Ionut Pirvulescu

Ionuț Pîrvulescu, actor: “Am zugrăvit apartamente. Trebuie să și mâncăm, nu?”

Povestea aceasta se întâmplă în Timișoara, viitoare Capitală Culturală Europeană

Ionuț Pîrvulescu este de 12 ani actor la Teatrul Auăleu din Timișoara, un proiect independent extrem de apreciat pe scena națională a teatrului.  

Iubește actoria așa de mult încât spune că ar juca și rolul unui stâlp și ar face-o cu drag. Teatrul e o hrană spirituală importantă, însă, din păcate, nu asigură mereu și hrana fizică, iar criza provocată de pandemie l-a determinat pe Ionuț să o ia de la zero.

În 2020 a zugravit apartamente, a tăiat gardurile unor proprietăți de lux din Timișoara, iar în prezent lucrează ca bucătar la un bar din centrul viitoarei Capitale Culturale Europene. În plus, a găsit o soluție de a îmbina utilul cu plăcutul și merge în casele oamenilor, le gătește și le oferă și o porție de teatru.

De altfel, gătitul este o altă pasiune a sa și spune că, deocamdată, face asta cu plăcere.

Iar când nu lucrează de nevoie, repetă cu colegii de la teatru. În Timișoara teatrele sunt în continuare închise.

Ionuț nu a solicitat indemnizația de la stat acordată artiștilor rămași fără activitate și spune că preferă să lucreze.

În ciuda dificultăților, este pus mereu pe glume și încearcă să vadă partea plină a paharului.

Ionuț, povestește-ne puțin despre tine. Ce i-ai spune unei persoane care nu te cunoaște?

Sunt un tip foarte vesel. Și când sunt trist sunt vesel. Dacă-mi scapă să-mi arăt tristețea oamenilor, lumea mă întreabă „ce-i cu tine, ți-e rău?”. Nu e nimeni obișnuit cu mine să fiu trist. Nu-mi place să fiu trist. Îmi place să fac lumea să râdă.

Mai am puțin și fac 40 de ani. Am o familie frumoasă. Îmi place să joc orice, orice! Și un stâlp dacă-mi dai, știi cum joc stâlpul? Maaamă! Un pat, un scaun, tot joc!

Sunt foarte sociabil, ajut, empatia am învățat-o de la bunici, ei m-au crescut. Primesc ajutor, nu refuz ajutor, de multe ori îl cer, pentru că nu mi se pare o rușine să-l ceri, mi se pare o rușine să bagi capul în pământ ca struțul și să plângi. Cam asta-i viața mea!

La actorie cum ai ajuns?

Din întâmplare. Eu sunt din Drobeta-Turnu Severin. Aveam 16 ani și se căuta un prezentator la bal. Așa că am prezentat balul bobocilor la noi în liceu, am mai prezentat și alte baluri, colegii mi-au zis că mă descurc.

În plus, făceam și bani, aveam intrare gratuită, mai aveam și două-trei invitații să le dau colegilor. Vorbim despre anii `90 și se intra greu la bal. Erau bilete, veneau N&D, Genius (cu Oana am fost mai târziu coleg de facultate), L&A, greii de atunci ai discotecii.

La un moment dat a apărut pe avizier că se căuta o persoană pentru rolul lui Nae Ipingescu din „O noapte furtunoasă”, la Trupa de teatru de amatori Cortina. Nu aveam ce să pierd. M-am dus într-o joi, nu era nimeni. M-am dus și am luat rolul.

Mi-a dat textul o fată care era regizor. Ei plecau la Slatina la festivalul de teatru „Oltenii și restul lumii” și mi-a spus ca până luni să învăț textul.

Se întorc ei luni seară, mă duc la teatru, i-am așteptat pe toți și stăteam, așa, stingher în scaun, nu urcasem pe scenă. M-au întrebat dacă am învățat textul, le-am zis că da, dar mă mai încurc la final.

