foto: Dani Ioniță
Acum câteva zile, o transmisie online a spectacolului „Peretele”, scris și regizat de Lia Bugnar, a atins un record pentru teatrul românesc, nevoit să se reinventeze în pandemie.
3700 de români, răspândiți prin toată lumea, au plătit bilet pentru a vedea spectacolul din fața ecranelor. Întâmplător sau nu, exemplul de supraviețuire era dat de către un grup de actori, împreună cu regizoarea Lia Bugnar, chiar de Ziua Culturii, sufocată în fiecare an de evenimente cu tentă naționalistă, finanțate de autoritățile centrale sau locale.
”Peretele” este o producție a Teatrului Metropolis și se joacă de mai bine de 7 ani. Cap de afiș este Marius Manole, un vector important al succesului din online.
Evenimentul a fost promovat intens de echipa spectacolului, pe propriile canale de comunicare, artiștii făcând astfel și muncă de PR și marketing. Cu tot ceea ce a implicat el, a fost un moment aparte care a marcat un succes în plină criză a sectorului cultural.
Iar el a venit după un an în care actorul Marius Manole s-a gândit chiar să renunțe la teatru, artă căreia i s-a dedicat total până acum. Lupta fără sfârșit, pe care o duce alături de câțiva colegi din TNB, pentru schimbarea legii managementului instituțiilor de cultură l-a măcinat și l-a dezamăgit.
Despre nevoia de reinventare, dar și despre partea mai puțin frumoasă din spatele cortinei, am vorbit pe larg în interviul de mai jos, acordat de Marius Manole pentru Cultura la dubă.
Marius, citind postările legate de piesă, ideea recurentă pe care am regăsit-o a fost că spectatorii au uitat că erau acasă. Se simțeau ca în sală. Cum ați reușit acest lucru?
Cred că a fost un cumul de lucruri. În primul rând transmisia, care a fost extrem de bună, pentru că am lucrat cu niște oameni extrem de profesioniști. Chiar dacă a fost foarte scumpă, am zis că vrem să facem un lucru de calitate pentru că teatrul online deja are o imagine proastă în România.
Mai toată lumea comenta că nu mai vrea să vadă teatru online, că nu e același lucru ca într-o sală de teatru, că nu transmite nimic. Ne-am dat seama că lucrul ăsta e și din cauza faptului că transmisiunile din România erau filmate prost, erau transmise prost, actorii arătau rău, nu se auzea bine și așa mai departe.
Și atunci, faptul că noi am ales să avem o platformă bună și cinci camere, nu două, a fost un plus care a ajutat să se simtă transmisia bine acasă. Apoi am avut chestia asta, am început spectacolul cu momentele din culise, cu prezentarea Liei, puteai să vezi actorii care au emoții. Asta stârnește în om ceva. Văzându-ne pe noi emoționați, probabil că și ei s-au emoționat și au fost mai empatici cu noi.
Le-ați oferit o experiență completă, pe care în condiții normale, mergând la teatru, n-ar fi avut-o. Să vă vadă pe voi înainte, să vă simtă emoțiile, să vă afle gândurile. Pentru voi, ca actori, cum se simte diferența între a avea spectatori în sală și a face live streaming?
Pentru mine n-a fost o noutate, am tot jucat în perioada asta și am funcționat cu online-ul. Eu m-am simțit mult mai bine decât în sală cu public, ceea ce e ciudat chiar și pentru mine, dacă e să fiu cinstit. Da, e altfel. E altceva. Dar emoțiile pentru mine au fost mult mai puține, neavând public. M-am simțit mult mai liber. Nu știu de ce. Probabil că e un moment din viața mea.
Nu mai auzeam râsetele, nu mai auzeam aplauzele după fiecare moment și simțeam cumva lipsa acestor lucruri. Totuși, nu știu cum naiba, parcă și noi îi simțeam pe oamenii de acasă că se bucură. Deși practic asta e imposibil: să spunem că simțeam oamenii de prin Australia, din New York sau din Sicilia. Simțeam totuși că e acolo o energie.
Poate dacă am fi jucat fiecare de acasă de la el ar fi fost straniu și rău. Dar fiind acolo, în echipă, eram cu toții emoționați. Știam că e un pariu mare, aproape 4000 de oameni.
Când avea un coleg un monolog, o scenă sau un cântec toată lumea era cu energia pe el, deci singur n-a fost nimeni. Era Lia în sală, pe care o vedeam tot timpul, erau oamenii de la camere care mai râdeau deci nu eram chiar lipsiți de susținere.
Ați avut 3700 de oameni, vă așteptați la numărul acesta?
3700 de bilete vândute. Eu am primit imagini din străinătate unde se uitau patru oameni. Au fost, să zicem așa, vreo 5000, dacă nu și mai mult. O fi ăsta viitorul, n-o fi ăsta viitorul? Ne dorim să fie ăsta viitorul? Habar n-am să-ți spun.
“Nu cred că trebuie păstrat teatrul doar online, dar cred că teatrul trebuie păstrat și online pentru că există o categorie de public care niciodată nu va putea ajunge în București să ne vadă.”
Marius Manole, actor
Cu ajutorul acestor transmisii online bine făcute poți să le suplinești puțin dorul de țară. Sau dacă sunt în țară, de actori.
Deci veți face live streaming de acum, chiar și după ce se vor deschide teatrele?
Noi vom face asta la spectacolele noastre de acum, vom avea spectatori în sală când se va da drumul la teatre, dar în același timp va fi și transmis live în întreaga lume, ca cine vrea să vadă spectacolul în acea seară să poată să aibă acces.
Se pare că până acum niciunui director de teatru nu i-a dat prin cap ideea asta. Suntem în 2021 și managerii noștri nu s-au gândit că există varianta asta. Dacă noi am putut s-o facem, vă dați seama ce ușor ar fi fost pentru o instituție să facă lucrul ăsta.
“Ei au bugete de la primării sau de la Minister. Cred, pur și simplu, că e o lipsă de interes. Nu-i interesează publicul. Dacă i-ar interesa, ar căuta.”
”Peretele” e dovada clară că oamenii vor să vadă teatru, chiar și online. Dar înainte de această confirmare, ați simțit că vă asumați un risc cu acest proiect?
Noi am mai avut înainte de ”Peretele” un spectacol, ”Fă-mi loc”. Cu acesta am debutat. A fost puțin mediatizat, era doar primul spectacol pe care-l făceam atunci cu Medeea Marinescu și care a avut 1000 de oameni live. Ceea ce nu e puțin, e o sală de teatru de la Teatrul Național. Deci se poate.
Suntem la momentul experimentului. Nimeni nu știe cum funcționează lucrurile. Când am propus lucrul ăsta nimeni n-a crezut în el și-mi spuneau: ”Nu, ești nebun. Riști degeaba”. Trebuie să aduc aminte de numele ăsta, Radu Drăgulinescu. E cel care se ocupă de echipa de filmare și de tot ce înseamnă montaj în direct și tot ce ține de partea tehnică.
Nouă ne-a spus toată lumea să nu ne apucăm pentru că nu-i decât o pierdere de vreme și de bani și că mai mult de 150 de bilete n-o să vindem. Și n-am crezut în asta pentru că eu sunt obișnuit ca atunci când mi se spune nu, să probez, să văd pe pielea mea.
Ne-am asumat amândoi pierderile care puteau să fie. Avem acum 4000 de bilete vândute. Iar pe 8 martie vom face ”Peretele” din nou.
Ce doresc eu să încerc este chiar o stagiune online, paralelă cu stagiunea de la teatre. Să știi că odată la trei săptămâni există pe această platformă un spectacol din România pe care poți să-l vezi live, bine transmis.
Mi se mai pare un plus: Foarte mulți oameni au plecat din România acum foarte mulți ani și nu au mai avut contact cu teatrul românesc și nu mai știu decât actorii din vechea gardă, dar pe actorii tineri nu-i cunosc deloc.
Nici în țară ei nu sunt cunoscuți pentru că actorii noștri nu mai fac revelioane. Acum la revelioane e o altă categorie de artiști. Drept pentru care pe actorii noștri tineri, debutanți, sau chiar și pe la 40 de ani lumea nu prea îi cunoaște, că n-are de unde.
Turneele sunt foarte puține, chiar și atunci când teatrele funcționează. Și de obicei sunt la niște costuri foarte mari. Un bilet costă foarte mult. Eu fac turnee, dar am foarte mulți colegi talentați pe care nu-i cunoaște lumea. Și atunci, cu 35 de lei, iată, poți să-i vezi.
Toată lumea s-a mirat ce actori tineri buni sunt. Ne-au scris: ”Nici nu știam că în România sunt actori atât de buni. Noi credeam că de atunci de la marii actori nu s-au mai născut.” Ba da, s-au născut, dar voi nu aveți de unde să știți.
Și iată că 4000 de oameni au cunoscut niște actori tineri. Cred că sunt multe beneficii. Și mie mi-e frică de tehnologie.
“Nici eu nu vreau să ajungem să comunicăm doar prin Zoom. Dar dacă tot există o parte bună a tehnologiei, hai s-o folosim.”
Înainte de pandemie vă imaginați că veți juca teatru online?
Simțul meu îmi spunea că există un potențial acolo. Eu eram de mult prezent pe rețele de socializare, mai mult decât colegii mei. N-ai ce să faci, nu poți să fugi de asta.
Oamenii n-au cum să vadă că există și altfel de oameni care pot fi mișto pe Instagram, cum e Ilona Brezoianu, cum e Ilinca Manolache, care face niște lucruri foarte tari.
Dacă le arăți tinerilor că există și un umor de calitate, se pot face multe alte lucruri cu niște cărți citite și o școală făcută bine. Putem fi și un instrument de promovare al culturii în mediul online.
Când m-am dus eu la ”Uite cine dansează” mi-a sărit toată breasla în cap și mi-a zis: ”Nu se poate să fii în aceeași emisiune cu oamenii ăștia”. Sunt oameni foarte de echipă, am descoperit, indiferent ce muzică fac.
Am demonstrat că e bine să fie și un om din teatru sau un om de cultură ca să vadă că există și oameni de cultură care au umor, care au calități, care pot fi vedete de televiziune.
Iată că am și câștigat acel show, cu ajutorul publicului, deci am adus o categorie de oameni care nu se uită la televizor, dar s-au uitat pentru asta.
“Nu se poate doar să stai ”în cercul tău strâmt”, vorba lui Eminescu, și să ai pretenția de la societate să evolueze. Trebuie să ajuți și tu, chiar dacă ți-e greu.”
Poate chiar sunt oameni care nu au o afinitate pentru mediul online, dar e important să nu-i judeci pe cei care s-au orientat și spre zona asta?
Da, la începutul pandemiei când am inventat ”Welcom as in aor hom” cu Ilona și cu care am făcut vreo 80 de emisiuni, tot așa ne-au spus. Că ”nu e bine să vă afișați cu tot felul de oameni”. Lumea e compusă din tot felul de oameni. L-am avut pe Selly și am găsit un partener de discuție extraordinar.
E un om foarte ok și cu umor, a vorbit foarte frumos. Trebuie să încerci să-i înțelegi și pe ei. Cu unele persoane chiar am ce discuta, chiar dacă în ochii oamenilor au o imagine care nu se potrivește cu imaginea noastră.
Cum s-a simțit pauza din anul 2020, în care ați jucat considerabil mai puțin? A fost un respiro de care aveați nevoie sau s-a simțit ca o lipsă?
Pentru mine a fost un respiro foarte mare de care aveam nevoie și pe care nu aș fi putut să mi-l iau altfel. A fost ca un dar. Aveam nevoie să am timp și nu aveam.
Lipsa de timp mă făcea să fiu din ce în ce mai deprimat, începeam să nu mai înțeleg de ce vreau să fac actorie.
”Cui îi trebuie, cui îi mai folosește?”, căzusem în chestia asta. Am descoperit că nu trebuie să alerg ca un nebun, că viața are, totuși, prioritate și că timpul e cea mai importantă resursă pe care o avem.
Mi-am dat seama că, de fapt, aici trebuie să lucrez. Să fac cumva să reușesc să trăiesc, în primul rând. Să câștig niște bani ca să pot să trăiesc, nu să trăiesc ca să câștig bani sau să fac artă până la epuizare, că nu fac un bine nimănui așa. Sau poate fac puțin, dar mie îmi fac rău.
Mi-a dat ocazia să văd că am multă disponibilitate pentru multe alte lucruri.
Nu îți ascund că în timpul ăsta m-a bătut și gândul să renunț la actorie. Mi-am dat seama că am capacitatea să mă reinventez și acesta e un lucru bun. M-am cunoscut mai bine în perioada asta și pentru mine a fost unul din cei mai buni ani.
Dacă voiai să renunți la actorie, spre ce te gândeai să te orientezi?
În principiu mi-aș fi luat o pauză și mi-aș fi găsit un job în care să pot să muncesc în așa fel încât să îmi rămână timp pentru mine.
Sunt foarte dezamăgit de tot ce se întâmplă în teatrul românesc. Oamenii care au condus acum 30 de ani, conduc și acum. Și dacă ar face-o bine, n-aș avea nimic împotrivă.
Dar uite, dovada e că lumea merge înainte și ei nu sunt capabili să se reinventeze, să facă din instituțiile de cultură ceva profitabil sau care să facă artă. Ai noștri nu suportă teatrul comercial, de parcă teatrul n-ar fi făcut ca să fie și vândut. Trebuie să existe și genul ăsta de spectacole. Trebuie să existe totul pe lume. Este public pentru tot.
“Sunt foarte supărat pe actorii din România care nu-și asumă schimbarea. Suntem foarte fricoși, n-avem coloană vertebrală, ne e frică să nu pierdem, nu vrem să descoperim nimic nou.”
Pe foarte puțini din breaslă îi ghidează ideea asta de teatru făcut pentru a schimba societatea. Facem spectacole de dragul de a face spectacole.
Mă miră cum TVR-ul nu s-a gândit să facă astfel de transmisii live. Fac producții, mi-a scris cineva de acolo. N-am vrut să-i scriu domnului pentru că-l admir, dar pe bune, producțiile TVR-ului la teatru pot fi puse la capitolul pierderi.
Revenind la întrebarea ta, ce-aș fi vrut să fac? Orice. Mă bate gândul să plec în străinătate.
Între timp mi-am dat seama că pot să fac și teatru, dar pot să fac și foarte multe alte lucruri. Nu mai trebuie să joc câte cinci spectacole pe zi și câte 200 de spectacole pe lună.
Cumva o să spun o prostie…dar mi-am dat seama că și atunci când faci artă, tot nu se schimbă nimic în jur. Nu știu dacă vreau să mai fac spectacole de alea grele de 3-4 ore în care să-mi dau sufletul ca să… să ce? Nu vreau să dau nume, dar când mă duceam eu să cer să mărească puțin suma la un teatru din București, îmi spuneau că nu au bani.
Şi după aceea să aflu că acolo se furau bani cu carul. Deci pentru ce? Merită publicul, merită oamenii. Vom găsi moduri mai bune să ajungem la oameni, cu metodele pe care le dorim noi și pe care sperăm noi să le facem bine.
Deci ți-ai dat seama cumva că nu există o singură cale, cea pe care ai mers până acum?
Am învățat că oamenii sunt foarte dornici să ne ajute pe noi, artiștii. Chiar ne iubesc mult, a fost un șoc și pentru mine. Sunt dispuși să investească bani.
Și aici le dau o idee oamenilor: pot înființa companii mici și să ceară sprijinul comunității de unde sunt. Sper că se vor naște multe trupe particulare.
“M-am gândit să-mi dau demisia de la Teatrul Național. Între timp mi-am dat seama că n-are rost să-mi dau demisia. Sunt un om care a muncit pentru Teatrul Național. Am stat în Teatrul Național ani de zile, nu ieșeam de acolo. N-am de ce pleca eu, trebuie să plece ei.”
Eu mi-am făcut datoria față de teatrul acela. Dar am fost tentat să fac asta.
Nu mi-e teamă să pierd un loc de muncă. M-ar durea mai puțin decât să merg să mă întâlnesc cu niște oameni cu care nu aș vrea să mă întâlnesc deloc. Am și scris pe forum că eu, de fapt, sufletește m-am retras din Teatrul Național.
Voi juca, probabil, pentru că sunt obligat să joc, dar sufletește nu mai sunt acolo. A fost un teatru pe care l-am iubit foarte tare și care am sperat mult timp că se va reforma. Se pare că nu se poate. Mai așteptăm niște ani. Din păcate anii trec nu numai teatral, trec și din viața noastră.
În contextul crizei actuale din sectorul cultural, multe voci critică statul că nu oferă suport, în primul rând artiștilor independenți. V-ați solidarizat acestei cauze. Pe de altă parte, ați reușit să găsiți o alternativă cu spectacolele online . Credeți că e mai util să încerci să fac ceva, cum ați făcut voi cu ”Peretele”, decât să critici?
Statul trebuie să ajute artiștii. E o categorie de oameni care într-adevăr sunt dependenți de sistem. Artiștii sigur că ar putea face foarte multe lucruri dacă ar avea spații, dacă ar exista o infrastructură pentru ei, ca ei să poată să se desfășoare independent.
Structura asta nu există și în condițiile acestea ei nu își pot face treaba.
“Ar fi ipocrit să spunem că orice artist independent ar putea să facă ce am făcut noi vineri. Trebuie să recunoaștem, trebuie să ai niște actori mai cunoscuți.”
Nu poți să pui, spre exemplu, dansul contemporan pe aceeași treaptă cu un spectacol de comedie care se vinde mult mai bine.
Centrul Linotip, să luăm un exemplu concret. A fost foarte greu pentru ei să reziste în perioada asta. Ei încearcă să țină în România dansul contemporan, să nu se piardă de tot. Statul ar trebui să identifice oamenii ăștia.
