ad gales

“E așa o rușine dacă faci și altceva pe lângă meseria ta. E un stigmat.” – Ada Galeș, actriță și antreprenor

foto: Complet necunoscuți

După un an sufocant pentru cei mai mulți dintre noi, cu limitări, frici, angoase, Ada Galeș este o gură de aer proaspăt, care ne poate da curaj și încredere că ne putem crea o lume mai bună pentru noi înșine.

Ada Galeș este actrița Teatrului Național din București, dar lucrează și cu teatre independente. În 2016 a primit premiul UNITER pentru debut și cariera ei a fost de atunci în ascensiune.

Lucrează în egală măsură și în filme. Anul trecut a avut un rol principal într-un film, alături de Smiley, iar acum urmează să înceapă filmările la varianta românească a filmului Perfect Strangers, ocazie cu care și-a schimbat complet look-ul.

În ciuda unei cariere de succes, Ada a simțit nevoia să facă ceva în plus. Anul trecut, a luat izolarea ca pe o oportunitate de a face lucrurile pe care și le dorea. A dezvoltat, alături de o prietenă, We are Pheonix, o afacere cu lumânări parfumate, săpunuri sau bombe de baie, iar în social media a devenit o voce importantă pentru drepturile femeilor.

Ea însăși a trecut printr-un proces de acceptare a propriilor defecte și asumare a propriei persoane.

În paralel, a devenit consilier de dezvoltare personală, coach, și ajută oamenii care apelează la ea să își atingă obiectivele.

Am vrut să înțelegem mai bine cine este Ada Galeș, dincolo de actorie, și am avut parte de una dintre cele mai deschise discuții, fără barierele care există în mod obișnuit între persoana intervievată și jurnalist.

Vă invităm să citiți un interviu care vă poate servi și ca lecție de dezvoltare personală.

Ada Galeș/ foto: Adi Bulboacă

Ada, până anul trecut tu erai cunoscută ca actriță. Între timp însă, ai început să lucrezi cu oameni pentru dezvoltarea lor personală, ți-ai dezvoltat propria afacere. De ce ai simțit nevoia să faci ceva pe lângă actorie?

E o nevoie pe care o simțeam de foarte mult timp. Cursurile de actorie pe care le făceam se duceau spre partea de dezvoltare personală și preferam să fac asta cu adolescenți sau cu adulți, decât strict actorie.

Și apropo de business, solicitarea creierului meu e foarte importantă, să fie tot timpul solicitat, iar antreprenoriatul te provoacă enorm.

E tot timpul ceva nou, e ca și cum m-aș apuca să învăț o limbă cu totul străină. Și îmi doresc să continui, dar aș vrea să îmbin cumva asta cu partea artistică, e nevoie ca industriile creative și culturale să se îmbine cu partea de business.

Tu ești un caz norocos din punct de vedere financiar, erai deja angajată la TNB când a venit criza și nu ai deschis un business de nevoie. Dar ce zici despre artiștii mai puțin norocoși, care în continuare nu au de lucru și nicio sursă de venit, crezi că ar trebui să ia în calcul reconversia profesională?

Aici sunt două subiecte. Pe de o parte, cred că ar trebui legiferat astfel încât în 2021 să nu existe cazuri de oameni care mor de foame.

Cred că nu se înțelege din punct de vedere legal și sistemic ce înseamnă să fii artist.

Nu cred că ar trebui să renunțe, dar nici nu mă gândesc la a face ceva pe viață, eu îmi las această deschidere față de ce îmi oferă viața, fac lucruri noi din curiozitate, pasiune și din maximă plăcere.

Nu cred că ar trebui să renunțe cineva vreodată la a fi artist sau la visul lui, cred că e nevoie de politici sociale corecte în sensul ăsta.

Dar când devine evident că statul nu face suficient, ce e de făcut? Ce sfat i-ai da tu unui artist, fiindcă ești coach, care se confruntă cu probleme finaciare? Să facă un alt job provizoriu sau să continue să încerce să găsească surse de finanțare pentru arta lui?

Depinde foarte mult de perspectiva pe care o avem asupra unei soluții. Dacă tu crezi că o soluție e bună pentru tine și ea te ajută, eu nu pot decât să te ajut pe tine să mergi către soluția pe care tu ai găsit-o.

