foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă
Irina Movilă este actrița Teatrului Național din București de 20 de ani. S-a remarcat în această profesie încă de când a absolvit facultatea, jucând sub îndrumările Cătălinei Buzoianu rolul Mașei din Pescărușul, la Teatrul Mic din București, sau în filmul lui Dan Pița, Pepe și Fifi (1993), pentru care a primit titlul de „Cea mai valoroasă speranţă a cinematografului european” și alte premii internaționale.
Aceste informații sunt, probabil, necunoscute de către generațiile mai tinere. În schimb, iubitorii de teatru au avut ocazia să o (re)descopere pe Irina Movilă anul acesta în Pescărușul lui Eugen Jebeleanu și în EXIL, regizat de Alexandra Badea, două spectacole care au avut premiera în 2022 și se joacă cu casa închisă, în Sala Mare a TNB.
Fie că vorbim despre rolul Arkadinei din Pescărușul, fie despre Agnes 2 din EXIL, prestațiile Irinei Movilă sunt remarcabile.
Într-un interviu pentru Cultura la dubă, actrița vorbește despre începuturile în actorie, precum și despre aceste două proiecte care au determinat-o să își reevalueze posibilitățile artistice.
***
Cum s-a născut pasiunea dumneavoastră pentru actorie?
Pasiunea pentru actorie s-a născut mergând în sălile de spectacol. Tatăl meu era îndrăgostit de artele spectacolului, operă, balet, teatru, iubea să fie într-o sală de spectacol și ne lua cu el.
Fascinația asta a scenei, a poveștilor, luminilor, gândurilor și interpretărilor, nu de puține ori de excepție. Acesta a fost poate primul impuls.
Apoi, dorinta asta de a exista pe scenă a plecat, cred, și dintr-o timiditate exacerbată pe care o aveam când eram copil, o timiditate care mă împiedica adesea să mă exprim între copii și să relaționez cu profesorii.
Am găsit în această formă de comunicare pe care o realizează spectacolul, teatrul, un limbaj care m-ar fi putut ajuta să ajung mai aproape de ceea ce vreau să împărtășesc celor din jur.
E interesant că o persoană timidă s-a regăsit în teatru, unde trebuie să apari în fața publicului, în lumina reflectoarelor. Cum s-a născut curajul de a face asta?
Cred că, de fapt, lucrurile care ne împiedică la un moment dat să ne exprimăm ca persoană și care pot părea inițial o frână sunt sau pot fi și motorul care să pună în miscare acel mecanism sufletesc și mental care te poate ajuta să treci peste ele.
Foarte mulți actori sunt niște oameni timizi în realitate.
Dintre artiștii pe care i-ați văzut în vremea când mergeați cu tatăl dumneavoastră la spectacole, a fost cineva care v-a marcat în mod special?
Acum, poate pentru cei care au 18-19 ani numele acestea nu înseamnă mare lucru, dar eu am avut marele noroc să văd jucând mari actori ai acestei țări, de la Olga Tudorache,Valeria Seciu, Gina Patrichi, Leopoldina Bălănuță, Mircea Albulescu, Toma Caragiu, Ștefan Iordache, George Constantin.
În orice spectacol la care mergeam găseam un punct de reper de care să mă îndrăgostesc.
Cum a fost să îl aveți profesor pe Mircea Albulescu?
Eu îi voi rămâne recunoscătoare toată viața fiindcă a fost primul care a observat acest trac al meu, această emotivitate. Vedea că îmi tremură mâinile și mă oprea și îmi lua pulsul. Spunea: “dacă te mai prind cu pulsul ăsta, eu am să cer să fii exmatriculată.”
Eram atât de emotivă încât aveam și 150 pulsul.
Îmi spunea: “Te rog să te calmezi, să te eliberezi de presiunea asta pe care o pui asupra ta, fiindcă altfel nu te voi mai lăsa să faci sa faci profesia asta.”
Ca profesionist de clasă, ne-a învățat foarte multe lucruri. Spunea mereu că se afla în fața noastră doar ca să ne învețe un meșteșug, că cel mai important este aportul nostru, ceea ce găsim noi în noi să aducem nou, viu, important. Dar eu îi iubeam tăcerile, pauzele, diversitatea gândului în cuvânt.
Cum a fost lucrul cu Cătălina Buzoianu? Ce a avut special această experiență?
Cătălina era un ghem viu de forță, de talent, de umor, de sarcasm. Mi se pare extraordinară cariera sa din acea perioadă, într-o lume preponderent a bărbaților.
Reușea să adune în jurul ei niște actori uriași, să-i seducă și să-i pună în valoare. Mă gândesc la „Maestrul și Margareta”, cu Ștefan Iordache, Valeria Seciu și Dan Condurache.
