Nu numele scriitoarei mi-a atras atenția, nici titlul. Coperta a fost. Sau, mai bine zis, mențiunea de pe copertă care anunța că Irina Anghel a câștigat cu “Banchetul Cerșetorilor” concursul de debut al editurii Polirom 2022, fiind aleasă cea mai bună lucrare dintre 70 de titluri participante.
Așa am descoperit romanul Irinei Anghel, care m-a făcut să îmi doresc să aflu mai multe despre autoare.
Are 25 de ani, este din Iași, dar mutată la Londra, unde lucrează ca reporter la celebra publicație de știri economice Bloomberg.
În România a colaborat ca jurnalistă cu Buletin de București și Școala9, dar s-a specializat în jurnalismul economic, studiind economie politică la King’s College London și jurnalism și politici economice la Sciences Po Paris.
Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Irina vorbește despre relația ei cu scrisul, povestește cum s-a născut primul ei roman, dar și cum arată o redacție de știri din Londra.
***
Cine este Irina Anghel? Ce crezi că te definește?
Am 25 de ani, breton și multe cărți și reviste de toate felurile. Cred în cuvinte, haine, lumi interioare, curaj, creativitate, în umor și în prietenia adevărată. Am alergie la clișee și snobism. Îmi place să fac cadouri, să alerg și să colind parcuri și magazine cu vechituri.
Sunt apropiată de familia mea, am crescut în același apartament cu mama, tata, fratele meu, bunicul de mamă și bunica de pe tată, și asta m-a învățat să fiu empatică și să fac cafea la ibric, printre multe altele.
Pe de altă parte, în constructia caracterului tau, a omului Irina Anghel, trebuie să existe și “minusuri”, ca în oricare dintre noi. Ai vrea să le împărtășești cu noi? Ce ai vrea să schimbi la tine?
Încerc să fiu mai puțin repezită, mai răbdătoare și să fiu mai deschisă la a încerca lucruri noi. Mai sunt, bineînțeles, dar zic să păstrez misterul.
Un pas mare intre jurnalism și prozator sau se întrepătrund? Cum ai facut această trecere?
De scris ficțiune, în sensul de inventat lucruri pe care să le pun în cuvinte, am scris dintotdeauna. Cred că asta e în mare parte legat de faptul că am crescut într-o casă în care se citea mult și în care ne uitam la o grămadă de filme de mici.
Practic, eu și fratele meu am fost expuși la ideea că lumile imaginare contează de când ne știm.
Ce mi-a dat jurnalismul a fost disciplină și antrenamentul de a lega cuvinte și de a spune o poveste sub deadline, fără să-mi pese dacă inspirația are chef să se alăture sau nu.
Am învățat enorm de la editorii cu care lucrez zi de zi ca jurnalist, și cumva din interacțiunea asta am înțeles ideea de a „rescrie” până simți că ai zis tot ce conta în cel mai adevărat mod, mai ales în ficțiune unde nu e vorba de știri care trebuie publicate imediat.
Secretul ăsta al rescrisului a mai luat din presiunea scrisului. Și mi-a dat și un imbold de a termina povești, pentru că asta era marea mea problemă cu scrisul de ficțiune, că nu terminam nimic. Am învățat, în sfârșit, că mai ușor rescrii o pagină scrisă prost decât o pagină goală.
Cum ai ajuns să lucrezi ca jurnalist în Marea Britanie?
Mi s-a oferit șansa de a face un internship la redacție mare în Londra, la care nici nu îndrăzneam să sper când am aplicat, internship care s-a transformat mai apoi într-un job permanent.
Am visat mult și am muncit și mai mult să devin jurnalist și în redacția în care mă aflu acum am găsit exact spiritul de echipă, creativitatea și senzația de „it’s all happening” (vorba personajului principal din Almost Famous care la 15 ani ajunge să facă un reportaj despre o formație rock în ascensiune pentru revista Rolling Stone în anii 70) care m-au făcut să îmi doresc meseria asta, cuplate cu stabilitatea unui contract de muncă și a unei organizații care are resurse să-i crească pe cei aflați la început.
Prima parte cu entuziasmul a fost foarte importantă, dar a contat și partea a doua cu siguranța unui loc de muncă – și financiar, dar mai ales mental.
Ai putea să ne zici câteva diferențe între cum se practică jurnalism acolo și cum se practică la noi?
Sunt mult diferențe între jurnalismul din România și cel din Marea Britanie, deși și acolo depinde foarte mult de la redacție la redacție. O diferență majoră cred că e rolul foarte important al editorilor.