În același timp, cred că ne agățăm foarte tare de niște lucruri. Ce e artă, ce nu e artă, cine e artist.

“E așa o rușine în a face și altceva pe lângă meseria pe care ne-am ales-o. E un stigmat. Și pe artiști e destul de greu să îi scoți din cutiuța în care se bagă, care se cheamă artă.”

Ada Galeș, actriță și antreprenor

Mie nu mi se pare nimic rușinos în a încerca și alte lucruri, dimpotrivă, te dezvoltă.

Tu te-ai lovit de reacții negative față de ceea ce ai ales să faci în paralel cu actoria? De exemplu, „cine e ea ca să fie coach” sau „ia uite-o și pe actrița asta, face lumânărele”?

Da, sigur, exact cum ai spus tu, „uite-o pe actrița asta, face lumânărele”, într-o încercare de minimizare a antreprenoriatului, cam ăsta e ecoul care ajunge la mine.

Ada Galeș/ foto: Adi Bulboacă
Ada Galeș/ foto: Adi Bulboacă

Iar pe partea de coaching, oricum tot ce înseamnă coaching sau terapie e foarte greu acceptat la noi, foarte greu de acceptat că poate ai nevoie de o persoană care să te ajute.

Și tu cum ai reușit să treci peste reacțiile astea, să nu te lași afectată?

Nu e despre mine. Pot să iau un feedback de la cineva, cu argumente și poate mă ajută, nu o opinie critică și atât. În același timp, atenția mea e pe ce am de făcut.

“Sigur că uneori mă doare și pe mine, „ah, breasla nu mă susține” și atunci m-am întrebat „dar oare când m-a susținut?”. Oricum, pentru femei e foarte greu să primească susținere, am observat că în multe cazuri inițiativele unor femei, fie artistice, fie de altă natură, sunt mai greu susținute.”

Încerc să îmi dau seama că nu e despre mine și mă bucur de cei care, totuși, mă susțin. Am colegi și prieteni care, totuși, mă susțin.

Părerea celorlalți, chit că mă susțin, chit că nu, nu are legătură cu ce fac eu în realitate.

De anul trecut, de când ai devenit mai activă în social media, ai simțit și tu hate-ul din online? Vedem peste tot foarte multe comentarii pline de agresivitate. Te-ai lovit și tu de ele și cum ți le explici?

M-am lovit, în același timp am mult mai multă susținere decât hate. Cred că ceea ce dau aceste platforme e cumva o judecată publică la care oamenii au acces. Și au acces din spatele unui ecran și lumea nu își mai dă seama că se adresează unor oameni reali și că îi poate răni.

Contul de instagram iadmirewomen a apărut după un eveniment de cyber bullying, care m-a vizat și pe mine, doar pentru că i-am luat apărarea unei colege actrițe, se făcuse un cont despre actrițe din teatru. Cineva a avut acest timp în pandemie.

Eu cred că femeile sunt mișto și se susțin între ele, nu se mușcă de fund, cum e impresia generală. Și am vrut să creez acest cont prin care să arăt că realitatea mea e alta.

Am strâns peste 100 de femei care apreciază alte femei și spun asta public.

Tu ai și acest mesaj de acceptare a propriului corp. Această acceptare a venit înainte de a ți-l expune în online sau expunerea a fost parte din procesul de acceptare?

A fost parte. Și tot ce încerc să fac în online nu e conform unei rețete clasice, cum îmi zic unii prieteni că ar trebui să fac. Uite, faptul că eu verbalizez asta acum înseamnă că mă apasă și mă frământă, oare e bine ce fac, oare nu e bine?

Asta cu corpul a venit după ce am observat că discuțiile cu prietenele mele începuseră să fie despre slăbit. Că avem burtică, dar ce facem cu ridurile astea, acidul nu e, totuși, operație estetică, Ada, ce faci cu cearcănele astea?

Și am observat felul în care mă priveam în oglindă. Eram ok cu picioarele mele, ok cu sânii, deși puteau să fie mai mari, dar nu îmi priveam deloc pântecul. Și am zis că dacă eu vorbesc oamenilor că schimbarea vine cu propria acceptare, eu unde sunt?