Și când am pus prima dată piciorul pe scenă, cu dreptul am intrat, nu știu cum, dar știu asta, mi-am zis că asta e! Am simțit un fior și o emoție…

Și am început să spun.

Dar ce-am făcut? Eu de joi și până luni am învățat tot textul. Toată „O noapte furtunosă”. 48 de pagini. Au început să râdă. Când am văzut că râd și mai aprig am spus. Când am ajuns la Veta m-am oprit.

Și m-au întrebat dacă am învățat toate cele 48 de pagini. Iar eu, cu o naivitate care cred că mă caracterizează și acum, am răspuns, „păi nu așa mi-ai zis, să învăț tot textul?”

Atunci mi-a zis că textul personajului meu trebuia să-l știu. Acum, dacă m-aș întâlni cu ea, i-aș spune că nu e așa. Un actor trebuie să știe tot textul. E adevărat că poate nu-l învață pe tot deodată, dar prin repetiții învață tot textul. Să fie atent când nu se lucrează cu el și să vadă ce se întâmplă în piesă.

Apoi, eram în clasa a XI-a la liceu și am zis „gata, mă duc la teatru!”. Am vorbit cu toate profesoarele și le-am spus că mă interesa doar româna, pentru că vreau să dau la teatru și să mă lase în ultima bancă să citesc.

Ionuț Pîrvulescu, actor/ foto: Teatrul Auăleu

Și, după ce am terminat liceul, m-am dus la facultate la Craiova, unde am fost primul sub linie. M-au întrebat acolo cu cine m-am pregătit. Cu cine să mă pregătesc? Cu nimeni, cu mine. Nu înțelegeam întrebarea.

“Trebuia, de fapt, să te pregătești cu cineva dintre cei care luau clasa, ca să dai ceva bani, ca să intri. Eu, naiv, de la sat, de unde să știu? La sat am trăit de la doi ani până la 16-17 ani, când m-am dus la Severin să dau Bacul.”

Am fost puțin trist, mi-am zis că asta e, rămân la Severin, dar mai dau la anul. Eram foarte pornit. M-am înscris la o facultate privată, de mecanică computațională, unde am stat un an.

După, aveam un prieten de la grădiniță, care mi-a spus că merge la Timișoara, la construcții. Merg și eu! Aflasem că e facultate de teatru și la Timișoara, dar m-am înscris la construcții și am făcut un an.

În timpul facultății am descoperit Teatrul Thespis din Timișoara. Am văzut că aveau improvizație, dar nu știam ce înseamnă improvizație teatrală. Miercurea se făcea improvizația.

Erau acolo Ovidiu Mihăiță și Ioan Codrea, care îmi sunt colegi acum la Auăleu și mi-au spus să aștept, că mă cheamă ei. Am stat pe scări vreo două ore și nu m-au chemat. Și-au cerut scuze că au uitat și mi-au zis să vin miercurea viitoare. Atunci, la fel, nu m-au chemat. Abia după trei săptămâni m-au chemat și m-au luat. A fost foarte faină experiența.

Cât am fost la Thespis, mă pregăteam pentru Facultatea de Teatru. M-am dus tot cu repertoriul de la Craiova, pe care l-am învățat foarte, foarte bine. Și am intrat. Ultimul apoi s-a tras linia. Dar nu m-a interesat. Nici aici nu m-am pregătit cu nimeni.

Așa am ajuns la teatru, așa am făcut teatru, iar acum sunt puțin mai deștept, nu mult.

De 12 ani faci parte din trupa de teatru independent Auăleu. Cum arăta un spectacol realizat de voi, cum vă organizați înainte de pandemie?

“Noi suntem 7 actori profesioniști și suntem și recuziteri și mașiniști și scenografi și actori, că urcăm și pe scenă.”

Ionuț Pîrvulescu, actor al Teatrului Auăleu

Noi facem absolut tot. Muncim foarte mult pentru o piesă. Ovidiu Mihăiță face distribuția, când scrie, o face pentru noi, știe ce ni se potrivește cel mai bine.

