foto: Raluca Mărgescu
Lucia, ca artistă, a apărut dintr-o greșeală, spune ea. În 2012, când avea 17 ani, a postat pe Youtube un cover al piesei „Silence”, a trupei românești The MooOd. Videoclipul a avut un succes neașteptat, câștigându-i deja Luciei fani la nivel internațional. Pe plan local, au venit propunerile de la case de discuri.
Așa a început să activeze pe scena muzicii românești.
Acum, Lucia are o direcție a ei. Și-ar dori să nu mai existe o ruptură atât de mare între mainstream și undeground în muzica românească, iar ca efect, ea a ajuns în zona de mijloc: „Underground-ul zice că sunt mainstream, mainstream-ul zice că sunt underground.”
În interviul de mai jos, Lucia ne-a vorbit despre avantajele și dezavantajele de a fi autodidact în muzică, parcursul către definirea ca artist și noile sale proiecte muzicale – piesa „WHO” lansată recent, primul single de pe EP-ul „Immersia” care va apărea toamna aceasta.
***
Pentru început, ajută-ne să te cunoaștem. Cum a început cariera ta muzicală?
După piesa „Silence” am scris un album, l-am lansat. Nu s-a întâmplat mare lucru cu el. Acum uitându-mă înapoi, albumul respectiv e într-adevăr un punct de plecare, dar pe mine clar nu mă mai reprezintă. Au fost niște încercări într-o direcție bună, dar nu am reușit eu să ating maximul meu de potențial ca și compozitor.
Deci „Silence” a fost cumva un album test?
Exact. Eu mai avusesem înainte încercări de compus, dar nu scrisesem niciodată o piesă cap-coadă. Pentru mine a fost un teren de joacă în care m-am dat în toate leagănele. Până la urmă a fost un experiment, o rampă bună către al doilea album, care e până acum albumul de care sunt cea mai mândră, până îl lansăm pe următorul.
Și asta pentru că am găsit o echipă foarte faină cu care am lucrat, anume Alexei Țurcan și Dănuț Georgescu. Cu ei lucrez și pentru materialul ăsta. Am găsit, în sfârșit, echipa de vis cu care să lucrez. Ne-am găsit organic, prin comunitatea de aici de la Overground.
Cum ai început de fapt să scrii, să-ți compui? Care e procesul tău?
La început au fost foarte multe experimente care m-au ajutat, în primul rând, să-mi dau seama care e zona mea de confort. În al doilea rând, să-mi dau seama că mi-e foarte greu să ies din ea. Și, în al treilea rând, să-mi dau seama că am nevoie să am lângă mine oamenii care să mă împingă cu piciorul să ies din ea.
Asta fac Alexei și Dănuț, cei cu care lucrez.
Ce s-a întâmplat la albumul trecut e că eu am venit cu un pachețel de acasă cu 20 de demo-uri: piese întregi, refrene, fragmente de compoziție. Ei au început să facă niște schițe de producție, care m-au ajutat pe mine să le continui și să le ducem împreună la capăt.
Iar, în final, a ieșit pachetul complet finisat, ce-mi doream să fac eu, dar nu știam să verbalizez, să produc eu. Pentru că nici nu am skill-urile din punct de vedere muzical să fac chestia asta. Faptul că sunt autodidactă îmi pune limite la compoziție.
Exercițiul meu preferat, dacă am niște acorduri sau un instrumental pe care aș putea să compun, e ca la prima audiție să-mi pun căștile, să dau drumul la microfon și să trag primul lucru care-mi vine în minte. Și asta a funcționat la multe piese. E ce-mi inspiră mie prima dată sunetul acela.
Despre „WHO”, piesa pe care ai lansat-o de curând, ne spui că e despre acel animal care te face să te îndoiești de tine și de cei din jur. Cum te înțelegi tu cu acest animal al tău?
Sunt perioade și perioade. Orice om are animalul acesta, de aceea nu am vrut nici să intru foarte în detaliu. La fiecare face lucruri diferite, dar e tot entitatea aceea care aduce niște negativ în viața ta, negativitate de care nu ai nevoie.
Sunt perioade în care poți să-i dai cu flit și sunt perioade în care-ți stă mult mai mult pe creier. Piesa e un fel de ecou a ce zice animalul ăsta. Știu că fiecare dintre noi are câte unul, că-i mai mic, că-i mai mare, că-i mai țepos. Fiecare știe să-l recunoască și are metodele lui de protecție împotriva lui.
Spuneai că ai fost autodidactă. Cum ai început să studiezi muzică?
Tatăl meu a fost obligat să cânte la vioară. Și a rămas cu: „Eu n-o să-mi pun niciodată copilul să facă așa ceva”. Nu s-au gândit niciodată să mă dea la un instrument pentru că știa cât de neplăcut e să faci asta fără să vrei.
Prima dată am cerut să fiu dusă la cor, când aveam în jur de patru ani. Și am fost dusă, a fost foarte simpatic. Am apărut și la televizor și sunt niște imagini în care se vede cum eu cântam și din când în când vedeam pe ecranul din studio că mă filmează pe mine și zâmbeam în colțul gurii. În schimb, cred că de atunci s-a terminat dragostea mea de a apărea în fața camerelor.
De când am crescut, nu mai suport să mă văd filmată sau fotografiată.
După, în școala generală am fost în corul școlii și în paralel la Palatul Copiilor, la corul Carmina Tenera, corul care era dirijat de bunicul Teodorei care cântă cu mine în trupă ca backing vocals. Am fost acolo 4-5 ani, până în momentul „Silence”.
La Palatul Copiilor aveam și un cerc de chitară, unde cântam de la cenaclul Flacăra toate baladele.
Pe partea de instrument am vrut să mă apuc de pian pentru că artista mea preferată, Regina Spektor, cânta la pian. Când aveam 14 ani am avut o operație și când am ieșit din spital ai mei mi-au cumpărat cadou o clapă, ca să am ce să fac acasă.
Mi-aș fi dorit, totuși, să fi fost dusă măcar la un curs teoretic de muzică.
La Palatul Copiilor învățam totul mecanic. Nu era nimic de teorie muzicală. N-am înțeles niciodată ce fac.
La fel din punct de vedere vocal, noi când repetam la cor, repetam cu partiturile în față. Dar știa cineva să le citească? Nu. Vedeam doar că se duc notele în sus sau în jos.
În liceu am dat, evident, de gașcă de cântat la chitară în parc, pe păturică, și mers la concursuri de folk. Dar până la momentul „Silence”, când aveam 17 ani, nu am făcut niciodată asta la un nivel profesional. N-am studiat cum am început să studiez de atunci și până acum.
Și după liceu nu te gândeai să te duci la Conservator, de exemplu?
Nu. Știam că nu am background-ul necesar. Știam că am de recuperat foarte mult ca să ajung măcar la nivelul de intrare la Conservator. Iar pe toți oamenii din trupe pe care îi cunoșteam și care făcuseră Conservatorul nu i-a ajutat neapărat diploma pe care au obținut-o în viața de muzician.
În momentul în care te duci la un concert sau un festival să cânți, n-o să-ți ceară nimeni diploma. Te ajută cunoștințele pe care le ai, evident. Eu nici n-am vrut să fac o facultate, sinceră să fiu. Am făcut psihologia, dar am făcut-o ca pasiune, nu ca să ajung să lucrez în domeniu.
Care a fost momentul în care te-ai dedicat total muzicii?
Cred că a fost momentul în care mi-am dat seama de magnitudinea situației cu „Silence”. Am realizat în momentul în care am început să primesc telefoane de la case de discuri care voiau să mă semneze.
Când am avut primul meu concert la Summer Well în 2012, John și Andi, care fac festivalul, au fost incredibil de generoși. Era printre primele ediții și au construit o scenă micuță pe lângă scena mare pe care am cântat doar eu. Și au venit la acel concert câteva sute de oameni. Evident, uitându-mă acum la filmări zic: „Doamne ferește, cum m-a lăsat cineva să fac asta.”
Dar a fost un moment extraordinar pentru că am realizat că oamenii aceia au venit la scena respectivă pentru mine. Și asta s-a întâmplat la câteva luni după „Silence”. Atunci mi-am dat seama că trebuie să depun efort ca performance-ul live să devină ceva pentru care merită ca oamenii să vină.
Ai avut job-uri în paralel?
Am lucrat câțiva ani la firma de închiriere de mașini a tatălui meu. Am făcut contabilitate primară și secretariat. Pot să spun cu mâna pe inimă că nu voi mai face niciodată asta.
Și după aceea am început să lucrez ca traducător. Am lucrat cu diverse site-uri, firme, pentru prieteni. I-am ajutat cu diverse traduceri și transcrieri. Măcar asta știu că-mi place foarte mult ce fac. Exceptând partea cu statul cu ochii în calculator, e ceva către care sunt înclinată, pentru că am fost întotdeauna pasionată de limbi străine și nu cred că m-aș vedea făcând altceva ca side job.
Cum te simți acum legat de concerte?