Ada Galeș/ foto: facebook

Lucram cu adolescente care ziceau “nu pot să trimit poză fără filtru”. Sau fetițe de 9 ani care voiau să slăbească.

“Și am zis: de ce ar putea să îmi fie mie rușine cu mine? De burtă. Și mi-a fost foarte greu să vorbesc despre asta, mă uitam și eu la pozele alea și am plâns. Efectiv a fost un proces.”

După care, din mai, de când am început să vorbesc despre asta, și până acum, felul în care îmi privesc corpul e complet diferit.

Și reacțiile care sunt?

Foarte bune, în general. Am primit și dick pics de la bărbați și am zis: pe bune, vorbești serios? Și mesajul meu în cazurile astea sau dacă sunt acostată pe stradă e: „Salut, sunt Ada, mă sperie ceea ce faci și îmi e frică de tine. Te rog să te oprești.”

Am văzut că de-a lungul timpului te-ai implicat și în campanii de conștientizare a violenței la care sunt supuse femeile. Ție ți s-a întâmplat vreodată să fii agresată fizic sau verbal într-o relație?

Da. Și vorbesc despre asta. Am făcut în pandemie și un proiect cu ICR Bruxelles.

Eu sunt o femeie privilegiată pentru că am avut acces la educație, la o familie și la o mamă cu care am crescut, am avut acces la terapie și am înțeles ce înseamnă ea, am înțeles ce înseamnă să fii co-dependent și cumva că vina e bilaterală. În același timp, cred că la un moment dat, din cauza raportului inegal de forțe dintre o femeie și un bărbat, se rup lucrurile.

Ada Galeș/ foto: Adi Bulboacă

Pentru mine ar fi important să nu existe doar măsuri împotriva agresorilor, ci măsuri de prevenție, de reabilitare, de educație emoțională, relațională.

Și femeile sunt responsabile pentru alegerile pe care le fac și avem nevoie să investim în asta.

Unde ar trebui să învățăm asta?

În școală. Școala, pe lângă orele de educație sexuală ar trebui să aibă și orele de educație emoțională.

Și ce ar presupune educația emoțională?

Înțelegerea felului în care gândim și a ceea ce simțim și cum relaționăm cu ceilalți. Cum comunicăm, cum ne facem auziți, cum impunem limite în relațiile pe care le avem, cum investim în relații.

După experieța mea traumatică pe care am avut-o, eu am iertat complet și îmi iubesc necondiționat fostul partener, s-a petrecut iertarea într-o manieră în care nu judec și încerc să nu identific persoana cu comportamentul pe care l-a avut.

Nu vorbesc de cazurile de psihopatie, evident. Vorbim în limite în care se poate face ceva.

Am observat că ești foarte aproapiată de mama ta și cred că ești o norocoasă. Mulți din generația noastră resimt acest gap dintre noi și părinții crescuți în comunism. Cum crezi că ar putea fi îmbunătățite relațiile cu părinții?

Legătura cu părinții e ceva ce ne urmărește toată viața, cu ea ne naștem și murim.

“Eu nu cred că noi îi putem schimba pe oameni. Dar cred că relațiile se pot schimba în momentul în care comportamentul nostru față de celălalt se schimbă.”

Relația e ceva ce se lucrează în timp și în continuu. Și eu și mama în continuare avem lucruri de recalibrat. Și în relația noastră au existat probleme, ea m-a făcut la 20 de ani, la vârsta la care eu am ales să nu fac un copil.

Și atunci, sigur că a fost extraordinară din multe punct de vedere, dar au fost și lucruri pe care le-a învățat ulterior.

De sărbători am stat o lună la Brașov, la mama, și la un moment dat i-am zis „hey, acum aș vrea să fii mămică.” Și ea nu a înțeles. A trebuit să verbalizez. „ Am nevoie să fii caldă, să vii în întâmpinarea nevoilor mele, fiindcă sunt obosită. Crezi că poți să faci asta?”

Ada Galeș și mama sa, scriitoarea Tony Mott (Antoaneta Galeș)/ foto: arhiva personală

Iar ceea ce fac în relația cu tatăl meu este să-i vorbesc despre mine. Despre cum sunt eu, despre cum văd eu viața mea și să îl invit să mă privească, fără să încerc să îl schimb.