Iar pentru noi, care eram studenți pe atunci, întâlnirea cu ea a fost un moment definitoriu.
Am lucrat greu, dar foarte bine cu dansa, mi-a lăsat foarte multă libertate. Voia să nu cădem în clișee de personaj. Îmi spunea să caut în mine ce anume m-ar face pe mine să „exist” personal în acea partitură, respectiv Mașa din Pescărușul, de Cehov.
Atunci m-am gândit că nefericirea ca destin pe care și-l asumă un tânăr poate fi un motor care generează acțiuni contradictorii. Mașa mea dansa, râdea, urla, se autoironiza, făcea șpagatul, era foarte puțin convențională.
19 ani mai târziu, jucați din nou în Pescărușul, de data asta în regia lui Eugen Jebeleanu și în rolul Arkadinei.
19 ani au trecut? Vai!
Eugen este un tânăr regizor care are un fler extraordinar și reușește, ca cei despre care am vorbit mai devreme, să găsească calea spre actor, calea de a te elibera de clișee și de acel „știu să fac” care, vrei, nu vrei, se așază în timp peste tine.
Reușește să scormonească și să ajungă la esență, să găsească formula de a ne face pe noi toți să funcționăm în același fluid, cu același limbaj.
Știe să te facă pe tine să te întorci la ceea ce era inițial neprăfuit în ființa ta.
Toți venim proaspeți în profesia asta, dar mintea, creierul, corpul, noi, pur și simplu, ne ducem uneori în locuri comune. Ca să poți să rămâi cu adevărat proaspăt, trebuie să ai această forță, să ieși din zona de confort.
Ați putea spune că experiența de la Pescărușul a fost un fel de restart pentru dumneavoastră?
Nu a fost un restart, dar a fost în mod cert o reevaluare a propriilor mele posibilități artistice. Din acest punct de vedere, eu consider un mare cadou întâlnirea cu Eugen.
Există propuneri regizorale diferite, la care tu trebuie să te supui, să intri într-o formă sau alta fără drept de apel, pentru că regizorul își dorește să arate o parte a lumii o anume imagine spectaculară a realității ori imaginarului.
Pe când aici, la Alexandra Badea și la Eugen Jebeleanu, noi, echipa, am căutat împreună forma acelei lumi pe care dorim să o înfățișăm publicului.
La Alexandra Badea, fiind și propriul său text, contemporan, avea nevoie de umanitatea noastră, de experiența fiecăruia dintre noi.
A și povestit într-un interviu pentru Cultura la dubă că a luat din experiența fiecărui actor cu propria familie, experiența din comunism.
Da, exact. Când am aflat în teatru că va face un proiect la noi, textul nu era încă scris.
Cei care am vrut să participăm, am făcut un filmuleț în care ea ne-a rugat să alegem un fragment dintr-o piesă scrisă de ea și să povestim o întâmplare din viața noastră care ne-a marcat, să răspundem cumva la întrebarea dacă am dori să plecăm din România sau nu, dacă am dorit vreodată.
Și dumneavoastră ce ați răspuns legat de relația cu România?
Cât timp am fost tânără și am lucrat afară, am dorit să mă întorc aici și să fiu ceva aici, pentru România, oricât de „prețios” ar suna asta. Acum nu mai sunt chiar atât de sigură că am făcut bine.
Unul dintre motivele pentru care nu sunt foarte fericită este că nu există protecție pentru această profesie și profesioniștii săi.
Din ce cauză?
Din cauză că nu există niciun fel de protecție socială la nivelul muncii actorului. Nu există sindicate puternice, drepturi, există doar obligații.
Mulți lucrează pe contracte determinate sau nu sunt angajați deloc. Când s-a sistat tot în pandemie, cei neangajați nicăieri nu au avut din ce să trăiască. Nu există un sistem de sprijin și protecție pentru artiști. La orice rectificare noi cădem primii.
Revenind la spectacolul Alexandrei Badea, cum vi se pare că a ieșit, ce are special?
Cred că e special ce încearcă să trezească sau să găsească în publicul spectator. Evident, orice spectacol încearcă să atingă sufletul și mintea spectatorului, dar subiectul ăsta atât de delicat, al celui care nu are loc nicăieri, care nu se simte acasă nicăieri, care a încercat să plece dintr-un loc pentru că simțea că se sufocă acolo și a ajuns în alt loc unde și acolo se simte tot prins în capcană.
Astea sunt teme care ating publicul.
Spectacolul e o reușită din acest punct de vedere, dar și pentru că, la fel ca la Jebeleanu, suntem o echipă toți.
Am reușit să fim împreună, să ne simțim unii pe alții. Asta mi se pare important. Până la urmă, eu fac profesia asta pentru că îmi place să o fac, îmi place să exist în ea. Iar când tot ce se întâmplă în jurul tău pe scenă te ajută să ții vie această plăcere de a fi acolo, este minunat. Înseamnă că ne-am atins scopul.
Vorbind despre TNB ca instituție, aș vrea să vă întreb cum v-ați raportat dumneavoastră, ca angajat, la scandalurile din ultimii ani?
Eu mă consider un lider de opinie, dar atunci când ceva devine flagrant îmi spun părerea așa cum cred. Au existat multe discuții între actori și direcție care nu au fost neapărat benefice ca imagine, dar care au făcut ceva bun la nivelul raportului.
Eu nu voi putea niciodată să uit că unii oameni implicați în aceste discuții mi-au fost parteneri de scenă și prieteni de scenă. Voi căuta să susțin mereu dialogul și renunțarea la orgoliu sterp. Important este ca din orice polemică să se nască ceva bun pe mai departe.
Ce așteptări aveți de la viitorul manager al TNB?
Trebuie să spun foarte direct că eu sunt mulțumită cu manageriatul actual al TNB (n.r. manager general interimar Mircea Rusu & director artistic Marius Bodochi) și ceea ce aștept de la managerul TNB este ceea ce am așteptat de când sunt în acest teatru, să facă un proiect viabil pentru actori, să existe un dialog real între direcție, direcția artistică și actori, să putem să ne desfășurăm munca în condiții de civilitate demne de anul 2022 și de o instituție de cultură de marcă. Asta aștept.
Am vorbit doar despre teatru până acum. Dar care este relația pe care o aveți cu cinematografia în prezent?
Din păcate, momentan nu am proiecte de film și sunt ușor uimită, dar o să-mi treacă. (zâmbește)
În rest, mergeți ca spectator la alte spectacole, la alte teatre?
Da.
Ați putea să ne recomandați un spectacol care v-a plăcut și nu este de la TNB? Sau poate un film?
”Marmură” la Teatrul Bulandra, cu Victor Rebengiuc și Marian Râlea.
Legat de discuțiile din ultimii ani despre abuzurile din mediul artistic și mediul universitar vocațional, cum vă poziționați, le considerați necesare?
Nu sunt la curent cu povești concrete, însă pot să spun că e nevoie să discutăm deschis despre ce se întâmplă. Abuzuri în zona asta există și există nu de acum.
Voi nu știți. Noi candidam 625 de fete pe 4 locuri. Ăsta era un abuz. Criteriile, felul în care se alegea, până la urmă aleatoriu, la o asemenea presiune, era un abuz.
Sunt unii care spun “ce rost are să discutăm ce se întâmpla acum 30 de ani”…
Păi are rost fiindcă de acolo, dintr-un trecut mereu perpetuat, pleacă totul.
Oricine intră în această lume “artistică”, indiferent că e în România sau e în America, știe că e o zonă unde există abuzuri puternice.
Atâta vreme cât omul viitor sau actual artist este deschis compromisurilor pentru a își atinge țelul, el face loc și abuzului, îi deschide calea spre propria persoană și, din păcate, lasă deschisă această cale și către ceilalți participanți la “joc”.
Tăcerea și tolerarea abuzului nasc alte abuzuri.
Declarați frecvent și deschis că pentru dumneavoastră e importantă relația pe care o aveți cu divinitatea. A fost ceva anume care v-a declanșat această credință sau a fost ceva primit în familie?
Nu știu să spun exact. Bunica m-a învățat să spun rugăciuni, tata nu prea era apropiat de partea asta.
Această nevoie am găsit-o în mine de când mă știu, nu mi-a inoculat-o cineva. Și am funcționat cu ea pentru că așa cred eu că sunt mai puternică. Și că are mai mare valoare ce sunt și ce fac.
Lângă casă, pe strada unde am copilărit, e o biserică foarte frumoasă, Adormirea Maicii Domnului, pe Str. Pitar Moș. De fiecare dată când intram acolo, și mărturisesc că nu mă duc frecvent la slujbe, simțeam că primesc liniște, un anumit tip de transcendență și că mi se ordonează gândurile.
O lume fără Dumnezeu, pentru mine, este o lume mai săracă. E o lume care oferă mai puține rădăcini.
Când crezi că există o dimensiune deasupra ta, care te ajută să urci și nu să cobori; în momentul când simți că ești complet învins, la pământ, și ai puterea să crezi în Acel Cineva de Acolo Sus, în Înalt, asta e important!
Cu doar un plafon deasupra capului aș fi mai săracă și mai ușor de învins.
