Bibliotecile Prichindeilor din diaspora ne arată cum se construiesc comunități în jurul cărților

foto: Biblioteca Prichindeilor din Praga

În vreme ce în România bibliotecile se închid cu sutele în fiecare an, un proiect gândit pentru copiii din diaspora ne arată cum ele pot să rămână vii, nu doar ca spații de lectură, ci și ca spații comunitare. Inițiativa, cunoscută drept Bibliotecile Prichindeilor, a început acum doi ani în Praga, iar de atunci a ajuns să cuprindă 15 filiale în aproape tot atâtea țări.

Pe strada Mečislavova din Praga, la numărul 7, se află o clădire elegantă, a cărei fațadă anunță, cu cifre cărămizii, că a fost ridicată în anul 1888. Stucaturile și micile coloane din dreptul ferestrelor ei sunt tipice orașului din Europa Centrală, la fel cum tipice sunt și dalele din piatră cubică de la intrare. Atipic este, însă, afișul lipit pe una dintre ușile de la parter. Pe fundalul unui cer înstelat, sub care o fetiță cu cozi împletite citește, stă scris „BIBLIOTECA PRICHINDEILOR. Cărți deosebite în limba română pentru copii de la 0 la 18 ani”. 

Înăuntru dai de o cameră luminoasă, cu două mese, o canapea și scaune acoperite cu perne colorate. Îți agăți geaca în cuier, iar pe partea stângă te întâmpină un raft plin cu titluri care mai de care mai diverse: de la clasicele „Cinci săptămâni în balon”, „Cartea junglei” sau „Unde fugim de acasă?”, la contemporanele „Ferbonia”, de Ioana Nicolaie, „Plictisitoarea vacanţă de vară a fraţilor Răţoi”, de Dan Coman, sau „Dory Fantasmagory”, de Abby Hanlon.

Lor li se alătură, de pe celelalte rafturi, o simfonie de titluri în italiană, turcă, germană sau finlandeză. Dacă n-ar avea câteva etichete scrise în cehă, poate că nici nu ți-ai da seama că te afli în Praga. 

În mijlocul simfoniei, o femeie cu părul prins în coc scotocește într-un geamantan maro, scoțând și alte cărți cu care să îmbogățească partitura. Ea e Ana Engrth Răduleț. Are 34 de ani și e motorul din spatele Bibliotecii Prichindeilor. Cărțile pe care le-a cărat în geamantan (zăresc „Lolita și bicicleta”, de Astrid Lindgren și Ilon Wiklend, sau „Vrei să-ți spun un secret despre mami?”, de Ioana Chicet-Macoveiciuc) stau de mult în așteptare la ea acasă, dar acum că spațiul e liber, a părut un moment bun să le aducă.

Am vizitat-o la mijloc de decembrie, când „prichindeii” și-au dat întâlnire în aer liber. Pentru ei, Ana o să reumple mai târziu bagajul cu titluri de Crăciun. Deocamdată, însă, îmi pregătește o cafea și un tur al bibliotecii în care a reușit, în mai puțin de doi ani, să strângă peste 70 de familii de români.

Biblioteca Prichindeilor din Praga s-a născut în ianuarie 2021. „Cred că a fost cea mai rapidă punere în practică a unei idei”, îmi povestește Ana în fața cănii aburinde. Cu doar o lună înainte, își dăduse seama că nu are de unde să ia suficiente cărți în limba română pentru cei doi copii ai ei: un nou-născut și o fetiță care pe atunci avea aproape 4 ani.

„Comandam de la Cărturești, dar nu aveam niciun fel de noțiune despre ce să aleg, cum să aleg, mă uitam pe site și luam la întâmplare, fără niciun criteriu.”

În Praga, unde se mutase pentru că se îndrăgostise de un ceh, era de vreo cinci ani. Lucrase în producție de film, la fel ca în Bucureștiul natal, își făcuse prieteni și se simțea bine integrată. Nu căutase să se apropie de comunitatea românească – de altfel destul de mare, la peste 17.000 de oameni. „Am plecat, ne-am asumat că plecăm”, spune ea. Pentru cei mici i s-a părut, totuși, important ca limba să nu se piardă; ca ei să cunoască ambele locuri în care au rădăcini și să vorbească și cehă, și română. Și ce mod mai bun să înveți o limbă în toată profunzimea și nuanțele ei decât citind-o?

Mânată de nevoia asta, a mers la un eveniment la care românii din Praga făceau schimb de cărți pentru copii. „Mi-a plăcut ideea, dar ce nu mi-a plăcut a fost că nu exista o evidență a locului în care ajung cărțile și nici o garanție că se întorc. Și-atunci evident că puneai acolo titluri care poate nu te mai interesau.”