Și cred că se poate încerca asta.

“Scoateți-vă părinții la o cafea. E foarte multă durere în relațiile cu părinții, dar purtați-vă ca și cum durerea aia nu mai e prezentă, că acum suntem niște adulți și ne putem comporta din punct de vedere al adultului care are o relație matură cu părintele lui.”

Tu cum faci față presiunii sociale care zice “tu când te măriți?”, “tu când faci un copil?” ?

Eu cred că un copil ar trebui să fie crescut într-o comunitate, să existe această comunitate în care femeile se ajută între ele să trăiască mai ușor împreună, să își lase copilul una la alta, tații sunt bineveniți să participle și ei, ar fi de dorit.

Sunt pregătită să fac un copil, dar nu cred că e momentul. Și cred că aș fi o mama bună, dar mă întreb dacă e presiunea societății sau îmi doresc eu, dacă îmi doresc acum. Și mi-am dat seama că acum nu îmi doresc copii.

Acum îmi doresc enorm să filmez și să fac proiecte de teatru în care cred și îmi doresc enorm să cresc pe partea de business.

Și clar nu îmi doresc copil în momentul ăsta. Mai mult, iau în considerare posibilitatea de a adopta.

Înțeleg magia facerii unui copil, dar nu știu de unde vine, dacă e presiune din exterior sau nu.

Revenind puțin la actorie, cum ți-ai umplut dorul de teatru anul trecut?

Mie mi se pare extraordinar că am apucat să mi se facă dor de teatru. Apoi, am avut norocul că am repetat trei proiecte care încă nu au ieșit, am filmat un lungmetraj, chiar sunt o persoană privilegiată.

“Dorul e ceva ce îl țin și mă bucur de el, mă bucur că mi se face dor de meseria mea.”

Încerc să nu-mi doresc să fie lucrurile altfel decât sunt, fără să zic că îmi doresc ca lucrurile să revină la normal. Care normal? Ăla este într-un trecut, nu mai există. Eu nu vreau niciodată să revin în trecut.

Ada Galeș/ foto: Cornel Lazia

Și mai cred că ceea ce am învățat din anii aceștia doi am putea să vedem abia peste 10 ani.

Cum a fost să lucrezi cu Smiley la un film?

Experiența cu Smiley a fost incredibilă, m-am dus total fără așteptări. A fost o lecție extraordinară fiindcă am văzut un artist care înțelege că a fi creativ înseamnă mai mult decât a face un singur lucru.

Și înseamnă a-ți lucra mușchiul ăsta al creativității într-un domeniu în care nu ești confortabil sau nu ai mai fost pus.

Ne-am înțeles foarte bine și a fost super profi.

Ada Galeș la filmări cu Smiley/ foto: facebook

Povestea este despre cum trece un regizor, împreună cu familia lui, printr-un episod depresiv.

E și comedie și dramă și mi se pare ok că subiectul ăsta e adresat și într-un fel comercial. Eu cred în filme comerciale. Dacă subiectul e mișto și zis bine, îmi place să mă duc la cinema să mă uit la filme cu supereroi sau la filme de acțiune, să mănânc popcorn, să mă țină acolo, chiar îmi place, dincolo de filmele de artă la care mă duc.

Hai să nu ne mai judecăm.

Te-ai gândit că ai putea fi judecată în breasla voastră fiindcă faci un film cu Smiley?

Sunt convinsă că o să fiu judecată. Dar și? Așa, fac un film cu Smiley, și? Cred că ceea ce ne împovărează de cele mai multe ori e părerea pe care o avem despre un lucru sau altul. De ce ai o părere despre asta?

Urmează să începeți zilele acestea filmările la Perfect Strangers, ce ne poți spune despre acest proiect?

Au fost luate drepturile de autor de la varianta originală, Perfetti sconosciuti, și suntem mega încântați pentru că este un scenariu superb, suntem 7 roluri principale și regizor Octavian Strunilă.

E o conversație, o seară între 7 prieteni. O poveste tristă, de fapt. A fost făcută și în Italia și Franța. Mie mi-a plăcut mai mult varianta franceză.

Și mi se pare mișto să îl vezi pe tipologiile fiecărei țări, e un scenariu foarte bun.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *