foto: Cristian Șuțu
Trupa byron împlinește 18 ani de existență și celebrează această aniversare cu turneul Sindromul impostorului în patru acte, ce include un concert special la Sala Radio din București, pe 9 noiembrie 2024. Evenimentul e deja sold out, dar fanii pot participa și la tradiționalul concert aniversar byron din 1 decembrie, la Expirat.
Solistul Dan Byron îi îndeamnă pe fani să scrie pe site-ul trupei povești în care s-au simțit impostori și vorbește, la rândul său, despre propriile frământări. Nu este prima dată când byron are astfel de inițiative, în încercarea de a duce relația cu fanii dincolo de muzică și de a arăta că și artiștii se confruntă cu aceleași nesiguranțe ca noi toți. O campanie similară s-a desfășurat și cu ocazia lansării albumului Efemeride, când fanii au vorbit despre monștrii de sub pat.
Într-un interviu pentru Cultura la dubă, muzicianul Dan Byron povestește cum a luat naștere trupa, ce gânduri stau în spatele Sindromului impostorului, dar și cum a trăit el tragedia din Colectiv, de la care recent s-au împlinit 9 ani.
***
E primul vostru concert la Sala Radio. De ce v-ați gândit la acest spațiu?
Am vrut ceva altfel, ceva mai intim, mai de ascultat. Nu am vrut chestii enorme gen Sala Palatului, nu s-ar potrivi. Poate la un moment dat o să cântăm și acolo, dar nu acum.
Ce o să aibă special acest turneu?
În primul rând, e în 4 acte. Avem invitați speciali, mai exact invitate speciale, fetele de la Muse Quartet, cu care am tot colaborat de-a lungul anilor, care au cântat cu noi și în turneul de 10 ani.
Colaborarea cu ele e o trecere în revistă a tuturor perioadelor byron, vom cânta cu ele câte o piesă de pe fiecare album. Iar în restul turneului vom avea quartete locale.
Deocamdată mai sunt anunțate Brașov și Craiova și vor mai fi altele la începutul anului viitor.
Privind un pic în urmă, povestește-ne cum a luat naștere trupa acum 18 ani. Ce făceai tu atunci?
Eu cântam în Urma și visam să îmi fac un proiect solo, doar că apoi mi-am dat seama că nu vreau un proiect solo, ci o trupă de sine stătătoare, că nu vreau să fiu iar în două bărci, cum am fost ceva ani și în Kumm și în Urma, când eram prins la mijloc și nu mi-a fost deloc bine atunci.
Mi-am dat seama că vreau să fac treaba asta renunțând la tot restul, deși în Urma nu o duceam rău în momentul ăla.
Apoi am început să caut oameni și a fost un proces ciudat, fiindcă pe unii dintre ei îi știam. Spre exemplu, pe Laszlo Demeter, care e la bas și acum. El a venit la o repetiția atunci și a plecat, fiindcă s-a mutat la Târgu Mureș. Câțiva ani am cântat cu alți basiști, apoi s-a mutat în București și a venit cu noi, iar basistul de atunci, Dan Georgescu, a trecut la tobe.
La Urma de ce ai renunțat?
Din mai multe motive. Nu ne înțelegeam foarte bine, nu eram foarte compatibili. Apoi, aș fi vrut să fac muzică pentru vocea mea. Acolo cântam și la voce, dar eram vocalist secundar, iar eu îmi doream să fiu voce principală. Și visam la un alt tip de relație între oameni.
Tot ce am vrut atunci s-a adeverit, am observat că oamenii se pot înțelege altfel între ei.
Văd că tu ești interesat de relațiile interumane, sunt curioasă cum ați gândit acest turneu astfel încât să ajungeți la discuții mai profunde, dincolo de faptul că vă place aceeași muzică.
Turneul este de muzică, dar e completat și de astfel de discuții, în care vorbim că și noi trăim aceleași sentimente, că și noi ne îndoim de noi înșine, ne gândim că ceea ce ni s-a întâmplat a fost doar din întâmplare și e posibil să nu ne mai iasă bine niciodată.
Și noi avem frica asta, chiar dacă suntem niște profesioniști.
Am pus titlul Sindromul impostorului știind că este o problemă extrem de răspândită, știind că și noi suntem la fel ca restul lumii. Nu suntem pe un piedestal, feriți de stări din astea mai puțin plăcute.
Când te lovește pe tine, ca artist, sentimentul că ai fi un impostor, că nu meriți locul pe care îl ai?
De fiecare dată când scriu. Am impresia că toate piesele pe care le-am scris în ultimii 18 ani au fost doar întâmplătoare. Și eu știu foarte multe despre songwriting, știu tehnici, cum să-mi provoc inspirația.
Dar tot timpul am sentimentul că a fost pură întâmplare, noroc chior, și că nu o să se mai întâmple niciodată.
Cum te lupți, ce faci ca să depășești?
Mă apuc să scriu. Fiindcă îmi place plăcere să o fac. Și am învățat să nu mă mai critic așa tare, să scriu și piesele alea proaste, că nu trebuie neapărat să le prezint, nu mă obligă nimeni să prezint tot ce scriu.
Care este provocarea pe care ați lansat-o fanilor, odată cu acest turneu?
Nu e neapărat o provocare, ci un canal deschis și către noi. Am lăsat fanii să scrie pe site și să ne spună cum trăiesc ei acest sindrom. Intenționăm să folosim o parte dintre aceste mesaje în concertul de la Sala Radio.
Tot interesul nostru este ca oamenii din jur să priceapă că și alții sunt în situația lor și să-și facă mai puține griji. Fiindcă atunci când ajungem să avem niște probleme, anxietăți, depresie, avem impresia că doar nouă ni se întâmplă. E important să știm că și alții sunt la fel. Toată lumea trece, de fapt, prin așa ceva.
Cum vezi tu rolul artistului în acest context, consideri că e important să vorbești și despre astfel de subiecte, pe lângă muzica pe care o creezi?
Eu cred că și artiștii și toți oamenii ar trebui să învețe că ar trebui să existe o comunitate, că ar trebui să aparținem de o comunitate.
Noi, în țara asta, avem o mentalitate de imigranți. Avem gașca proprie, nu ne trebuie nimic altceva, dar aia e o comunitate foarte mică.
Pentru restul lumii nu prea facem lucruri. Ar trebui să învățăm că aparținem unei comunități mai mari.
Ana Blandiana spunea într-un interviu că intelectualii ar trebui să se implice în societatea civilă fiindcă ei au capacitatea de a vedea lucrurile așa cum majoritatea nu le vede. Ești de acord cu asta?
Eu cred că în zilele noastre nu mai este vorba despre intelectuali, ci despre influenceri. O spun fără niciun fel de subtext.
Fiecare dintre noi își alege oamenii de care se va lăsa influențat. Unii sunt artiști, alții au alte meserii. Îmi place să cred că într-o anumită măsură sunt un influencer. În același timp, diferențierea asta despre care vorbește doamna Blandiana ne așază pe un piedestal, exact piedestalul de pe care eu vreau să coborâm în mijlocul lumii, fiindcă suntem niște oameni la fel ca toți ceilalți. Că vedem lucrurile mai clar, asta e discutabil.
În plus, eu cred că ar fi bine ca artistul să fie un ecou al societății în care trăiește, un ecou al vremurilor. Altfel, arta lui, dacă e atemporală, e valoroasă, dar nu chiar foarte valoroasă.
Chiar și o carte SF are legătură cu realitatea, cu epoca în care a fost scrisă sau cu o epocă următoare.
Eu am cântat despre ce am simțit, dar fiind parte din această societate, e normal că am exprimat și feelingul unei părți din ea.
Nu pot să nu te întreb, tocmai s-au împlinit 9 ani de la Colectiv, o tragedie care ne-a marcat. Sunt curioasă ce credeai tu că se va schimba pentru breasla voastră după protestele de atunci. Vorbeam că se va construi cu siguranță o sală de concerte, nu s-a întâmplat. Cum arată lucrurile în spațiile în care cântați.
Să știi că în cluburi lucrurile s-au schimbat mult. Există înainte și după Colectiv. Ce s-a modificat major, lăsând la o parte avizele ISU de care ai nevoie într-un club, s-a schimbat mult plata artiștilor, majoritatea evenimentelor erau făcute la negru. Încă mai există, dar foarte rar.
Adică înainte primeați banii în plic, acum aveți contracte.
Da, ceva de genul. Sau îi primeam în mână, haha.
Dar prin țară cum sunt spațiile în care cântați?
Sunt câteva orașe care au spații mișto, de exemplu la Cluj e un loc fabulos – Form Space, este un club ca afară.
Cred că nici nu aș exagera dacă aș spune că în București nu avem așa ceva. Țara se chinuie la nivel de cluburi, sunt multe orașe care au clubulețe sau încearcă să aibă. De multe ori sunt mici, unele bine făcute, altele mai puțin.
Voi aveți pe cineva în echipă care înainte verifică spațiile, dacă sunt sigure din punct de vedere tehnic, electric?
Nu avem, dar toate spațiile în care cântăm noi au toate avizele necesare, sunt destul de sigure, nu prea se mai cântă în subsoluri, ca înainte.
La nivel uman, pe tine te-a schimbat cumva Colectiv?
Nu îmi dau seama, clar a fost o barieră peste care am trecut foarte greu, am cumpărat cartea Alexandrei Furnea și vreau să spun că o am în bibliotecă, vreau să o citesc, dar nu mă încumet, e foarte dureros. Nu am fost atunci în Colectiv, dar au fost mai mulți prieteni. Unii dintre ei au murit.
Fiecare dintre noi încerca atunci să ajute cum poate, stăteam nopți întregi pe social media și ne uitam ce mai știe cine de cine. A fost foarte ciudată perioada aia.
Să încheiem într-o notă mai luminoasă, fiindcă tot ai amintit despre cartea Alexandrei Furnea. Cum merge clubul tău de carte, despre care am povestit în ultimul nostru interviu?
Întâlnirile continuă, am ajuns la 7 ediții, e fain că am tot schimbat, nu am avut doar literatură la care te-ai aștepta, am avut și o biografie, am făcut club de carte și la TIFF și la ElectricCastle. Pentru că eu sunt mare fan Massive Attack, am vorbit la club despre Massive Attack și a doua zi am fost la concert Massive Attack. Recent am avut un comic book despre Palestina.
Ce satisfacție ai la aceste întâlniri?
În primul rând, sunt niște întâlniri foarte faine fiindcă avem o tematică. În general vin gagici, foarte rar băieți. Vin maximum 2 băieți.
E mișto să te întâlnești cu niște oameni care au citit ceva ce ți-a plăcut și ție. Iar la un club de carte îți dai seama câte unghiuri poate avea o povestire, fiecare vede altceva.
***
Datele concertelor din cadrul turneului trupei byron, Sindromul impostorului în patru acte:
- 9 noiembrie – Sala Radio, București SOLD OUT
- 16 noiembrie – Filarmonica Oltenia, Craiova
- 22 noiembrie – Filarmonica, Brașov SOLD OUT
Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.
Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.
Citește și:
