Joachim Lafosse, regizorul filmului “Les Intranquilles”: “Dacă nu aș fi făcut câțiva ani de psihoterapie, nu aș fi reușit să realizez acest film.”

Les Intranquilles/ Neliniștiți, un film superb, selectat anul trecut în competiția oficială la Cannes pentru Palme d’Or, poate fi văzut, începând de azi, în cinematografele din România.

Filmul spune povestea unui cuplu de artiști, Damien și Leila, în fața unui obstacol care schimbă dinamica relației și pune la încercare iubirea. Damien este pictor și suferă de tulburare bipolară. În mijlocul familiei se află fiul lor, Amin, care asistă la degradarea psihică a tatălui său.

Povestea este inspirată chiar din copilăria regizorului belgian Joachim Lafosse. Acesta a acordat un interviu în exclusivitate pentru Cultura la dubă, în care a acceptat să vorbească despre eforturile terapeutice care l-au ajutat să realizeze filmul și să își înțeleagă propriul tată.

De asemenea, Lafosse, unul dintre cei mai importanți regizori belgieni ai ultimilor ani, a vorbit despre munca la acest film și despre propriile îndoieli artistice.

***

Spuneați în alte interviuri că ați știut că vreți să faceți acest film încă de acum 30 de ani. Ce se întâmpla pe atunci de v-a stârnit această dorință?

Nu a fost sentiment de urgență, prin urmare am avut nevoie de 25 de ani să îl fac. Cred că am simțit mereu că vreau să fac acest film, dar în același timp știam că nu sunt pregătit.

Să vă dau un exemplu simplu, acum 5-6 ani nu aș fi putut să arăt afecțiune pe care micuțul băiat o are pentru tatăl său.

E o scenă când tatăl lui vine și i se alătură în pat, iar copilul are un gest de tandrețe. Cred că nu aș fi putut filma asta acum 5-6 ani. Iar această dovadă de afecțiune este foarte importantă în film.

Când suntem copii, nu suntem construiți să ne protejăm sentimentele, să le ascundem, dar când suntem adulți ne închidem în noi.

Eu am trecut printr-un proces amplu de psihoterapie pentru a înțelege toate astea și fără terapie nu aș fi putut să fac acest film.

Cât de diferit este filmul acum față de ceea ce v-ați imaginat inițial?

Asta e o întrebare foarte bună. În general, încerc să nu-mi imaginez. De exemplu, când scriu nu mă gândesc la actori, nu știu cu ce actori voi lucra, iar până la Damien Bonnard am avut 5 alți actori, nu cu el voiam să fac filmul inițial.

E ca în poveștile de dragoste. Dacă vă imaginați femeia de care vă veți îndrăgosti, nu o veți găsi niciodată. Trebuie să ne lăsăm surprinși.

Apoi, când vine vorba despre actori, trebuie să fii puțin îndrăgostit de actorii tăi într-un mod platonic. Trebuie să îi iubești, dar nu în sensul de iubire ca într-o relație amoroasă, ci pentru ceea ce sunt ei.

Iar munca mea de regizor înseamnă și să le dau încredere, să le arăt că sunt persoanele potrivite să fie acolo.

Se spune mereu că actorii sunt narcisiști, iar eu nu sunt deloc de acord cu asta. Cred că actorii sunt niște oameni foarte generoși, fiindcă deseori se pun în situații ridicole.

Când ne uităm la un film, vedem cele mai bune scene trase, dar în realizarea unui film sunt numeroase momente când ei sunt pe lângă subiect, sunt patetici. Iar pentru tine nu se opresc. Continuă să caute în interiorul lor. Pentru asta sunt foarte recunoscător și îi admir pentru această capacitate.

Eu, de exemplu, nu aș putea să fiu actor.

Ați spus cu alte ocazii că vă place să lucrați cu actorii pe scenariu și că în timpul repetițiilor ei și-au pus amprenta asupra poveștii, schimbând anumite lucruri. Mă întreb dacă preferați un astfel de proces colaborativ în general sau ați făcut-o doar pentru acest film?

Nu pot să lucrez altfel și nu vreau să o mai fac. Dacă actorii nu sunt disponibili 15 zile pentru repetiții înainte de filmare, nu pot să lucrez cu ei. Nu înțeleg cum de producătorii nu obligă actorii și regizorii să facă asta.

Joachim Lafosse, regizor/ foto: Maxppp / Sebastien Nogier

Dar în ceea ce privește scenariul, vă simțiți confortabil ca regizor și scenarist să lăsați actorii să intervină asupra scenariului?

Publicul trebuie să înțeleagă cuvintele actorilor, iar dacă actorii păstrează sensul și profunzimea scenei, dar vor să o spună cu propriile cuvinte, nu e o problemă, nu sunt cuvinte pe care eu vreau să le păstrez. E un schimb. Iar uneori cuvintele pe care le propun ei sunt poate chiar mai bune decât ale mele.

E ceva ce le spune deseori actorilor: nu am așa mult talent, dar muncesc ca un nebun. Almodovar e un geniu. Toți cei care văd filmele lui Almodovar remarcă dialogurile lui. Actorii nu îi propun nimic.