La primul concert din 2012, frica a ținut tot concertul. Nu a existat moment în care să nu-mi tremure mâinile pe pian sau vocea.
Emoțiile, pentru că au și manifestări fizice, sunt un mare impediment. Când ai emoții nu prea poți să respiri.
Acum e mult mai okay, mi-e frică la primele piese. După intru în stare, mă bucur de ceea ce fac. La început nu exista să mă bucur de ceea ce fac până coboram de pe scenă, ceea ce era prea târziu.
Raportat la albumele tale, „Silence” a fost experimentul. „Samsara” a fost ca o consacrare. ți-a dat o direcție a ta și s-a simțit chestia asta. Cum te raportezi la EP-ul pe care îl vei scoate, „Immersia”?
Immersia e mai mult și mai bine… și mai riscant. Am primit comentarii și la piese de pe Samsara, „Nu vrei să mai faci muzică adevărată”. Oamenii rămân setați pe un anumit tipar, tiparul „Silence ”și vor același lucru din partea mea. Eu vreau să fac altceva. Evident că nu vorbesc de lucruri foarte experimentale, nu sunt Bjork, până la urmă. Vorbesc doar despre o îmbunătățire și o definire a stilului muzical. Dacă am fi vrut să rămânem în zona de confort, am fi făcut „Samsara” 2.
Pentru că știm ce am făcut acolo, știm că putem să replicăm. Era varianta safe, dar am zis că nu mergem pe safe. De ce? Viața e scurtă, hai să facem tâmpenii. Și evident că în studio, până să se ajungă la piese concrete, sunt și foarte multe tâmpenii pe care nimeni nu le va auzi niciodată. Dar dacă nu ne-am prosti nu am ajunge niciodată la nou.
Cum te raportezi tu la muzica românească?
Eu încerc să nu mai văd distincția între alternativ și mainstream. Dar lumea așa o vede. Și încă există divizarea asta, e foarte puternică. Fiecare vrea ce nu are.
Îmi imaginez că și artiștii din mainstream și-ar dori o comunitate de fani care chiar să-i susțină. Și prin asta nu mă refer la a veni la concertele lor gratuite. Fani care să le cumpere muzica, s-o înțeleagă și să fie aproape de ei. În schimb, alternativul nu are platforme mari pe care să se exprime.
Ce mi se pare mie bun în ultimii ani e că sunt câteva evenimente unde se face fuziunea. Cum e conferința „Mastering the music business”. Acolo se întâlnesc o dată pe an profesioniștii din industrie și se gândesc cum să facem să ne fie mai bine tuturor.
Și asta s-a văzut inclusiv în toate petițiile care s-au făcut către președinte, către guvern, în care se cereau niște indicații despre cum putem să ne repornim activitatea. Pandemia asta a dat în toți la fel, că suntem mainstream, că suntem underground. A dat în noi și a dat rău.
Să fii artist e o meserie în sine și presupune mult mai mult decât ceea ce se vede pe scenă. Cum a fost procesul tău de a învăța partea din spate?
E un proces îndelungat. Nu le poți învăța din start. În 2012, când am intrat în industrie, nu știam nimic. Nu prea existau resurse la vremea respectivă. De atunci au apărut destul de multe cursuri, workshop-uri, conferințe.
Eu recomand oricărui om care vrea să intre în industria muzicală, în calitate de ce vrea el, să participe întâi la evenimente de profil, ca să aibă o bază. Acum că există aceste resurse nu mai ai nicio scuză să intri în industria muzicală și să lucrezi neprofesionist.
Se întâmplă să mai dai peste oameni care au impresia că știu ei cum să facă lucrurile, să sară peste pași, să ardă etape. Trebuie luat totul de la zero. Faptul că eu am făcut asta mai târziu de punctul zero a fost un lucru care m-a tras destul de mult înapoi.
De ce crezi asta?
M-ar fi ajutat mai mult să înțeleg tot ce fac. Au fost foarte multe momente în viața mea în care am zis da, deși nu înțelegeam ce se întâmplă. Mergeam cu lucrurile știind că așa se face. Dar nu m-am oprit o secundă să mă întreb cum funcționează, să citesc și eu legea drepturilor de autor.
Ce sfat ai pentru cei care sunt la început, care vor să se lanseze în muzică?
Unui artist tânăr i-aș recomanda să înceapă să facă lucrurile singur și dacă nu merge, să se orienteze spre o casă de discuri. Dacă știam că se pot face atâtea lucruri din propriile resurse, cred că aș fi încercat întâi să fac lucrurile singură, să-mi găsesc o echipă singură.
