foto: Bogdan Iordache, Cultura la dubă
Pe Mădălina Constantin am cunoscut-o în foaierul Teatrului La Colline din Paris, unul dintre cele 5 teatre naționale din Franța. S-a salutat cu angajații teatrului și ne-a condus în culisele instituției ca și cum ar fi fost la ea acasă.
Este actriță și joacă în cel mai nou proiect montat de unul dintre regizorii momentului în Franța și directorul Teatrului La Colline, Wajdi Mouawad. Spectacolul “Racine carrée du verbe ȇtre” are o durată de 6 ore și este inspirat din viața regizorului de origine libaneză, cel care a scris și scenariul filmului Incendies, regizat de Denis Villeneuve.
Pentru Mădălina e o provocare și depășire a propriilor limite, dar mai ales împlinire.
“Viața e în mișcare, e important să asculți, să vezi unde te simți bine, unde înflorește în tine viața. Când sunt aici, pe scenă, simt că înflorește viața și că sunt la locul meu.”
Născută la Câmpina, un orășel de 28.000 de locuitori, a fost dintotdeauna atrasă de actorie și abia acum, la maturitate, a înțeles motivul.
“Am vrut să fac meseria asta de mică. Mă uitam la foarte multe filme vechi, cu dive, aș fi vrut să fiu ca personajele de acolo, mi se păreau mult mai interesante decât femeile pe care le știam. Totul a plecat de la fascinația asta. Și m-a frapat că ai mei știau actorii de la televizor.
Acum îmi e evident că a fost o nevoie a mea vitală de a mă exprima.
Am fost un copil destul de închis, nu eram extrovertită, poate chiar ușor timidă, purtam așa o greutate, o tristețe, o remarc acum când mă uit la poze cu mine de când eram mică.
Cred că m-a ajutat actoria, fiindcă mi-e mult mai ușor să mă exprim în momentul în care sunt pe scenă sau când lucrez la un rol.”
La 17 ani a plecat la București, în ciuda opoziției părinților, și a mers așa cum a purtat-o viața.
“Ai mei credeau că pot să fac orice meserie îmi doresc pentru că învățam foarte bine la școală. Eu îmi doream să dau la actorie, iar tata nu a fost de acord. M-am mutat în clasa a 11-a la București ca să pot să merg la teatru, la cinema. Pe vremea aia în Câmpina era doar un cinematograf și acum s-a închis și ăla. Teatru nu exista.”
A intrat la UNATC, la clasa lui Ion Cojar, iar în anul 4 a debutat în spectacolul Cătălinei Buzoianu, Odiseea 2001, la Bulandra. Tot marea regizoare română a distribuit-o și în celebrul “Lolita”, la Teatrul Mic.
La 2 ani de la absolvirea facultății, Mădălina a fost admisă la un stagiu de un an la Conservatorul din Paris, obținând unul dintre cele 5 locuri pe care se luptau 2000 de candidați.
“Când am ajuns la Conservator, am avut un șoc cultural. E foarte diferit de UNATC. Acum 20 de ani România era mult mai departe de Franța decât este acum. Mi-a fost foarte greu să mă adaptez, dar am învățat mult și am reușit să țin pasul cu ei.”
Am învățat și să apreciez școala românească mai mult după aceea.
La început mă simțeam desprinsă din peisaj, străină. Am păstrat ceva din chestia asta, nu știu dacă pentru am vrut sau pentru că nu am putut să fac altfel.”
La Paris a colaborat cu mai mulți tineri regizori, iar o anumită întâlnire avea să îi marcheze cariera – cea cu românca Alexandra Badea, dramaturg și regizoare de teatru și film, premiată de curând cu Premiul Academiei Franceze pentru Teatru.
“M-a inspirat libertatea Alexandrei. E o persoană pe care o admir enorm. Cu ea a fost dragoste la prima vedere, am avut o compatibilitate din multe punct de vedere, am fost câțiva ani nedespărțite, am făcut împreună o companie de teatru, am jucat în primele ei spectacole.”
De altfel, rolul din scurtmetrajul Solitude, scris de Alexandra Badea, i-a adus Mădălinei și Premiul pentru interpretare la Festivalul de la Clermont – Ferrand.
Apoi a început să se bucure de mai multe colaborări importante, jucând în primul lungmetraj al lui Fany Ardant, Cendres et sang. Deși initial era atrasă mai mult de cinema, a ajuns să iubească teatrul cel puțin la fel de mult. Un rol important în acest sens l-a avut regizorul rus Anatoly Vasiliev.
“Eu am văzut minuni făcute de acest om. L-am întâlnit lucrând cu una dintre studentele lui, apoi am fost o lună la Roma și am lucrat cu el pe piesele lui Cehov. Și să lucrezi cu un rus pe piesele lui Cehov e extraordinar.
Am văzut actori care s-au descompus și recompus în fața ochilor mei. Atunci am înțeles foarte multe lucruri în actorie și m-am regăsit mult în lucrul cu el.”
A jucat în Festivalul de Teatru de la Avignon sau într-unul dintre filmele lui Arnaud Despleshin, Deception, alături de Léa Seydoux. Dar nu consideră că a atins un vârf în carieră, ci tinde către mai mult.