Editorii nu verifică doar că ai scris corect gramatical și n-ai mâncat litere. Discută cu reporterul despre structura textului, rescriu, verifică fiecare cifră, fiecare nume, taie tot ce nu poate fi verificat, te trimit să cauți informații noi dacă simt că lipsește o nuanță.
Din ce am mai văzut și auzit, în România sunt puține redacții unde editorii au un rol atât de important.
Acestea fiind spuse, primii editori adevărați cu care am lucrat au fost cei de la Școala9, pe vremea când făceau echipă comună cu redacția DOR. Țin și acum minte că după prima discuție pe un reportaj pe care-l făcusem, chiar dacă reieșise că mai aveam de lucrat și rescris, am fost atât de fericită și entuziasmată pentru că până atunci avusesem impresia că oameni ca ei, care să ia atât de în serios cuvintele, structura textului, cititorul, povestea, există doar în filme.
Am cunoscut de-a lungul anilor jurnaliști extraordinari din România. Am învățat multe de la ei și le sunt recunoscătoare pentru lecțiile de generozitate, curaj, verticalitate, reziliență și omenie. Dacă se va întâmpla în viitor să apară șansa de a lucra împreună, ar fi o onoare pentru mine.
“Banchetul Cerșetorilor” este primul tău roman? Cum s-a nascut această carte și cât timp a durat să o scrii?
Nu, primul meu roman e ceva ce am început să scriu în școala primară după ce am citit seria de cărți de aventuri cu Nina, Fetița Celei de a Sașea Luni, despre o fată și grupul ei de prieteni care trec prin tot felul de întâmplări cu magie și alchimie.
Din ce țin minte, ce am scris eu avea cam aceeași premiză, doar că personajele aveau alte nume și intriga era puțin schimbată. Bineînțeles că n-am terminat-o, așa cum nu am terminat multe alte idei de povești cu care am umplut caiete întregi de desene cu personaje, arborii familiilor lor și liste cu nume de capitole cam până prin gimnaziu.
De dragul acurateții, deci, corect ar fi să spun că Banchetul cerșetorilor e primul meu roman terminat.
Lăsând gluma la o parte, cartea a pornit de la o povestire pe care am scris-o pentru un concurs școlar în liceu.
Și povestirea a pornit de la o întâmplare la care am asistat într-o librărie, căutând un cadou: am văzut grup de bărbați mai în vârstă care răsfoiau un album cu fotografii cu Rolling Stones și unul dintre ei a spus ceva de „banchetul cerșetorilor”, traducerea în română a discului Beggars Banquet.
Am scris atunci o povestire de câteva pagini în care Nel și Victor se află într-o librărie de 1 aprilie în căutarea discului Beggars Banquet pentru ziua de naștere transformată în „banchet“ a prietenului lor Mișu, care a dispărut cu mulți ani în urmă, în liceu, tot de 1 aprilie.
Am trimis povestirea la concurs, dar am simțit că mai erau multe lucruri de spus. Și am petrecut următorii ani încercând să-mi dau seama ce. Am purtat cu mine un carnețel în care îmi notam când apucam tot felul de replici, schițe de personaje, scene.
La un moment dat au apărut două personaje noi, Nina și cerșetorul (scriind acum asta nu pot să nu mă gândesc că poate numele Nina n-a răsărit chiar de nicăieri, ci poate se datorează cărții aceleia citite în școala primară pe care am amintit-o mai sus) care au luminat părți esențiale ale poveștii.
M-am pus serios pe scris în 2021. După vreo opt ani de notițe dezorganizate, timp în care am crezut că lucrez la o povestire, mi-am seama că de fapt e un roman. Tot abia atunci cred că mi-am dat seama care e inima cărții, că e o poveste despre prietenie și iubire necondiționată, legături care se încăpățânează să rămână cu personajele, care refuză să se rupă chiar și dacă ele și-ar dori asta.
Și odată ce am înțeles asta, ajutată și de disciplina învățată din jurnalism, m-am așezat la masă și am scris până am spus tot ce-am avut de spus, până la deadlineul de tipar.
Daca ai lua-o de la capăt, ai vrea sa schimbi ceva la ea?
Mi-am interzis să mă gândesc la asta. E greu, dar cred că vine un moment în care trebuie pur și simplu să pui punct. Eu am avut cumva noroc că momentul ăsta a venit din exterior, de la editură; cum am spus mai sus, am scris și am rescris până a sunat clopoțelul să o trimit la tipar.
De ce ai ales ca legendara trupa Rolling Stones să fie inspirație pentru “tineretul din ziua de azi”?
Totul a pornit de la acea conversație din librărie și s-a întâmplat ca bărbații aceia să pomenească de un album de la Rolling Stones.
Rolling Stones e și acum printre trupele mele preferate, anul trecut am ascultat aproape în continuu Exile on Main Street, și era printre trupele mele preferate și în adolescență.
Nu știu de unde a pornit relația mea cu ei, părinții mei nu ascultau Rolling Stones. O teorie destul de plauzibilă e că e vina revistei Harper’s Bazaar, pe care am început să o citesc în gimnaziu când nu mă mai identificam cu revistele Barbie, dar nici cu Bravo sau Cool Girl.
Fiind o revistă care ia moda în serios, și moda fiind despre povești și despre cultură, de acolo am aflat de o grămadă de regizori, actori, artiști și trupe (nu știu cum altfel ar fi ajuns o puștoaică de 12-13 ani ca mine să știe de Twin Peaks, Marlene Dietrich, Debbie Harry, Ballets Russes sau Mondrian, chiar dacă nu prea înțelegeam mare lucru din toate asta).
Ei, și țin minte că era un supliment Bazaar Men în care era un playlist cu muzică de ascultat la sală. Pe lista aia erau, printre alții, Bob Dylan – Hurricane și Rolling Stones – Sympathy for the Devil. Acum, sincer, nu-mi prea par mie melodii de ascultat la sală, dar fie.
Citind Bazaar începusem să iau foarte în serios misiunea de a recunoaște toți designerii și toate referințele lor culturale, așa m-am pus pe ascultat. Și-au rămas cu mine și Bob Dylan, și Rolling Stones.
Ai fost surprinsă de premiul primit?
Bineînțeles că mă bucură mult premiul, dar pentru mine cea mai mare realizare a fost simplul fapt că am terminat povestea. Am purtat-o cu mine atât de mult timp încât atunci când am înțeles că e gata nu am mai avut loc de alte gânduri. Poate doar emoție că o să o mai citească și alții.
Odată cu premiul câștigat, ți s-a schimbat viața? Te bucuri de notorietate, ți-a dat un nou avânt?
Viața mi-e aceeași, cu mențiunea deloc neimportantă că romanul mi-a dat șansa unor întâlniri speciale cu oameni care au citit și au recunoscut ceva în ce am scris.
Ce sentiment te poate încerca atunci când îți vezi cartea pe rafturile librăriilor?
N-am să mint pentru că am destui prieteni care m-au văzut ocolind cu dibăcie în librării raftul pe care se află cartea mea.
Cred că am pus o părticică din mine în roman și de asta e un sentiment ciudat să dăm nas în nas, eu și el, de față cu alți oameni.
Cine știe, poate m-am uitat la prea multe filme cu personaje care călătoresc în timp și mereu li se atrage atenția să nu cumva să se întâlnească cu ei înșiși.
La ce ar trebui să se astepte cei care o cumpără?
Era un cântec „Cumpără-mă, nu mă vinde”. Glumesc. Din ce am înțeles de la alții, cine îmi cumpără cartea se poate aștepta să râdă, se poate aștepta să se emoționeze și chiar să verse o lacrimă, două. Câte ceva pentru fiecare.
Ce sfat ai putea să îi dai unui tânăr care ar vrea să scrie un roman? Prin ce greutăți ai trecut tu, chiar și logistice, și ai putea să îi dai câteva sfaturi să îl ajute?
Știu că sună a semi-balivernă, dar să scrie. Să-și facă timp să lucreze regulat, nu doar când simte că are inspirație. Și prin lucrat mă refer să petreacă timp cu povestea lui — chiar dacă asta înseamnă doar să schimbe de 100 de ori fontul, să-și imagineze cum arată apartamentul unui personaj secundar, să ordoneze capitolele sau sau să scrie pagini întregi la foc automat.
Apoi, pe mine m-a ajutat mult faptul că mereu am o agendă la mine în care îmi notez diverse fraze pe care le aud prin metrou care îmi plac, gesturi, gânduri, orice îmi atrage atenția.
Nu trebuie să aibă legătură cu vreo poveste pe care o scriu, nu trebuie să știu de ce am simțit să le notez atunci când le notez. Mi se pare important să-și antreneze simțul de observație. Și-apoi, când stă la masa de scris, se poate trezi că unele dintre observațiile astea își fac loc în poveste și-l ajută. Și ăsta e un fel de inspirație, dar o inspirație mai planificată.
Ce urmează? Te-ai reapucat de scris, ar trebui să te vedem curând în librării cu ceva nou?
Am început să scriu câteva povestiri și m-aș bucura să le pun într-un volum.
