Fie că ne place sau nu, arta stradală ne înconjoară aproape peste tot, mai ales în zone urbane. În Cluj-Napoca, în mai multe puncte cheie ale orașului, au apărut lipite pe ziduri fotografii de artă. Unele dintre acestea sunt înrămate, iar dacă trecătorii se identifică cu mesajul transmis, pot lua fotografiile acasă.
Artiștii sunt câțiva fotografi din Cluj care pun pe zidurile orașului “o pată de artă”, așa cum numesc ei fotografiile respective. Despre conceptul din spatele acțiunii am vorbit cu Bragovski – îi respectăm pseudonimul și-l vom păstra pe parcursul articolului.
Este fotograf și absolvent de jurnalism. În cadrul facultății, a fost de ajuns să îi pună cineva camera în mână la cursurile de fotojurnalism și a intuit care îi va fi drumul. El era unul dintre studenții care la cursurile de fotojurnalism lua diverse aparate foto pentru studiu acasă. Colegii săi le împrumutau câteva zile, el le ținea pentru câteva săptămâni, timp în care ieșea pe străzi și imortaliza tot ceea ce îi fura privirea.
Nu avea experiență, nu știa ce vrea să surprindă, nu se gândea cum ar trebui să arate capturile lui, doar vâna să surprindă prezentul. În timp, prin exercițiu, a șlefuit aceste detalii, iar astăzi este un fotograf a cărui amprentă este ușor de recunoscut.
Curiozitatea față de artă a deprins-o în ultimii doi ani de liceu, când a fost parte dintr-o trupă de teatru, alături de care a susținut spectacole la Teatru Municipal ,,George Bacovia” din Bacău. În trupa de teatru s-a regăsit în nonconformismul artiștilor, a celor fără prejudecăți și a realizat că este făcut pentru artă. Sunt în jur de cinci ani de când a luat aparatul în mână și din studio s-a extins pe zidurile Clujului.
Cum îți privești traseul artistic? Privind înapoi, cum arătau fotografiile tale și cum arată acum ceea ce faci?
Este o diferență destul de mică, dar extraordinar de importantă, atunci ieșeam și nu mă uitam după nimic, doar făceam poze absolut peste tot: stânga, dreapta – orice îmi ieșea în cale și mi se părea interesant – apăsam butonul. Acum când ies și mai fac street photos, ies cu o intenție, știu înainte să apăs cum vreau să arate poza în sine. La început când fotografiam apăsam, nu mă interesa compoziția, voiam să surpind momentul.
Asta este tare, asta este esența începutului când nu ai multe baze, nu ai multe cunoștințe, este cel mai pur moment al procesului creativ în sine. Cum începi să înveți mai mult, să te documentezi mai mult, deja gândești mult mai mult și se simte. Nu este neapărat rău, acum sunt la un alt nivel clar, este inevitabil când faci același lucru cinci ani, ar fi trist dacă râmâneam tot acolo, intenția mea a fost să tot cresc.
Acum când îți privești fotografiile ai ceva de adăugat, simți că ai fi putut surprinde altfel momentul?
Asta mi-a rămas și acum, deci la început când făceam fotografii și veneam de pe stradă și băgam cardul în laptop, mă uităm la fotografii și primul gând nu era “mamă, ce tare este poza asta”, mă gândeam “cum puteam să fac să o fac să fie mai bună?” sau “cum ar fi putut să fie mai interesant?” Și acum la fel, după shootinguri mari, plătite când ajung și bag cardul în laptop sunt mulțumit de ce fac, dar primul gând este “dacă puneam lumina mai așa sau dacă puneam ăla așa era mai bun.”
Asta mă face să vreau să fac mai mult ca să pot să pun în practică ceea ce conștientizez. Procesul acesta vine natural și a fost de la început această autocritică constructivă.
Este foarte important să fii conștient că nu ești cel mai bun și că nu ești atotcunoscător, ești micuț. Dar motivația este să fii din ce în ce mai bun și cât trăiești, atât înveți, asta este filosofia pe care merg.
Cum arată pentru tine o fotografie nereușită, o fotografie proastă?
O fotografie care este superficială. Dacă vorbim de fotografie de stradă, nu îmi plac fotografiile suprasaturate, pentru mine asta nu este impresionant. În portretistică, dacă modelul este super machiat, în fashion nu îmi place retușarea pielii în care pare perfectă, pentru că nu există așa ceva. Nu vei merge niciodată pe stradă să vezi un om și spui că are fața perfectă, nu are cum să nu aibă imperfecțiuni.
Asta consider eu superficial și stau departe de asta. Eu caut prin portretele mele să scot adevărul din om, să scot emoție, vulnerabilitate, să arăt omul fix așa cum este el în secunda aceea. Am avut shootinguri cu oameni care au venit după petreceri, ori după zile mai proaste, ori după momente în care li s-a declanșat acneea și erau mai reticenți și le-am zis “man, ăsta ești tu în momentul ăsta”, sufletul din tine este neschimbat.
Cum s-a născut ideea să luați fotografii, să le fragmentați și să le lipiți prin Cluj?
Principiul de bază este mutarea artei din online în offline. Suntem bombardați în online de visual content, dacă deschizi Facebook sau Instagram, îți zic sigur că dacă stai 10 minute o să vezi mii și mii de fotografii. Este un lucru bun că avem acces, dar zi-mi tu de câte ori vezi aceeași fotografie? Și mie o să îmi apară câteva fotografii în adevăratul sens al cuvântului și următoarele probabil o să fie câteva selfiuri ale prietenilor.
Trăim în mediul ăsta și în societatea asta în 2021 în care social media este un fel de semi-zeu, efectiv așa văd, este un omniprezent. Ei bine, când scoți fotografia aceea din online și o aduci în offline, fie că o pui pe un perete în oraș, fie că o pui în cameră, fie că faci tablouri, omul are mai multe șanse să o vadă de mai multe ori decât ar avea, văzând-o în online.
Atunci noi ne-am gândit că până să ajungem să normalizăm conceptul de a cumpăra fotografii, de a cumpăra artă, hai să iesim să punem arta pe stradă, hai să iesim să o punem pe pereți. Nu sub formă de vandalism, că nu mergem pe locuri, clădiri sau instituții publice. Căutăm locuri în care considerăm că nu deranjează pe nimeni, ci chiar adaugă un plus.
Crezi că ar trebui să vină și alți artiști din urmă să vă preia exemplul?
Aș vrea cât mai mulți artișți să facă asta. Iar ideea de artă stradală este un pilon imens, sunt oameni care fac graffiti, care își scriau numele pe pereți și acum pictează blocuri, fac muralistică. Când vezi cum au ajuns de la nimic, de la vandali care scriu «m*ie cfr», să facă blocuri care efectiv sunt opere de artă, sunt zeci de metri pătrați acoperiți de vopsea care te fac să te opreșți și să te uiți și deja mișcă ceva în tine.
Arta stradală joacă un rol mega important în energia generală care ne înconjoară.
Este un protest că nu există spații de artă în Cluj?
Poate fi asociat foarte bine așa, chiar ducem lipsa, mai ales în Cluj, care se vrea a fi un oraș cultural, un oraș dezvoltat, modern, dar nu avem spații în care să expunem, nu avem spații urbane în care să fie o rotație de artișți. Cum ar fi să avem o zonă de 20 de m pătrați în care luna asta sunt invitați 10 artiști să își expună lucrările acolo și tot așa. Atunci tu le dai o șansă, o motivație în plus de a crea, de a aduce ceva.
Noi dacă nu o avem, ne-o facem singuri, iar motivația de a face artă este atât de puternică încât pe mine unul nu mă poate opri. Nu vreau să deranjez, nu vreau să murdăresc, nu vreau să vandalizez, dar vreau să aduc, vreau să scot, să iau bucăți din mine și să le pun acolo out there în the world și unii să rezoneze cu ele, alții să se enerveze.
Crezi că dacă ar fi suficiente spații de artă, ar mai există acele semnături cu “m*ie cfr”?
Sunt convins că în continuare ar fi oameni care ar vandaliza și ar scrie așa, dar numărul ar fi mai scăzut. Gândește-te de ce scriu oamenii lucrurile astea pe pereți? Ei exersează, cine a ajuns să facă muralistică, să facă pereții ăștia tot de acolo a început.
Este conceptul de perete legal, un perete care se găseste undeva în oraș sau poți construi un zid de câțiva metri în care oricine are voie să vină să picteze, să dea cu sprayul. Atunci tu nu mai ai frica de a ieși noaptea, să fugi de poliție să te ascunzi. Crearea de spații pentru artiști fresh, tineri, mici, care au nevoie de exprimare ar reduce vandalismul și ar ajuta la dezvoltarea lor artistică, dar și la dezvoltarea artei în sine.