Eu nu sunt așa.

Cum a fost, în schimb, să lucrați cu un copil actor?

Copiilor actori nu poți să le spui: faci așa sau așa. Din punctul meu, munca unui regizor cu un copil este să îi creeze un ambient și un confort pe placul lui, ceva care îi va permite să fie natural.

Una dintre metodele pe care le folosesc eu este să le vorbesc pe platoul de filmare, ci să îi observ. Să văd dacă sunt obosiți sau nu. Eu le vorbesc actorilor, iar actorii la rândul lor implică și regizează copiii.

Dacă trebuie să filmez familiaritatea dintre actori și copil, nu pot să apar eu în această relație. Când Damien Bonnard și Leila Bekhti îi vorbeau lui Amin, deja era o relație de încredere între ei, o încredere pe care o pot avea părinții și copiii lor.

La conferința de presă de la Cannes ați spus că filmul v-a ajutat să vă amintiți niște trăiri pe care le-ați simțit în copilărie, care erau undeva uitate. Credeți că a face un film este ceva terapeutic?

Nu, deloc. Terapia a fost cea care m-a ajutat să fac filmul, nu invers. Fără terapie aș fi fost incapabil să fac filmul.

A face un film este o bucurie, o plăcere, dar asta nu vindecă nimic. Nu mă înțeleg mai bine sau mai rău cu tatăl meu și nu îl înțeleg mai bine datorită filmului, îl înțeleg mai bine datorită psihanalizei și datorită conversațiilor pe care le-am avut cu el.

Casa în care se petrece povestea are o frumusețe aparte care iese în evidență, este ca un personaj în film. De ce este casa atât de importantă?

Pentru că cele două personaje sunt artiști. Ea este restaurator de mobilă, iar el este pictor. Amândoi lucrează de acasă. Iar artiștii pe care îi cunosc eu acordă o importanță deosebită spațiului în care trăiesc.

Cu scenarista am lucrat la alte 4-5 filme și am dus-o să vadă casă. I-am zis: tu ești sceneristă, eu sunt regizor, ea e restaurator de mobilă, el e pictor, vreau să decorezi casa ca și cum ar fi a noastră. Exact cum ai visa tu să fie casa ta în viața reală.

Imagine din filmul Neliniștiți/ foto: Stenola Productions

Și a fost fantastic fiincă am filmat cu toții într-o casă pe care am adorat-o. Era o bucurie să ne începem fiecare dimineață de filmare acolo. Toată lumea s-a simțit bine acolo.

Și pentru noi a fost o încântare să o privim.

A fost importantă frumusețea ei și în contrapunct cu violența și suferința care exista în casa respectivă.

Cum faceți față, ca artist, momentelor de îndoială și de frică?

Este întrebarea fundamentală a existenței mele, e întrebarea pe care ar trebui să și-o pună toți producătorii care decid să lucreze cu un artist.

Felul în care eu fac față îndoielilor este prin raportarea la alții. De exemplu, pe platou, lucrez cu echipa mea de ani de zile, și fac ceva foarte simplu. Îi întreb: voi ce credeți?

Tu, director de imagine, ce crezi? Nu îi întreb pentru a răspunde în locul meu, dar dacă ei îmi spun același lucru pe care îl cred eu, mă gândesc că e bine.

În ceea ce privește premiile și prezența la marile festivaluri, cum ar fi la Cannes, cum ajută asta la felul în care vă priviți cariera? Vă dă încredere pentru viitorul film sau frica revine la fiecare proiect nou?

E din ce în ce mai rău. E teribil. (râde)

Pe de altă parte, e o concurență atât de mare, o dorință atât de mare a regizorilor de a face filme, încât să fii la Cannes este un bagaj pe care îl porți pentru următoarele filme și ajută, cu siguranță.

Apropo de Cannes, cinematografie română are o prezență consistentă la Cannes, e vreun regizor român pe care îl urmăriți, care vă place?

Cinematografia română este foarte similară cu cea belgiană. Eu când merg la cinema, nu am așteptarea ca filmul să mă facă să visez. Am așteptarea să mă ajute să înțeleg lucruri, să mă facă să simt că nu sunt singur, că trăim într-o lume complexă și să îmi stimuleze umanitatea. Asta face foarte bine cinematografia română.

Am văzut filmul lui Radu Jude, care a câștigat Ursul de Aur. Radu, chiar dacă nu se încadrează în aceeași estetică și realism ca marii cineaști români, reușește să îmi arate că este foarte bine împământenit, că observă lumea, că nu încearcă să mă facă să visez. Călătorește cu mine, spectatorul, în existența acestui oraș. Este superb.

***

Cultura la dubă a stat de vorbă și cu cei doi actori francezi, Damien Bonnard și Leila Bekhti, ambii nominalizați anul acesta la Premiile Cesar pentru rolurile lor din filmul „Neliniștiți”. Interviul va fi publicat săptămâna viitoare. Până atunci, puteți vedea filmul în cinematografe. Programul poate fi găsit AICI.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *