foto: Radu Afrim
Irina Moscu creează pe scenele teatrelor românești, dar și de peste hotare, universuri complexe, pline de culoare, contemporaneitate, dar mai ales, de curaj. Decorurile și costumele sale sunt greu de uitat, iar cu talentul ei a reușit să schimbe inclusiv imaginea prăfuită a galelor Uniter, cu ediția de anul acesta de la Craiova.
Cariera sa de scenografă a explodat atunci când s-a întâlnit cu regizorul Radu Afrim, cel care i-a dat libertatea să creeze decorurile pentru mai multe spectacole ale sale. Cei doi lucrează des și intens, iar spectacolele realizate împreună au un impact vizual puternic, pe care rar îl trăim în teatrele românești.
Iar iubirea lor pentru teatru supraviețuiește chiar și lipsurilor majore. Vara aceasta, cei doi au adus în fața publicului de la Craiova primul spectacol de teatru inspirat din trăirile românilor în starea de urgență – Inimă și alte preparate din carne. Un spectacol realizat cu buget zero pentru scenografie.
Ca mulți artiști independenți, Irina trăiește intens anul pandemiei, într-o continuă luptă pentru a avea un obiect al muncii, dar mai ales pentru a avea șansa de a se exprima în continuare.
Am vrut să aflăm ce stă în spatele lumilor pe care le creează și astfel a ieșit interviul de mai jos.
Irina, în primul rând, aș vrea să ne povestești despre tine: de unde ești și cum ai început să fii atrasă de scenografie.
Eu sunt din București. Am avut un parcurs artistic destul de șerpuit: am început cu grafică publicitară, la liceul Tonitza, pentru o vreme mi-am dorit să fac asta, după care am dat la arhitectură, convinsă că asta e menirea mea în lume.
Apoi, prin anul 5 de arhitectură am făcut un opțional de scenografie, mi s-a părut interesant. Simultan aveam niște prieteni care lucrau la momentul respectiv în film și mi-au propus să merg ca asistent. Am acceptat provocarea, cumva așa am dat cu nasul de scenografie.
După aceea, m-am dus la UNATC să îmi continui studiile.
Majoritatea proiectelor tale au fost în teatru. Te atrage mai degrabă scenografia de teatru decât cea de film?
Da. Recunosc că da. Adică m-am dus la UNATC hotărâtă să fac film, pentru că făcusem asistență o vreme pentru scenografi care lucrau în film.
Recunosc că microbul s-a instalat rapid și cam din primul semestru am început să fiu foarte atrasă de teatru. Am început să lucrez cu colegii mei de la regie la spectacolele lor de licență și de disertație.
Toată facultatea am lucrat foarte mult, am învățat foarte mult de la ei. Îmi place că e mai viu, mai spontan teatrul. E mai experimental și e plin de neprevăzut. Pe când la film, mai rar asta.
Cum s-a legat prietenia și colaborarea cu Radu Afrim?
Lucrasem la un proiect cu Radu Nica la Timișoara, “Incendii”, proiect care, cumva, m-a lansat ca scenograf, a atras atenția multor regizori.
I-a atras atenția și lui Radu Afrim. Ne-am întâlnit, mi-a propus să lucrăm și primul proiect al nostru a fost la TNB, “Între noi e totul bine”, în 2015, iar de atunci am fost de nedespărțit.
Simți că sunteți pe aceeași lungime de undă din punct de vedere artistic?
Cred că e o chimie bună la lucru între noi. El e un regizor foarte generos, îmi dă libertate să mă exprim și să mă gândesc la tot felul de lucruri, nu m-a încorsetat niciodată.
Mă lasă să îi propun absolut orice. El creează cu lucrurile pe care i le aduc la scenă, inventează tot felul de situații. Pe unele poți să ți le imaginezi dinainte, altele te surprind total. E un lucru spontan cu el și foarte organic.
“Despre Radu Afrim… eu tot timpul spun că e ca un dans între mine și el când lucrăm.”
Poți spune că ai ceva anume, care te reprezintă ca scenograf?
Cred că există o amprentă personală în lucrurile pe care le fac, chiar dacă încerc de la proiect la proiect să îmi schimb estetica.
Caut să explorez tot felul de zone plastice. Probabil că școala de arhitectură și-a pus o amprentă destul de puternică asupra mea, pentru că, chiar și atunci când exploatez o zonă organică, plastică, există și acolo o rigoare.
Există o intervenție care să organizeze totul foarte rațional.
Preferi să te ocupi și de decor și de costume?
Da, le fac pe amândouă de cele mai multe ori. Cu Radu am lucrat mereu așa. Sunt regizori care mă cheamă doar pentru decor. Probabil există o coerență mai bună în gânduri dacă e așa. Creezi costumele ca o extensie a spațiului și invers, se potențează reciproc.
Cât de mult e limitată munca ta de bugetele pe care ți le pun la dispoziție teatrele?
Foarte limitată. Sunt mereu încorsetată de bugete. Chiar dictează, de multe ori, soluțiile pe care le aleg, din păcate. Sunt cazuri fericite, în care poți să creezi liber spațiul, fără să te gândești mereu la bani. În ultimele proiecte a trebuit să fiu atentă mereu la fiecare bănuț.
Spectacolul de la Craiova “Inimă și alte preparate din carne” a fost făcut cu buget zero pentru scenografie și costume?
Da, așa este.
Și cum v-ați descurcat?
Am folosit o cicloramă care există de la spectacolul “Rinocerii”, montat de Robert Wilson acolo, am folosit un element de decor pe care îl folosisem în “Casa cu suricate”.
Da… câteva elemente găsite prin teatru, recondiționate, niște costume găsite prin magazia teatrului, unele modificate.
Au venit și actorii cu haine de acasă?
Da, au venit și actorii cu haine de acasă.
E adevărat că ai mers cu Radu Afrim la chinezi să cumpărați haine pentru actori?
Așa e, e adevărat. Am cumpărat și eu din bani personali și Radu și unii dintre actori și-au cumpărat costume de joc din bani personali.
Ce-i drept, în ultima săptămână dinainte de premieră am primit niște bani, nu mulți, dar au contat, fiindcă am reușit să mai aduc niște accente cromatice la costume, pe care nu le aveam. Magazia teatrului era destul de săracă pentru ce căutam noi.
Ești mulțumită de ce ai reușit să faci, date fiind condițiile?
E onorabil, dar nu pot să zic că sunt fericită. Știu că arată bine și că e un spațiu cât se poate de fresh și de contemporan, dar mi-ar fi plăcut să mă joc mai mult, să am o libertate mai mare.
Din punctul ăsta de vedere la ce proiect te-ai bucurat de un buget mai permisiv?
M-am bucurat pe aceeași scenă de la Craiova la “Casa cu suricate”, cu siguranță. Deși și acolo am reciclat multe lucruri de prin teatru, le-am mai transformat.
La TNB, ultimul proiect pe care l-am făcut cu Radu, “Trei surori”, și acolo am fost “boieri”.
Într-o situație fericită, ai putea să ne spui cam ce sumă ar reprezenta un buget ok?
Ipotetic, un buget ok de spectacol pentru scenografie ar trebui să înceapă de la 20.000 de euro.
Ai avut colaborări și cu teatre din alte țări?
Da, am lucrat acum doi ani în Stuttgart cu Eugen Jebeleanu.
Și ai observat vreo diferență între ce oportunități ai în România și ce ai avut acolo?
Da, în primul rând de organizare, de împărțire a responsabilităților. Fiecare om e distribuit în proiect pe un anumit post cu anumite responsabilități și fiecare își vede de treaba lui, lucru care îți ușurează enorm munca.
“În țară faci de toate, pe când afară ai o echipă de oameni pe care te poți bizui.”
Când spui că în țară faci de toate, poți să ne dai niște exemple de lucruri pe care le faci și nu ar trebui?
Da. Să cauți lucruri care trebuie achiziționate, să te duci chiar tu, personal, să le cumperi, să faci deconturi cu acte, să mergi pe la birouri, la contabilitate, în loc să se ocupe altcineva de acestea.
Sunt oameni angajați în teatre pe posturile respective și nu le fac. Probabil că și fac și alte lucruri, dar nu tot timpul.
Cumva, dacă vii ca invitat din afară în teatru, îți mai pun niște lucruri în cârcă. Dacă nu știi cum funcționează lucrurile pe acolo, ești însărcinat să faci mai multe lucruri decât ar trebui. Dacă știi cum funcționează, atunci știi ce să le ceri oamenilor și scapi mai ușor.
Am văzut că ai lucrat și cu Radu Jude la “Tipografic Majuscul”. Cum a fost colaborarea asta pentru tine?
A fost foarte tare. Radu oricum și-a dorit un spațiu destul de teatral pentru “Tipografic Majuscul” și mie mi-a fost ușor să mă adaptez la asta. Poate mi-ar fi plăcut să fiu un pic provocată în altă zonă de expresie, dar cred că de asta mă și contactase, că știa că lucrasem mult teatru.
Pe lângă teatru mai activezi și în alte proiecte? De exemplu în arhitectură sau poate design de interior?
Am lucrat înainte să dau admiterea la UNATC și în primul an cât eram la scenografie, după care am refuzat să mai fac arhitectură. Amenajări interioare și arhitectură nu am mai lucrat de atunci.
Am observat că mulți din cei care termină arhitectura se reprofilează pe alte zone, de ce crezi că se întâmplă asta?
Cred că e o alegere personală asta, până la urmă. Sunt mulți și din generația mea și cred că se întâmplă și în alte domenii, te descoperi pe parcurs. Poate îți alegi un drum la început și pe parcurs descoperi ca voiai să faci altceva.
Eu am descoperit, lucrând în biroul de arhitectură al familiei, că și părinții mei sunt arhitecți, că e un mediu destul de rigid și că mi-ar plăcea să fac ceva mult mai dinamic care să nu mă țină atâtea ore în fața calculatorului și să aud timp de 8-10 ore pe zi click-ul de la mouse.
În arhitectură e foarte puțină creație, apoi mult desen tehnic. Pentru mine devenea plictisitor.
Cât de important e felul în care arată un oraș? Despre București unii spun că e construit haotic și e obositor vizual, alții spun că tocmai acesta e farmecul. Tu ce crezi?
E un pic din amândouă: pe undeva există și un farmec în lipsa de unitate, pe de altă parte, da, s-a construit haotic, e adevărat. Și nu se ține cont de reglementări.
Au fost atâtea cazuri de clădiri faimoase construite cu mai multe etaje decât le permitea autorizația.
“Eu cred că ceea ce vedem ne hrănește sufletește. Frumosul te hrănește și are un efect de vindecare și simți asta când te afli în fața unui obiect frumos, care îți provoacă plăcere.”
Ce proiecte îți dorești să ai în viitor? Ai vrea să lucrezi cu cineva anume?
Am început să lucrez cu Radu Afrim un spectacol la Târgu Mureș, face o continuare la “Pasărea Retro” cu trupa maghiară. O să am un spectacol cu Botond Nagy la Teatrul Maghiar din Cluj. Acolo n-am mai lucrat niciodată și sunt curioasă cum va fi colaborarea cu ei.
Aș mai vrea să lucrez cu Eugen Jebeleanu, cu siguranță. Mi-a plăcut foarte mult să-l cunosc ca om și ca artist și mi-ar plăcea să ne mai întâlnim la lucru. Mai sunt artiști valoroși care mă interesează și sunt curioasă de tinere talente.
Ți-ai mai dori să faci și altceva în afară de ceea ce faci deja?
Da. Sunt interesată să îmi fac niște proiecte personale, niște performance-uri personale, concepute de la zero de mine. Să fiu un autor total al evenimentului, de la cap la coadă.
Aveai deja un proiect început pe care l-a amânat pandemia?
Am început ceva în pandemie. E scris, e desenat, trebuie să văd în ce spațiu s-ar potrivi. Cred că în direcția asta m-ar interesa să merg, să explorez. Am avut un performance anul trecut în FNT. Scris de mine și performat chiar de mine. S-a numit “Visible/Invisible”. Înainte de acesta am mai avut unul la MNAC. Pentru că mi-a plăcut să explorez chestia asta, care e în afara zonei mele de confort, m-am gândit să merg mai departe și să văd încotro ar putea să ducă.
Se vorbește foarte mult despre cât de tare au fost afectați independenții din domeniul cultural de această criza. Ești de părere că statul ar trebui să intervină cu niște măsuri de ajutorare mai concrete și substanțiale sau, mai degrabă, fiecare individ ar trebui să gasească soluții?
“Cred că ești responsabil să faci tot ce e nevoie ca să supraviețuiești. Adică fiecare ia niște decizii care să îi asigure această integritate.”
Dincolo de asta, da, cu siguranță că artiștii ar trebui susținuți.
Și eu sunt un artist liber-profesionist, freelancer. Am norocul să am proiecte și continuitate în munca mea. Recunosc, în perioada de izolare, la un moment dat m-am stresat destul de tare fiindcă nu știam ce va însemna pentru mine o lungă perioadă în care să nu lucrez.
Trăiesc din asta și cred că s-au luat foarte multe decizii pripite. Mi se pare că mulți artiști se compromit. Pentru că sunt puși în situația asta, de a supraviețui. Produsele artistice din ultima perioadă au lăsat un pic de dorit.
Te așteptai ca pandemia asta va resuscita ceva în noi, dar văd că nu s-a întâmplat asta.