Care a fost feedback-ul oamenilor? Ați făcut asta când oamenii erau pe stradă? v-a oprit vreodată poliția?
Poliția nu, nu știu dacă ar fi foarte deschiși, eu totuși sunt convins că aș putea să le explic că nu este neapărat rău ce facem, dar trec foarte mulți oameni pe acolo. În cel mai rău caz ne zic că aveți grijă că vine ăla sau aveți grijă că am văzut poliția acolo sau sunt și cei care ne opresc, fac o poză, spun bravo. Feedback-ul nu a fost negativ, am primit poze de la oameni cu tot felul de mesaje care mă motivează să o fac în continuare și mi se dovedește că ce fac mișcă și aduc sentiment în viața cuiva.
Nu ar trebui oamenii să fie curioși? Să întrebe ce faceți?
Ba da, în general sunt adeptul comunicării, sunt convins că dacă am comunica mai deschis și fără bariere, am fi cu toții mult mai fericiți, împăcați.
De multe ori văd că trec oamenii pe lângă noi când lipim fotografii și cumva îmi doresc să se oprească să întrebe “bă da’ ce faceți aici sau de ce?”
Tocmai ca să am șansa să îi explic care este motivația din spate, nici măcar să-i schimb percepția, doar să înțeleagă perspectiva mea. Poate fi de acord cu mine sau nu, dar măcar întreabă, iar asta se aplică în orice ramură din viață.
Ce impact crezi că au acțiunile voastre asupra vieții unui oraș?
În primul rând pentru alți artiști, li se mai deschide o portiță că pot face și ei asta. Pentru oamenii de rând este ceva nou și tot ce e nou ne gâdilă creierul, ne face să ne punem întrebări, să ieșim puțin din bula noastră. Un om care se duce la muncă și în fiecare zi face același drum, într-o zi vede că a apărut o fotografie acolo cu ceva, un portret sau un personaj în stradă sau un landscape de undeva, poate spune “ce este mizeria asta?” sau poate să zică “ia uite, mă, ce tare!
Bragovsky pune pe pereți fotografii pe care le-ar putea pune foarte bine și într-un muzeu și sunt demne de înrămat. După ce a lăsat o astfel de fotografie într-un loc în oraș, o semnează, face un story pe Instagram și cine recunoaște locul este binevenit să și-o însușească.
Cum te gândești să dezvolți ideea asta, te-ai gândit la ceva anume?
Eu acum lipesc pe pereți fotografii de la mărimi A1 la A4, eu aș vrea să ajung la dimensiuni de zeci de metri pe zeci de metri. Cam asta este direcția, să facem fotografii cât mai mari și scopul din spate să fie o mișcare activistă, hai să ne legăm de ce se întâmplă acum în societate. Pentru că mereu, în toate schimbările, arta a jucat un rol important.
Cu cât este mai mare imaginea, cu atât ajunge la mai mulți oameni și are impact mai puternic. Hai să punem ceva care ar putea aduce un zâmbet, ar putea să creeze emoție. Acum îmi dau seama că pun atât de mult accent pe asta pentru că fix despre asta este vorba, să creăm emoție, sentiment. Din asta ne hrănim.
Crezi că fotografia poate fi folosită ca terapie?
Absolut, sunt convins și cam asta încerc eu să fac prin sesiunile de portret. Se formează conexiunea sinceră și legat de terapie cred că asta poate ajuta. Faptul că ești într-un mediu safe, ne deschidem, vorbim, și ca bonus primești și niște poze cu tine.
De multe ori, oamenii sunt reticienți și nu sunt foarte confortabili, se văd mai urâți decât sunt de fapt. Eu încerc să împing naturalețea asta și faptul că așa arăți acum.
Te apreciez la fel de mult acum, cum te-aș aprecia dacă ai fi machiată, aranjată. Este fix același lucru și zic asta foarte sincer, încerc să ajung la oameni cu asta și simt că se relaxează și își dau seama că sunt ok așa cum sunt.
Vreau să le dau oamenilor șansa să aibă mai multă încredere în ei. Eu n-am avut la un moment dat încredere în mine și îmi era greu.
Când am început să am încredere în mine s-au așezat toate. Dacă ai încredere în tine, totul este posibil, asta încerc să transmit prin tot ce fac. Ai încredere în tine, ai încredere în ce faci, ai intenții bune, fii bun și totul este posibil. Este simplu.
