foto: Silviu Matei/ Agerpres Foto
Radu Paraschivescu este unul dintre cei mai citiți și apreciați autori români ai ultimilor 15 ani, deosebindu-se în special prin satira la adresa clasei politice și a realităților societății românești.
Este, în același timp, un bun cunoscător al fotbalului, sport care se regăsește deseori în scrierile sale, jurnalist, dar și un important traducător – a tradus peste 70 de cărți din engleză și franceză.
A trăit comunismul, dar și eliberarea României de sub el.
L-am întâlnit la București, orașul în care a locuit dintotdeauna, și l-am rugat să analizeze România de azi, cu bune și cu rele.
Domnule Paraschivescu, cum arată România la 30 de ani de la Revoluție? Ce au sperat românii acum 30 de ani și unde au ajuns?
Reflexul este să-ți manifești decepția, tristețea, frustrarea. Ăsta e reflexul. Dacă stăm să ne gândim un pic, noi nu am putea sta de vorbă acum, dacă nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat cu 30 de ani în urmă, nu ar fi existat multe, pe care noi, acum, le subînțelegem pentru că trăim, totuși, de 30 de ani într-o lume a libertății, nu depline, într-o lume a opțiunilor, ceea ce e foarte important.
Deci am câștigat niște lucruri care acum ni se par de la sine-înțelese, am câștigat libertatea de a ne face vocea auzită, libertatea de a displăcea lucruri și de a o spune în piață, libertatea de a critica puterea, atunci când ea merită criticată și libertatea de a pleca.
Dacă nu ne convine și nu ne găsim locul și credem că astrele naționale sunt aliniate împotriva noastră, putem să o luăm din loc și să ne facem un rost în altă parte.
Sigur că pretențiile au crescut, sigur că nivelul de exigență e altul și atunci noi ne dorim acum lucrurile concrete pe care politicienii ni le-au promis și ni le tot promit de 30 de ani încoace. Și baletul ăsta între naivitatea uneori prefăcută a electoratului și promisiunile de cele mai multe ori neonorate ale politicienilor, nu fac agenda doar în România, o fac și în alte țări.
Firește că am fi vrut celebrele autostrăzi, celebrele spitale, celebrele școli în care să nu mai riști accidente când te duci la toaletă și asa mai departe. Am fi vrut, cred, o altă înțelegere a noțiunii de demnitate publică și a noțiunii de ministru, de om care slujește o țară, nu se lasă slujit și răsfățat de ea.
Eu nu sunt fatalist și nu am fost niciodată și nu o să spun că decepția mea e atât de adâncă încât o să ma duc și o să mă anin de primul stâlp.
O să spun doar că avem din ce în ce mai puțină răbdare, avem din ce în ce mai multe înțelegere, din păcate, pentru derapajele de caracter, ceea ce e grav, avem cam multă înțelegere pentru conivențele politice, pentru impostură. Deci văd o demonstrație explozivă de impostură, începând de la mediul academic, la cel tehnic.
Și avem, la 30 de ani, bucuria de a sta de vorbă, bucuria de a scrie și citi cărți necenzurate. Astăzi pare un lucru cât se poate de logic. În urmă cu 35 de ani le citeai rar, le citeai în condiții grafice orfibile și forfecate ideologic.
Toate lucrurile astea mă fac să cred că dacă vom reevalua puțin opțiunile noastre ferme de alegător, vom ajunge peste câțiva ani să privim ceva mai destins lucrurile din jur, să nu ne mai încruntăm, să bombănim ceva mai rar și să fim mai eficienți.
Pentru că retoric, cei mai mulți dintre noi, se comportă minunat. În momentul când sunt puși la treabă, la propriu, mulți dau rateuri.
Se tot vorbește despre rămășițe ale fostei structure comuniste, răspândite prin toate structurile statului și există această teamă că încă sunt peste tot și nu am scăpat de ei după 30 de ani.
E o teamă justificată. Marius Oprea a scris o carte, Moștenitorii Securității, în care demantela sistemul de transmitere nu doar a privilegiilor, ci și a banilor și a felului cum au fost ei reorientați în sistem de generația a doua de securiști.
Oamenii din fostele structuri există în continuare, nu trebuie să ne ascundem de lucrul ăsta.
Nu știu dacă ei sunt la fel de veninoși și de puternici cum erau înainte, iar dacă sunt, se întâmplă tocmai în numele acestei libertăți, prost administrate, adică libertatea de a face absolut orice.
În momentul când libertatea e percepută drept putința de a face oricui, orice, la orice oră, ea nu mai este libertate și riscă să derapeze în haos. Însă da, oamenii din fostele structure există în continuare.
Există și un comunism rezidual în comportamentul multor oameni, de unde și vorba că noi am ieșit din comunism, dar comunismul din noi încă nu sau nu de tot.