Cum poftă de citit i s-a părut că există, s-a gândit să găsească ea însăși un sistem online prin care să centralizeze titluri, să gestioneze rezervări, împrumuturi sau retururi. 

Imediat ce l-a găsit, a și pornit totul: „cu vreo 50 de cărți pe care le aveam acasă și câteva de la părinți”. Practic, Biblioteca Prichindeilor era ea. Pentru că nu avea un spațiu fizic de lucru, cine auzea de inițiativă și rezerva vreun volum trebuia să se vadă cu Ana la mijlocul drumului și să îl preia din portbagaj sau geamantan. Pe atunci eram, însă, în mijlocul pandemiei de coronavirus, așa că întâlnirile scurte, în aer liber, nu erau doar de nevoie, ci și de dorit. 

În paralel, fondul de carte creștea văzând cu ochii. „Am inventat Carte-Împarte, un sistem prin care părinții pot să dea bibliotecii cărți cu împrumut temporar, ca să fie puse la dispoziția comunității pentru trei luni, șase luni, un an, în funcție de preferințe. Cred că aveam la un moment dat 100 de cărți ale mele și încă 100 de la părinți care voiau să ni le împrumute. Ceea ce a fost foarte fain.”

După o întâlnire cu ambasadoarea României la Praga, care auzise de bibliotecă și a lăudat-o, Ana spune că a prins curaj să se îndrepte și spre alte surse de ajutor. „M-am gândit că, măi, poate chiar e mișto ideea, poate există o nevoie, așa că am început să scriu la edituri: nu vreți să ne dați și nouă cărți? Și ne-au dat.” 

Primul colet a venit de la Arthur. „Știu că l-am desfăcut în baie, seara”, povestește Ana râzând. „Ai mei dormeau și am zis să nu fac gălăgie.” Apoi au urmat colete de la Signatura, Humanitas Junior, Corint, Katartis, Panda, Litera, toate cu o frenezie de titluri noi și ilustrații vii. „În primul an așa a crescut biblioteca. Cred că am ajuns la 600 de cărți, din donații de la edituri și de la părinți.” Azi sunt mai bine de 1.000.

Tocmai colecția din ce în ce mai mare a adus, în ianuarie anul acesta, și nevoia unui spațiu – altul decât propria casă. Pe cel actual, Ana l-a găsit la recomandările unor cunoștințe. Aparține unei lingviste care predă greacă și are în jur o comunitate de poligloți (de aici și rafturile cu cărți în limbi atât de diverse), așa că potrivirea a fost perfectă.  

Dincolo de posibilitatea de depozitare, spațiul nou a mai adus ceva: mediul prietenos și cald în care să aibă loc ateliere cu copiii. Ana începuse să se întâlnească cu ei din primăvara anterioară, întâi o dată pe lună, apoi cam o dată la două săptămâni. „Ne vedeam în parc. Părinții mai rezervau cărți în prealabil sau nu, dar eu le aduceam un pachet oricum. Citeam măcar una împreună, cântam ceva, și în rest toată lumea la joacă”. Joaca, crede ea, e cea care i-a făcut pe copii să revină de la o întâlnire la alta. 

Apoi, odată cu spațiul organizat, în care prezența cărților era firească, au trecut la pasul următor: „Am descoperit că ei chiar vor să asculte mai multe povești deodată. Citeam trei, patru, cinci, mai cântam și după aceea mai alegeau din ce le plăcea. Așa am simțit că ar fi cumva loc de dezbatere, de activități pe marginea cărților”.

Acum, la Biblioteca Prichindeilor au loc aproape săptămânal ateliere de lucru manual pornite de la povești, jocuri logopedice ținute de o mamă cu pregătire în domeniu, chiar și un Campionat de lectură lunar, pentru copii de peste 8 ani, la care s-au înscris 13 cititori. Pentru viitor plănuiesc inclusiv educație ecologică, tot pornind de la povești.

La astfel de activități se vede poate cel mai bine impactul pe care îl are Biblioteca Prichindeilor. Întâlnirea la care o însoțesc pe Ana la mijloc de decembrie a fost pregătită de aceeași mămică care ține și activitățile logopedice, căci a simțit, la un moment dat, că vrea să dea ceva înapoi proiectului care familiei ei i-a adus bucurie. 

Ghidați de ea, vreo 8 adulți și 10 copii înfruntă un ger teribil ca să îmbrace câțiva copaci de la marginea orașului în coji de portocală sau conuri de brad cu hrană pentru păsări, să cânte Moș Crăciun cu plete dalbe, să patineze, să returneze și să împrumute cărți din omniprezentul geamantan maro al Anei.

„Eu o vreau pe cea cu Regatul de gheață”, îi spune un băiat mamei lui, înainte ca ea să îl asigure că o au deja. „Ne-am trezit că, după ce a mers la bibliotecă de câteva ori, al nostru a început să ceară să îi citim înainte de culcare”, îmi povestește și un tată, de profesie IT-ist, stabilit în Cehia de mai bine de 5 ani. 

Pentru majoritatea, la mijloc e vorba și de ceva mai mult decât cărți. E, după cum au numit-o, despre „comunitatea extraordinară” care crește în jurul lor. Sau, cum spune și Ana, despre a-ți crea, într-o țară nouă, un „spațiu sigur de conectare cu oameni cu valori comune”. Și, poate, despre a duce mai departe o limbă altfel greu de întreținut departe de locurile în care te-ai născut.  

Nu mi-au spus-o doar românii pe care i-am cunoscut în Cehia, ci și coordonatoarele celorlalte 14 biblioteci ale prichindeilor deschise în ultimul an de-a lungul și de-a latul Europei, din Polonia și Croația până în Italia și Spania, din Austria și Germania până în Franța, Belgia și mai departe în Finlanda, Suedia, Danemarca și Marea Britanie. Pentru că, da, un proiect care a crescut atât de repede în Cehia nu putea să rămână doar în Cehia. 

Cele mai multe filiale au apărut dintr-un gând similar celui din Praga, deși aproape toate coordonatoarele lucrează, de fapt, în logistică, finanțe sau chiar în sistemul medical. „Adunam cărți și mă gândeam să fac ceva cu ele, pentru că sunt așa frumoase încât mi se părea păcat să nu le împart”, mi-a povestit Anamaria, fondatoarea primei biblioteci externe, din Belgia. 

Nevoile personale s-au împletit adesea și cu cele ale comunității. Ca în cazul Petronelei din Berlin: „Activam în ONG-uri în care ofeream activități educaționale copiiilor din Europa de Est – eu mă ocupam de cei din România, mulți din comunitatea romă. Apoi am început să mă întreb cum să integrez și copiii mei în activități.” Iar cărțile au fost o punte. La fel și în cazul Olgăi, stabilită în Bordeaux (Franța), ai cărei mici vecini moldoveni îi savurau cărțile de acasă pentru că ei nu aveau. „Așa că am zis: vreau să fac și eu o bibliotecă, să ajungă cărțile la copiii care nu au șansa.” 

Tuturor li s-a părut util să transforme conceptul Anei într-o rețea, ca să facă schimb de energie și idei. Și toate, indiferent de vechime, au avut parte de momente care au demonstrat că efortul merită: „Două familii au venit de la mai bine de 100 de kilometri distanță la un atelier de joc și au zis că se bucură că avem astfel de evenimente pentru că copiii au nevoia de socializare în limba română”, mi-a povestit Andreea din Helsinki (Finlanda). „La același atelier comandasem niște cărți special pentru o fetiță, fiindcă știam că le voia, iar când i le-am dat m-a strâns în brațe și a fost atât de fericită.” 

Coordonatoarele nu vorbesc despre bibliotecile prichindeilor în termeni de profitabilitate, ca unele autorități de la noi, ci în termeni de valoare adăugată vieții celor din jur. Am avea multe de învățat din experiența lor.

Sunt cunoscătoare ale altor spații, cu un consum de carte în general mai ridicat: Petruța din Copenhaga mi-a povestit despre cum bibliotecile daneze sunt confortabile și pline de culoare, locul ideal de întâlnire pentru familii, iar Cătălina din Aarhus, despre intervalele de mers la bibliotecă incluse în orarul elevilor.

Sunt bibliotecare și creatoare de comunitate, care înțeleg, de pe urma propriilor încercări, ce funcționează și ce nu: dincolo de fondul de carte actualizat, cu mesaje pozitive și situații care să se regăsească în viața de zi cu zi a copiilor, Ruxandra din Tarragona (Spania) mi-a mai vorbit despre cât de important e ca și părinților și copiilor să li arate că putem citi nu doar din obligație, ci mai ales din plăcere. Iar Gabriela din Cracovia (Polonia), despre cum „magia cititului trebuie reînviată”, prin activități și aventuri bine gândite. 

Și, în final, sunt promotori ai limbii și culturii române dincolo de granițe: „Avem grijă, prin bibliotecile prichindeilor, de generația asta de copii care trăiesc departe de România”, mi-a spus Andra, coordonatoarea din Bologna (Italia). „Cred că, fără să ne dăm seama, toate facem un soi de politică culturală în teritoriul în care ne aflăm.”

Asta nu înseamnă că bibliotecile prichindeilor sunt ferite de provocări: multe nu au încă un spațiu al lor, ci depind de geamantanul purtat de la un eveniment la altul, în biblioteci locale; unele comunități răspund mai greu, cu mai puțină încredere; orele de lucru și materialele pentru ateliere sunt cel mai adesea investiții ale coordonatoarelor, așa că e nevoie de mâini în plus și finanțări (deocamdată, au obținut una din partea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni și au testat Patreon sau cutii pentru donații). 

Dar s-ar putea opri? „Nu. Nu mă gândesc, nu concep că ar putea să nu mai existe bibliotecile la un moment dat”, spune Ana. „Aș vrea să reziste în timp și să fie sustenabile pentru ca copiii noștri să crească împreună, mai bine conectați la rădăcinile lor și la cine suntem noi.”

Când ne despărțim de Ana, în Praga e zăpadă ca în povești și ca în iernile copilăriei noastre. E un tablou al normalității naturii și al speranței culturale. Departe de țara natală, românii care au construit carte cu carte Bibliotecile Prichideilor ne arată că poveștile nu țin cont de granițe. Ele călătoresc prin mii și mii de locuri, aduc oamenii laolaltă și le deschid noi universuri, create de ei înșiși.

După cum spunea Matei Vișniec, atunci când citim, ne imaginăm ce vrem – “Dacă 2 milioane de copii văd “Albă ca zăpada”, un film făcut de Hollywood, 2 milioane de copii vor avea aceeași imagine despre “Albă ca zăpada”.

Dacă 2 milioane de copii vor citi “Albă ca zăpada”, vor fi 2 milioane de oameni cu viziuni diferite. Asta este diferența între a te lăsa îndoctrinat de Hollywood și a citi și a lăsa mintea să zburde.”

---

Raftul prichindeilor – recomandări de lectură de la biblioteci

„Șșș! Avem un plan”, Chris Haughton. O carte despre cum pacea se păstrează prin prietenie. (Ana, Biblioteca Prichindeilor din Praga)

„Cățelușa din spital”, Julia Donaldson. O carte fantastică, în rime, plină de concepte de integrare și vindecare. (Anamaria, Biblioteca Prichindeilor din Belgia)

„Minunea de Crăciun a lui Jonathan Toomey”, Susan Wojciechowski. O carte care ne amintește că sărbătorile sunt despre a fi împreună. (Andreea, Biblioteca Prichindeilor din Helsinki)

„Cartea cu Apolodor”, Gellu Naum. Nouă ne plac cărțile în versuri, care ne plimbă prin lume. Iar varianta de acum, cu ilustrații de Dan Ungureanu, e foarte frumoasă. (Florentina, Biblioteca Prichindeilor din Suedia)

„Noapte bună, noapte bună, șantier sub clar de lună”, Sherri Duskey Rinker. O carte care m-a impresionat prin traducere. Toate utilajele spun lucruri minunate. (Gabriela, Biblioteca Prichindeilor din Cracovia)

„Cei șapte papă-lapte”, Mary Ann Hoberman. O carte cu rime și umor, dar și un omagiu adus mamelor. (Ruxandra, Biblioteca Prichindeilor din Tarragona)

„Dragostea e fără sfârșit”, Simona Copil. O carte lăsată de autoare pentru fiica ei, care o pregătește pentru plecarea mamei pe lumea cealaltă. (Olga, Biblioteca Prichindeilor din Bordeaux)

„Micul Prinț”, Antoine de Saint-Exupéry, O carte cu personaje care au emoții și gânduri complexe. Transmite valori precum prietenia, compasiunea și curajul. (Andreea și Paula, Biblioteca Prichindeilor din Paris-Angers)

„Roată, roată prin lumea toată”, Richard Scarry. O carte care poartă copiii prin toate țările și continentele, cu mult umor. (Petruța, Biblioteca Prichindeilor din Danemarca – filiala din Copenhaga)

„Inimă de bunic”, Irena Trevisan. O carte despre cum se poartă dragostea din generația în generație. (Cătălina, Biblioteca Prichindeilor din Danemarca – filiala din Aarhus)

„Ghiduș cel curajos”, Mario Ramos. O poveste despre ce înseamnă puterea. (Andra, Biblioteca Prichindeilor din Bologna)