cu câteva replici.
Dar cea mai mare bucurie rămâne Luminița Gheorghiu, care m-a făcut să savurez fiecare replică a sa din aceste filme. Este una dintre cele mai mari actrițe pe care le-am văzut vreodată și dacă vă veți uita la aceste patru filme consecutiv: Moartea domnului Lăzărescu, 4,3,2, Poziția copilului și A fost sau n-a fost, veți înțelege de ce este fascinantă.
