Cartea “Martin Scorsese. O călătorie”, scrisă de Mary Pat Kelly, va fi publicată în limba română la Editura Nemira, cu o traducere realizată de Anamaria Manolescu. Volumul cuprinde o serie amplă de interviuri cu regizorul care a schimbat cursul cinematografiei, precum și cu unii dintre cei mai apropiați colaboratori ai săi, precum Robert de Niro, Paul Newman, Liza Minnelli sau Nick Nolte. Prefața originală este scrisă de Leonardo Di Caprio.
Lansarea oficială va avea loc odată cu premiera în România a ultimului film regizat de Scorsese, Killers of the Flower Moon, pe 19 octombrie.
Mai jos vă prezentăm în premieră un fragment din volumul “Martin Scorsese. O călătorie”.
“Killers of the Flower Moon are la bază cartea de nonficțiune din 2017 a lui David Grann, despre uciderea cu premeditare a membrilor Națiunii Osage din anii 1920, când zăcămintele de petrol descoperite în ținuturile lor i-au făcut cei mai bogați oameni din lume.
MARTIN SCORSESE: E revoltător ce s-a întâmplat. E o nebunie. Răutate pură. Noi am lucrat cu oameni din comunitatea Osage, ca să spunem povestea așa cum se cuvine. E interesant că, în copilăria mea, între anii 1950 și 1954, existau câteva filme produse la Hollywood care încercau să fie de partea nativilor americani. Cu toate astea, din nefericire, personajele principale erau interpretate de actori albi.
Dar în Apașul lui Robert Aldrich, în Blestemul sângelui al lui Anthony Mann și în Broken Arrow al lui Delmer Daves, cu James Stewart, au existat mici încercări de a echilibra lucrurile. Și îmi amintesc acele filme. Bineînțeles că, în producția noastră, fiecare nativ american e interpretat de o persoană nativ americană, iar comunitatea Osage ocupă un rol important în film.
Ellen Lewis s-a ocupat de distribuție, împreună cu agentul nostru nativ de casting, Rene Hayes. Lucrez cu Ellen de când am făcut New York Stories, în 1989. E foarte bună.
De la apariția filmului Crimele din Mica Italie, în 1973, Martin Scorsese și Robert De Niro au colaborat la producții care astăzi sunt considerate filme clasice contemporane. De Niro va apărea în Killers of the Flower Moon, al zecelea film făcut împreună.
MARTIN SCORSESE: Bob mă cunoaște atât de bine, mă obligă să privesc lucrurile dintr-un anumit unghi. Îmi aduce ceva ce i-a plăcut lui și descopăr că și eu rezonez cu subiectul respectiv. Amândoi suntem interesați de firea umană, de psihologie, de emoție. Cu DiCaprio se întâmplă același lucru. Între Leo și mine e o diferență de vârstă de treizeci de ani și, cu toate astea, împărtășim aceeași curiozitate, iar asta ne însuflețește relația.
E foarte interesant ce face el [DiCaprio] în filmul ăsta nou, cu personajul pe care îl interpretează. M-a impresionat la momentul potrivit, când viața mea s-a schimbat, când mi-am dat seama că nu toate filmele mele trebuie să aibă intensitatea din Șoferul de taxi sau din Taurul furios. Până și Băieți buni are un umor pe care celelalte nu îl au.
Pe măsură ce înaintezi în vârstă, experimentezi viața în mod diferit. Dacă poți să fii în continuare artist – bun sau rău, nu contează –, trebuie să continui să analizezi ce vezi în jurul tău. Analiza asta se schimbă în funcție de felul în care tu te schimbi. Ce fel de persoană devii? Una mai închisă sau mai deschisă la interacțiuni sociale? Ce fel de artă produce această schimbare? Artă sau divertisment?
Leo, cu energia și curiozitatea lui, a fost o binecuvântare. O adevărată binecuvântare. M-a impresionat la momentul potrivit, chiar atunci când se petreceau toate acele schimbări.
Cu ani în urmă, De Niro m-a sunat când au jucat împreună în Viața lui Toby, în 1993. Mi-a spus: „Puștiul ăsta e foarte bun. Trebuie să lucrezi cu el într-o zi.“ Dar nu l-am întâlnit pe Leo până în 1999, când a venit pe platourile de filmare la Între viață și moarte. Acum lucrăm împreună de douăzeci de ani.
Scorsese și DiCaprio au lucrat împreună la șase filme: Bandele din New York (2002), Aviatorul (2004), Cârtița (2006), Insula Shutter (2010), Lupul de pe Wall Street (2013) și Killers of the Flower Moon (2022), care urmează să apară și în care joacă și Robert De Niro.
MARTIN SCORSESE: Killers of the Flower Moon e un film puternic, un film istoric, dar care devine foarte emoționant. E intens. Se încheie cu un dans al comunității Osage. La începutul filmărilor din Oklahoma, am fost martor la un dans ritualic, I’Lon Shka. N-am mai văzut niciodată ceva asemănător.
Dansatorii formează un cerc și dansează în jurul tobei, îmbrăcați în veșminte tradiționale. Și sunetele scoase de clopoțeii de la gleznele lor împreună cu sunetul tobelor – n-am mai auzit ceva asemănător. Și continuă să danseze zile întregi. Asta m-a inspirat să introduc în film un dans tradițional. Dar dansurile ritualice nu pot fi filmate; sunt sacre. Totuși, comunitatea Osage s-a oferit să danseze în jurul tobei ca la o sărbătoare comunitară, pentru finalul filmului.
Osage News, din 20 mai 2022, a scris că, pe parcursul filmărilor, dansul a fost interzis publicului și că doar actorii Osage din distribuție și membrii Osage ai echipei, împreună cu familiile și cu prietenii lor, au fost prezenți. Ziarul l-a citat pe Scorsese, care a declarat: „Mulțumesc pentru toată dragostea cu care ați lucrat la acest film. Vă apreciem. Apreciem comunitatea Osage și vă suntem foarte recunoscători pentru participare.“
Osage News a mai scris și că rețelele de socializare au fost luate cu asalt de fotografii pe care oamenii din comunitatea Osage le-au făcut cu Scorsese și cu alți membri ai echipei de producție, care au devenit apropiați ai comunității.
MARTIN SCORSESE: Ritualurile și credințele comunității Osage sunt extraordinare. Multe dintre personajele din film sunt și catolice. Mollie Burkhart (femeia din comunitatea Osage, protagonista poveștii) e catolică. Dar încercau să-și păstreze pe cât posibil credințele tradiționale. Acum, o tânără generație se reîntoarce la vechile rânduieli. Vezi asta din dans, iar o parte din conflictul interior al vechii generații e surprins în film.
[…]
MARTIN SCORSESE: O mare parte din ceea ce am învățat de-a lungul timpului i se datorează părintelui Principe. Prezența lui a fost foarte importantă în viața mea, așa cum a fost și prezența tatălui, a mamei și a tuturor celor din jurul meu – buni, răi sau neutri.
Am crescut într-o zonă destul de dură și am suferit mereu de astm sever, așa că n-am putut să fac parte cu adevărat din lumea aceea. Nu puteam să alerg sau să particip la sporturi de echipă. Întotdeauna am fost outsiderul. Iar dacă ești un outsider, ce poți să faci? Să încerci să-ți dai seama cine ești, ce înseamnă viața ta și ce e cu adevărat important pentru tine.
Am observat că valoarea vieții stă în ceilalți, în împărtășirea experiențelor tale cu alți oameni, prin intermediul artei narative. În cazul meu, s-a întâmplat prin intermediul cinematografiei, al filmelor.
N-am crescut într-un mediu care să încurajeze lectura. Iar acolo unde am crescut eu, oamenii nu-și permiteau să meargă la teatru, așa că totul se învârtea în jurul filmelor și al televizorului. Deci asta era lumea mea, străzile, discuțiile de familie. Familiile acelea! Cehoviene! Unele scoase, parcă, din paginile lui Seán O’Casey. Și gangsterii.
Am crescut în mijlocul tuturor acestor lucruri și am văzut oameni care încercau împreună să păstreze buna-cuviință în familie, să te facă să înțelegi ce e cu adevărat important în viață. Și am vrut să împărtășesc această lume cu alți oameni.
Inițial, m-am gândit că aș putea face asta apucând calea religioasă, dar, pur și simplu, nu eram potrivit pentru preoție. Și totuși, voiam să împărtășesc ce însemnau pentru mine aceste experiențe interesante pe care le trăiam. Voiam să le exprim. Puteam oare să le pun pe ecran?
Prinsesem un moment când cinematografia ajunsese într-un punct mort. Când Hollywoodul ajunsese într-un punct mort.
Umbre, al lui John Cassavetes, și filme precum cele ale lui Shirley Clarke demonstrau că era posibil să faci un film narativ despre viața ta sau despre subiecte care de obicei nu erau abordate la Hollywood. Deci asta era ceva nou. Mi-l amintesc pe tata povestind tot felul de lucruri și adăugând: „Dar ei n-ar face niciodată un astfel de film.“ Și mi-am zis: „Dar dacă am face un astfel de film?“
Apoi l-am întâlnit pe Haig Manoogian, profesorul meu de la NYU. Bine, nu e ca și cum el mi-ar fi spus: „Apucă-te să faci un film despre încercarea de a duce un trai creștin cuviincios într-o lume condusă de gangsteri“, așa cum aveam să fac în Crimele din Mica Italie sau în alte filme. Nu mi-a spus asta, ci m-a ajutat să mă exprim prin intermediul filmului, cu ajutorul noului alfabet care fusese creat în cinematografie la sfârșitul anilor ’50, începutul anilor ’60.
Noul Val francez, italienii, britanicii, undergroundul american făceau praf ideea de cinematografie, apoi o reconstruiau. Așa că, într-un fel, mi-am găsit vocația prin intermediul cinematografiei. În câteva luni, voi împlini 80 de ani. Și e uimitor ce fel de filme am putut să fac. O parte dintre cele mai dificile momente prin care am trecut la începutul anilor ’80 sunt documentate în această carte.
Părinții mei m-au sprijinit întotdeauna în astfel de momente. Mama era mereu extraordinară, de o sinceritate dezarmantă. Când spunea ceva, știa să o facă cu umor. Tata era mult mai sever. Dar mama te făcea să mori de râs. Fiica mea, Francesca, seamănă mult cu mama; are un simț aparte al umorului.
Privind retrospectiv, tot părinții mei au fost cei care m-au influențat cel mai mult, împreună cu Haig Manoogian și cu părintele Principe. Datorită lor sunt cine sunt astăzi.”
Mary Pat Kelly este autoarea bestsellerului Galway Bay, prima parte din trilogia de ficțiune istorică, ce include și volumele Of Irish Blood și Irish Above All. A publicat, de asemenea, romanul Special Intentions, precum și cinci cărți de nonficțiune. Este scenarista și regizoarea filmului Proud, un lungmetraj cu Ossie Davis și Stephen Rea, precum și a unor documentare PBS, care s-au bucurat de numeroase premii. A lucrat la emisiunile Good Morning, America, a produs segmentul de scurtmetraje din cadrul emisiunii Saturday Night Live și a scris scenarii pentru Columbia și Paramount Pictures.