“Niciodată nu am văzut limite în meseria asta. Nu mi-am propus ceva anume, să fiu actriță la Bulandra sau în altă parte. M-am gândit că trebuie să îmi fac meseria la cel mai înalt nivel. Sunt încă pe scări, nu mă simt într-un vârf de munte, sunt într-un proces de evoluție.
Încerc să înaintez în viață fără să decid într-un mod foarte conștient și rațional ce vreau și ce o să fac. Cred că e important să asculți ce îți spune viața. Eu cred că suntem conectați cu lucrurile și la un alt nivel, nu doar rațional.
Viața mea ar fi avut cu totul alt curs dacă aș fi rămas în România. Viața aici ar fi avut alt curs dacă aș fi întâlnit alți oameni.”
Stabilită de 20 de ani la Paris, Mădălina Constantin a jucat mai mult pe scenele și pe platourile de filmare din Franța decât în România, nu pentru că asta și-a dorit, ci pentru că așa a ieșit. I-ar plăcea să aibă mai multe colaborări în țara natală, însă de multe ori se lovește de etichete care îi limitează activitatea.
„Azi îmi place să zic “eu sunt româncă, nu sunt franțuzoaică”. Soțul meu îmi zice „ești franțuzoaică, asta scrie pe cartea ta de identitate. Eu zic „ba nu, sunt româncă”. Poate îmi place să cochetez cu asta. Dar există o parte dureroasă în chestia asta, pentru că atunci când merg în România mulți dintre cunoscuți îmi zic „ce faci, franțuzoaico?” sau dacă merg la un castig “ah, tu ești prea franțuzoaică”. Totuși, n-am accent în română, sufletul meu e român.”
A devenit cetățean francez, însă vizitează cât poate de des România. La București se revede cu colegii de breaslă, iar în orașul copilăriei o duce pe fiica sa, în vârstă de 8 ani, în vacanță, la bunici.
„Țin mult ca ea să vorbească bine română și ea e oricum foarte atașată de vacanțele în România, de mâncarea noastră, de cultură, dar trebuie să recunosc că aici are alte șanse, aude lucruri în jurul nostru, vedem muzee, e stimulată mai mult intelectual și artistic pentru că stăm aici. Chiar și strada e atât de diversă în Paris.”
De când a devenit mamă, perspectiva Mădălinei asupra vieții s-a schimbat complet. Iar lupta pentru carieră a fost cu atât mai dificilă.
„M-am izbit de o dimensiune a vieții pe care înainte nu o aveam. A fi mamă e ceva cu totul special, pentru care nu ești, de fapt, niciodată pregătită și nici nu îți poți imagina dinainte cum o să fie.”
“Când am fost însărcinată nu am lucrat aproape deloc, erau proiecte care mă solicitau foarte mult fizic, apoi când aflau că sunt însărcinată, nu mă mai alegeau.
Apoi, în primul an de viață, am luat-o pe fetița mea cu mine, pe platou, împreună cu bona. Timp de 4 ani, m-am dedicat foarte mult ei.
După care am început să reușesc să îmi pun ordine în minte și să spun “acum sunt 100% actriță și sunt cu totul aici”, când sunt cu fetița mea sunt 100% mamă. Mai greu e să te împarți acasă, între a fi femeie, soție și mamă, mie mi-a fost greu să delimitez lucrurile.”
Este căsătorită cu actorul și regizorul francez Frédéric Fisbach, însă nu a cerut cetățenia franceză pentru căsătorie, ci mai târziu, din rațiuni profesionale.
„A fost o mândrie că mi-am luat cetățenia pe baza muncii mele, nu pe baza faptului că m-am căsătorit. Dosarul pe care l-am depus s-a bazat pe cariera mea aici.”
Când nu este cu copilul și nici nu lucrează la un rol, Mădălina se dedică scrisului și visează la ziua în care scenariile sale vor deveni proiecte de film, dedicându-se în mod special psihologiei și condiției femeii în societatate. Se inspiră din cotidianul parizian și se bucură de el de fiecare dată când are ocazia.
„Îmi place să mă plimb în Paris, să merg, să văd oameni sau pur și simplu să stau la terasă și să observ comportante, să-mi imaginez ce e dincolo de ele. Totul mă interesează la ființa umană, e fascinantă.
Aici am învățat să mă debarasez de idei preconcepute, încerc să nu judec, mi se pare că judecata e primul lucru care îți închide mintea. Cred că face parte din meseria noastră de actori, de a încerca să înțelegi cât mai mult din ființa umană și să vezi din ce loc poate să plece o astfel de reacție, de decizie.
Actoria e o meserie de viață, nu poți să o separi.
-Gândurile îți vin în limba română sau franceză?
-În mintea mea lucrurile de suflet sunt exprimate în română și toate celelate în franceză.
-Dor de România simți vreodată?
-Tot timpul.
-De ce ți-e dor?
-Mi-e dor de specificitatea de acolo, pe care nu o pot găsi aici, orice s-ar întâmpla. E în aerul pe care îl respiri, e umorul. Sunt lucruri la care doar noi râdem. De asta mi-e dor. Eu mă simt româncă. Sunt o româncă la Paris.”
***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.