Mircea Cărtărescu, cel mai premiat autor român contemporan, considerat în ultimii ani unul dintre favoriții la câștigarea Premiului Nobel pentru Literatură, s-a întâlnit sâmbătă seara cu cititorii din București, la Librăria Humanitas Cișmigiu, după un lung turneu susținut în străinătate, pentru promovarea romanului Theodoros.
Într-un dialog cu jurnaliștii Adela Greceanu și Matei Martin, de la Radio România Cultural, acesta a vorbit despre întreaga sa operă, despre rolul artei și al artistului în societate și despre procesul său de scris.
Redăm mai jos câteva dintre ideile esențiale exprimate de Mircea Cărtărescu.
***
Despre rolul artei în societate
“Nu cred că e posibil ca literatura să transforme o societate. Cărțile sunt lucruri delicate, arta e un fenomen delicat, societățile sunt structuri de cu totul altă natură decât cea estetică. Însă sunt două feluri de lucruri pe lume: unele lucruri care te fac să poți trăi, cum sunt industria, agricultura – îți dau mijloace de trai, iar alte lucruri îți dai motive de trai, motive pentru a trăi – de acest fel este arta.
Arta este un motiv ca să continui să trăiești. Arta nu îți dă nici mâncare, nici băutură, dar îți dă a reason to be alive. Este o bucurie care depășește, de fapt, concretețea aceasta jignitoare a lumii, concretețea materiei. Merge deasupra ei, plutește deasupra ei și prin asta ne trage și pe noi. Este un fel de antigravitație, metaforic vorbind, te ridică, arta te înalță. Și de asta cu toții avem nevoie, altfel ne scufundăm în materie, ca și cum am trăi într-un bloc de beton și am încerca să respirăm beton. Ei, nu se poate respira beton. Trebuie să respiri aer. Trebuie să te ridici deasupra betonului în care te-ai pomenit, nu se știe de ce, încastrat.
Literatura în sine nu trebuie să-ți arate cum să trăiești și nu trebuie să aibă nimic ideologic, după părerea mea.
În momentul în care ideologia, ideile politice, sociologice, economice, apar concret și necamuflat în artă, arta nu mai are acea putere de a te ridica. E ca și când ar fi îngreunată de un lest.
Un autor nu numai că poate, dar și trebuie să fie un model. Un autor trebuie să activeze în societate, să aibă opinii, fiindcă are putere de influență, vocea lui contează. Nu contează că e un actor, un cântăreț sau un scriitor. Artiștii sunt, mulți dintre ei, persoane publice. Și atunci, un autor, el însuși în calitate de cetățean, nu de artist, are datoria să spună în spațiul public ceea ce crede. Dar poate să o spună în articole, ca opinii pe facebook sau pe alte rețele sau în forum, la proteste, cum s-a întâmplat de curând.
Deci, eu fac această distincție. Arta poate să cuprindă idei politice, sociale, dar ele toate trebuie să, cum spunea Maiorescu și avea mare dreptate, să îmbrace o haină artistică. Altfel, aceste idei te readuc în blocul de beton, te readuc în lume, în loc să te lase să te înalți deasupra lumii.
Însă fac distincție între scriitor și opera lui. Scriitorul este persoană publică, scriitorul este o ființă civică și trebuie să participe la viața națiunii și a lumii, dar nu transformându-și opera într-o operă ideologică.”
Despre procesul de a scrie
“Rutina mea e foarte ciudată și mă tem că pot fi acuzat de mistificare dacă vorbesc despre ea pentru că e prea din cale afară de ciudată, chiar și pentru mine.
Eu nu îmi elaborez cărțile, ci parcă le fac la imprimantă 3D. Adică ele se nasc întregi, deodată. E ceva care curge și, până la urmă, se așază în acest pattern de povestire, de roman sau de poem.
Întotdeauna am scris așa și cred că există o explicație pentru asta și anume faptul că eu, fundamental, sunt autor de jurnal. Cartea mea estențială este jurnalul. Anul trecut a împlinit 50 de ani. Am jurnal din 17 septembrie 1973.
Este al doilea jurnal, ca lungime, din literatura română. Primul este al lui Gala Galaction, care are 57 de ani. Sper să trăiesc să depășesc recordul acesta.Și bineințeles că jurnalul îl scrii de mână, nu poți să îl scrii la computer. Este o absurditate.
Văd acum că telefonul Apple vine cu o aplicație Jurnal. Ei, să stai să faci ce-ți spune Apple, e o nebunie.
Jurnalul îl scrii de mână pentru că este extraordinar de intim. Este ca o a doua piele a ta. Jurnalul e ca și cum ți-ai tatua propria piele, e mult mai intim decât proza sau poezie pe care o scrii.
Iar jurnalul, fiind scris de mână în întregime, am căpătat acest obicei de a scrie de mână. Și mi-am scris multe dintre cărțile cele mai importante, de mână. Orbitor este în întregime scris de mână, în trei caiete mari și groase. Solenoid e în patru caiete. Nostalgia a fost scrisă de mână, Travesti, cam toate. Theodoros și Melancolia, ultimele două cărți ale mele, sunt scrise pe computer.
Și a doua ciudățenie este că eu nu premeditez cărțile. Încep să scriu și nu mă mai opresc. E ca și cum aș scrie cartea dintr-o singură trăsătură de cerneală, de la început până la sfârșit. Nu editez nimic.
Tot ce dau la editare este prima mână, first draft. Lidia Bodea și ceilalți editori ai mei știu lucrul acesta și publică cartea așa cum le-o dau.”
Despre Orbitor
“Orice aș scrie de-acum încolo, Orbitor rămâne cea mai importantă carte a mea. Acela este portavionul micii mele flote.
Nu cred că voi depăși vreodată Orbitor. De aceea acum fac eforturi foarte mari pentru ca Orbitor să se republice, mai ales în străinătate. El a apărut în străinătate greșit, în momentul în care eu nu eram deloc cunoscut. Și a trecut neobservat. El ar trebui să apară astăzi. Și fac eforturi ca el să apară la Penguin, în engleză, va apărea la Denoël în Franța, într-o ediție nouă, complet retradusă.”
Despre întreaga operă
“Se zice că fiecare carte face parte dintr-un corpus, operă. O operă e ca un corp uman. Unele părți ale operei sunt ca niște organe esențiale, vitale. Poți să spui că un roman e inima, altul e creierul, altul e ficatul. Dar alte scrieri sunt ca degetul mic. Este el important? la fel de puternic și de necesar trupului? Poate că nu este, dar cine ar vrea să i se taie? Nimeni nu ar vrea să i se taie degetul mic de la mâna stângă și cred că nici de la piciorul stâng. Ele sunt parte din schema noastră corporală. Această schemă nu ar fi completă fără ele.
Orice artist ține și la scrierile considerate mai importante, dar și la cele mai întâmplătoare, mărunte. Dar ele adaugă ceva la schema corporală a unui autor.
Nu poți întreba o mamă ce copil e preferatul ei.
Încă o metaforă maternă vorbește despre etapele scrisului. Există progres în opera unui autor? E echivalentul întrebării dacă o mamă învață din nașterile ei și naște al doilea copil mai bun, al treilea mai bun și mai frumos. Evident, e o absurditate. O mamă nu învață din procesul nașterii, naște de fiecare dată ca și când s-ar întâmpla prima dată.
De foarte multe ori am auzit critici: ce prost scrie autorul ăsta la bătrânețe. Nu mai cum era înainte. Dar nici nu trebuie să scrie la fel de bine ca în tinerețe! Credeți că David Popovici o să mai înoate la 60 de ani cum înoată acum? Este absurd, nu e posibil. Biologia nu îți dă voie. E la fel și în cazul autorilor, mai ales la poeți.
Poezia este o artă a tinereții. Corpul îmbătrânește și se moleșește, ca și mușchii. După părerea mea, un poet dă tot ce poate să dea în primele două decenii, maximum trei.
Sigur, sunt și excepții, dar în general așa se întâmplă.”