Ei încearcă să ducă mai departe o tradiție, să-i facă pe oameni să intre într-o sală de dans contemporan. Noi n-avem cultura asta. Statul aici trebuie să lucreze, la oamenii care au întreprins ceva.
Cum e centrul Replika, cum e Unteatru, cum e Linotip, Teatrul Avangardia, Teatrul Auăleu din Timișoara. Oameni care au făcut, au produs ceva doar că nu mai au cum să-l țină în viață. Eu pentru ei aș întinde mâna. Apoi aș încerca să fac o infrastructură pentru toți independenții, să mă pun la masă cu toți, să văd care sunt nevoile lor.
E mult de muncă.
“Dacă Ministerul Culturii se înconjoară de secretari de stat și de consultanți care nu cunosc real, din teren, viața n-au cum să facă ceva bun.”
Pare totuși, din modul în care s-au petrecut lucrurile, că ministrul Culturii a avut disponibilitate, dar nu are o autoritate reală în guvern.
Am vorbit mult cu ministrul Culturii, mai mult decât cu oricare altul. Ne-a primit de câte ori am vrut. Asta e ceva foarte bun. Dar mai departe pașii nu s-au realizat.
Pentru mine e un mister cum la Opera Română din Iași se întâmplă ce se întâmplă și, totuși, ministrul Culturii n-a reușit să facă lumină în cazul acela.
De luni de zile sindicatul de acolo se bate cu o caracatiță și acea caracatiță încă există.
Pentru mine e foarte evident că ministrul Culturii nu are nicio putere, de fapt, în România.
Ne-am zbătut să schimbăm legea managementului, nu se poate. Noi am propus să fie 8 ani de zile câte un director. Ei au spus că nu e bine, că un manager trebuie să aibă timp să se desfășoare. Au avut timp câte 15 ani. Nu s-a schimbat nimic.
”Directori de teatre trebuie să fie numai artiști.” Nu trebuie să fie artiști managerii de teatru. Directorii artistici trebuie să fie artiști.
“Managerii trebuie să fie oameni care se pricep la bani, la calcule, să țină instituțiile în viață, să caute oportunități pentru instituție.”
Acela e managerul. Nu, noi avem directori de teatre actori, scenografi care sunt impotenți din punct de vedere managerial. Și ca dovadă e că instituțiile noastre de teatru, de cultură s-au dus de râpă.
Nu sunt profitabile, nu au targetat pentru cine lucrează ei, cărei categorii de public i se adresează. Toate departamentele noastre de PR, de publicitate, de imagine sunt varză. Inclusiv în Teatrul Național, unde sunt puși niște oameni care habar n-am de unde au venit, n-au experiență în domeniu.
Și, totuși, există oamenii care ar ști ce să facă.
Bineînțeles că există. Și de aia îți vine să mai spui: ”Ia mai lăsați-mă cu teatrul vostru”. Eu ți-am spus doar 3% acum. Ține cont că directorul UNITER-ului și directorul Teatrului Național sunt de 16 ani. Același director de 16 ani. (nr. Ion Caramitru)
Sunt oameni dependenți de aceste instituții, sunt oameni dependenți de el și el știe asta și atunci n-au ce să spună. Și toată lumea teatrală din România se învârte în jurul acestui om.
Și soluția de unde ar trebui să vină?
De la oameni, dar oamenii sunt lași. Marile schimbări se întâmplă cu sacrificii.
S-au întâmplat cu războaie, dar oamenii nu mai sunt capabili să poarte războaie. Nu mai vor, au obosit, le e frică.
“E păcat că banii statului se duc aiurea, nu sunt folosiți cu cap, nu interesează pe nimeni să-i folosească cum trebuie. Instituțiile de cultură trebuie să devină profitabile, e clar.”
Teatrul trebuie să fie și comercial, nu doar despre artă. Dacă mă duc la un teatru din Londra, toată lumea face bani acolo.
Numai la noi cultura e ceva ce înghite bani. Și dacă stai pe banii statului, sigur că îți vine să stai. Când le vine bugetul, ei spun că e prea mic. Și da, pentru cultură bugetul e foarte mic. Dar la ce să le dai bani dacă nu fac nimic cu ei? Mai are dreptate și statul ăsta.
Marius Manole este actor al Teatrului Național București de 19 ani, dar colaborează cu multe alte teatre sau trupe independente. Spectacolul ”Peretele” poate fi vizionat până pe 25 ianuarie, aici. Marius Manole mai poate fi văzut și luna viitoare în spectacolul ”Noi patru”, transmis live pe 5 februarie și în ”All inclusive”, pe 29 februarie.