Ionuț Pîrvulescu și actorii Teatrului Auăleu/ foto: Teatrul Auăleu

După ce scrie textul, începem cu câte o pagină la fiecare întâlnire. Citim prima pagină, o învățăm, iar la următoarea întâlnire mai adăugăm o pagină pe care trebuie să o învățăm și repetăm. Continuăm așa câte pagini are textul. Cam într-o lună, am ridicat spectacolul. În fiecare zi, facem de la început până unde am ajuns.

Între timp, căutăm costume, pe care tot noi ni le facem. Pentru „Ferma animalelor” de exemplu, aveam un costum roz. Nu se găsea, normal, așa că l-am făcut, prin 2010. A costat și mulți bani.

Înseamnă mult pentru că suntem independenți-independenți. Nu cerem bani deloc de la stat, mai tare ne supărăm când trebuie să dăm. Trăim din bilete, din vânzare de produse, iar lumea ne apreciază pentru că nu ne batem joc. Ne ducem cu un spectacol care e bun.

Nu ne mai ducem la festivaluri-concurs de foarte mult timp, pentru că am câștigat odată un premiul la Festivalul Național de Teatru Independent din București, trebuia să mergem la New York.

Dar au venit apoi cei care finanțau cu diverse pretenții. Și am renunțat, pentru că nu asta e menirea actorului. Menirea actorului e să urce pe scenă și să bucure oamenii care au stat 8 ore la birou și au venit să zâmbească, să se simtă bine.

Asta facem, repetăm într-un teatru mic.

“Sala noastră de repetiții, în momentul de față, e plină de lucruri și repetăm strict în patru metri pătrați. Iar sala cea mare are 22 de metri părați. Ăsta e teatrul nostru de la Timișoara, aveam și tearacotă, dar am dat-o jos.”

Și în perioada asta cum a fost?

Ah, crunt! Dar tot teatrul ne-a ținut aproape, pentru că noi am repetat. Am repetat și online. Bine, în martie am stat acasă, dar eu nu am putut să stau prea mult, sunt un tip activ, trebuie să fac ceva.

“Am zugrăvit apartamente, m-am ținut ocupat, mai ales că trebuia să fac și bani. Trebuie să și mâncăm, nu?”

Am stat acasă mult cu copilul, am făcut teme. Nevasta mea era fericită că venea acasă și găsea mâncare și curat. Și crede-mă, o iubeam foarte mult și înainte de pandemie, dar acum parcă o iubesc și mai mult.

Ea venea de la serviciu, făcea curățenie, spăla, ajuta copilul la teme, le făcea pe toate. Și m-am întrebat când le făcea pe toate, mie nu-mi ajungea timpul de dimineață până seara să le fac. O apreciez foarte mult pentru ceea ce face și cred că pe voi, femeile, trebuie să vă apreciem mai mult.

Am repetat online, am început apoi un spectacol de teatru de păpuși, am repetat cu mască. Acum ne-am apucat de încă un proiect, pe care sperăm să-l scoatem la finalul lui martie, și mai avem un proiect cu Institutul Francez din Timișoara.

Cam așa am trecut prin pandemie, muncind și bucătărind.

Ionuț Pîrvulescu/ foto: facebook

Dar povestea cu bucătăritul a apărut în pandemie sau de mai demult?

A apărut de mai mult timp. Gătesc de când sunt mic, stăteam acasă cu bunica și găteam. Pe la 9-10 ani am vărsat o oală cu fasole, am crezut că e stricată și are viermi, știi că iese inimoara aia la suprafață când fierbi.

Ei, eu am crezut că era stricată și am aruncat-o. Nu mi-au dat bătaie, am avut noroc că luaseră mâncare de la alt vecin.

“Când am venit în Timișoara, m-am angajat paznic, am fost barman, bucătar, tâmplar, am muncit foarte mult. Când eram la facultatea de teatru, m-am angajat la un hotel și am fost bucătar. Acolo am învățat și cantitățile necesare.”

Apoi, cu Auăleu, la festivaluri mergem cu ceaunul și tigaia după noi și ne gătim singuri. La un festival am gătit la șase ceaune în același timp.

Am început după să gătesc la teambuilding-uri, am făcut brunch-uri, ateliere de gătit, iar acum lucrez bucătar la un pub în Piața Unirii, iar seara sunt la repetiții.

Când vom putea să jucăm, jucăm. Lucrez 10 zile pe lună, iar în rest, îmi umplu timpul cu ce pot. Cu bucătăritul ăsta pe care îl fac, cu acest proiect mic pe care l-am început.

Cum ți-a venit ideea asta?

Simplu. Deși lucrez doar 10 zile pe lună, nu vreau să plec de aici. Mai bine stau undeva unde sunt cu sufletul, niciodată nu am căutat joburi unde să fac mulți bani.

“Mi-am zis că, totuși, mai trebuie să fac ceva. Așa că am pus pe listă ce știu să fac și am ajuns la concluzia că dintre toate, bucătăria și teatrul știu să le fac cel mai bine.”

Am zis să le combin. Cum? Să vorbesc cu gazda, să merg la ei acasă, să fie minimum șase, fac cumpărăturile după meniul pe care îl stabilim împreună.

Când ajung acolo, le iau telefoanele, țin să nu aibă telefoanele la ei pe tot parcursul șederii mele acolo, mă interesează să socializeze, pentru că de aici am plecat. Vreau să socializeze, pentru că mulți trăiesc cu frică.

Îi invit să mă ajute la gătit, îi învăț să curețe morcovii, ceapa, le-am zis să plângă și la morcovi și la cartofi, să nu creadă ceapa că au ceva cu ea.

Pe cei care nu vor să mă ajute la gătit, îi invit să pună masa. Cât timp se face mâncarea, mă joc cu ei câteva jocuri, tot pentru a socializa, să se simtă bine și pentru a uita de telefon. Apoi îi servesc „ca la ei acasă”, mănânc alături de ei, pentru că majoritatea îmi sunt prieteni.

Ionuț Pîrvulescu/ foto: Teatrul Auăleu

Vreau să mă caute oamenii care mă știu, îmi țin publicul și prietenii aproape. Practic, e pentru public, mi-e dor de public, mi-e foarte dor. Cu asta ne hrănim noi.

După masă zic un monolog. Mai nou am și un coleg, pe Ioan Codrea, și joc cu el la final. Mă ajută și la bucătărie și la cumpărături. Spălam vasele împreună cu gazdele, încercăm să lăsăm bucătăria curată, așa cum am găsit-o. Fiecare trebuie să facă ceva.

Și cum a fost primită inițiativa? Pe internet am văzut multe reacții, comentarii, dar invitațiile au fost multe?

Nu au fost așa multe. Din păcate, am și refuzat câteva care se suprapuneau cu altele.

“Nu merg la oameni bogați, nu-mi place, pentru că te iau drept servitor. „Te-am plătit, fă-mi!”. Și nu vreau asta.”

Bunicul meu mi-a zis o vorbă pe care o țin minte și acum, că în viață trebuie să fiu umil, dar niciodată să nu mă las umilit. Nu gătitul e neapărat ținta, ci a ne apropia unii de alții.

Am fost până acum la patru familii, mai urmează încă trei, dintre care și un botez. Merge bine, nu vreau să fac asta în fiecare zi. Vreau să mai bucur câțiva oameni și e suficient.

Ce speranțe ai pentru perioada următoare?

Sper să se redeschidă cât mai repede teatrele, măcar în exterior. Nu putem juca pentru că e frig, nici noi, nici oamenii nu pot sta în frig. Asta sper, să fie bine, să jucăm și să veniți să ne vedeți.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *