Francesca Velicu

Balerina Francesca Velicu și dansul ei prin univers

foto: Laurent Liotardo

Francesca Velicu este balerină, first artist, la English National Ballet, iar la 23 de ani numele său e deja cunoscut și aplaudat pe scena europeană a dansului.

S-a născut la București, unde a luat primul contact cu baletul. Dar talentul său a depășit granițele țării în adolescență, când a fost remarcată de maeștrii ruși ai Academiei de Balet Bolshoi.

Întâlnirea cu balerinul și coregraful danez Johan Kobborg, la vremea respectivă director artistic al Operei Naționale București, avea să îi schimbe, însă, cariera. Îndepărtarea lui Kobborg și a Alinei Cojocaru de la opera bucureșteană, după un scandal rușinos pentru România, în 2016, a fost și momentul în care Francesca s-a decis să plece din țară.

Doar 2 ani mai târziu, Francesca Velicu primea la Londra prestigiosul Premiu Olivier pentru performanță extraordinară în dans, echivalentul premiului BAFTA în cinematografie. Trofeul i-a fost oferit chiar de către cel mai important balerin al lumii, Sergei Polunin.

Balerina se află acum în al 3-lea lockdown din Londra și trăiește cu dorul de spectacole. Am stat de vorbă cu ea despre balet, pictură, România, sacrificii și despre oamenii care i-au marcat drumul până aici.

Francesca, povestește-ne, pentru început, cum s-a născut pasiunea ta pentru balet? Cum a început totul?

Am încercat foarte multe lucruri când eram mică: pian, balet, pictură, tenis, înot și altele. Iar la balet mi-a plăcut cel mai mult și am continuat.

Am făcut balet la o școală de copii din București, apoi m-am mutat la Liceul de Coregrafie Floria Capsali.

Francesca Velicu/ foto: Karolina Kuras

Ai amintiri de la primele tale cursuri de balet, din copilărie?

Da și nu mi-a plăcut foarte mult.

“Țin minte că nu eram foarte flexibilă și profesoara tot timpul mă apăsa în tot felul de poziții. M-am și oprit o perioadă și nu m-am mai dus la balet, dar am mai încercat o dată și am ajuns pe scenă. Atunci am zis că îmi place.”

Francesca Velicu, balerină la Enlish National Ballet

Cum ai ajuns la Academia Bolshoi?

Academia Bolshoi din Moscova face summer intensive în New York, în fiecare an. Acolo am fost eu, ca la un curs de vară și în urma acelui curs mi-au trimis invitație de studiu la Moscova.

Francesca Velicu/ foto: English National Ballet

Cât timp ai stat la Moscova și cum a fost experiența de acolo?

Am stat 2 ani la Moscova. Atunci mi s-a părut o schimbare foarte mare, era un oraș mult mai mare decât București, nu știam limba, nu știam absolut nimic. Aveam 14 sau 15 ani și după doar o săptămână am plecat acolo.

Cum era viața ta la Moscova, ce făceai?

Am făcut numai și numai balet. Toată lumea știe că rușii au un respect foarte mare pentru cultură, mai ales pentru balet, de aceea toate fetele sunt pasionate de asta, respectă foarte mult baletul.

Dormitorul meu era în cadrul școlii, eram acolo tot timpul.

De ce te-ai întors în România?

A trebuit să vin să îmi dau bacul și toate examenele. Și dacă tot eram în România m-am gândit să mă duc la Operă, să încerc să dansez mai mult și așa am intrat la Opera Națională București, unde am stat un an de zile.

Cum a fost experiența colaborării cu Johan Kobborg și Alina Cojocaru?

A fost o experiență incredibilă, unul dintre cei mai frumoși ani din cariera mea. Johan m-a lansat în București, până atunci nu mai dansasem cu compania un rol important, acolo sunt primele mele roluri principale.

Și ai decis să pleci atunci când au plecat și ei, după acel scandal de la Opera Națională București, din 2016?

Da, imediat ce am aflat că Johan va pleca am zis că este timpul să încerc să dansez și eu în afară, oricum îmi doream asta, să dansez în altă țară.

Așa că am dat audiție la English National Ballet și am intrat.

La Premiile Olivier le-ai mulțumit lor în primul rând. Cum te-au ajutat ca să ajungi în punctul acela?

Johan pentru mine a fost primul meu director într-o companie de balet și a însemnat mult pentru mine fiindcă a avut încredere și mi-a dat și mie foarte multă încredere în mine. Mi-a dat șansa de a dansa roluri, eu fiind foarte mică, aveam cam 16 ani.

Foarte multe fetițe își doresc să devină balerine. Ce crezi că trebuie să aibă pentru a ajunge balerine?

La început e vorba de talent, dar doar cu talent nu ajungi nicăieri. E nevoie de foarte multă muncă și de încredere în tine. Contează mult să îți păstrezi puterea și încrederea, indiferent de obstacolele care apar din exterior.

Povestea de la Londra cum a început și cum a evoluat?

A fost o experiență foarte frumoasă pentru că de când am ajuns aici am lucrat foarte mult dans contemporan. În companiile internaționale se face foarte mult dans contemporan, nu prea se mai face doar balet clasic și atât. Lumea a evoluat, deja publicul știe toate spectacolele clasice, e normal să încerci și lucruri noi.

Bineînțeles, la noi, în România nu prea se face dans contemporan, mai ales la Operă. Așa că a fost ceva foarte nou pentru mine.

Și am fost foarte suprinsă pentru că nu credeam că mă voi descurca atât de bine, dacă în România nu făcusem. Dar Premiul Olivier a fost pentru dans contemporan. Abia ajunsesem aici, era al doilea an, a fost foarte neașteptat premiul, nu m-am gândit niciodată la așa ceva.

Noi, dansatorii, nu ne gândim foarte mult la premii pentru că nu există așa multe premii în dans. Ne gândim mai mult la roluri, să dansăm pe scene mari, dar nu la premii.

Acum sunt first artist, dar nu e echivalentul unui prim-solist din România În România e corp de balet, solist și prim-solist. În UK sunt vreo 6 titluri până ajungi la prim solist, acum eu sunt pe la jumătate.

În acest timp petrecut în UK, te-ai simțit vreodată privită altfel fiindcă veneai din România?

Nu, niciodată și nici nu las să se întâmple asta.

“Eu prefer să vorbesc prin dans și las oamenii să mă judece pentru ceea ce fac, nu pentru țara din care vin.”

De când nu ai mai fost acasă?

De un an de zile cred. Bine, anul ăsta a fost cu totul special…Cred că este cea mai lungă perioadă din viața mea în care am stat așa mult timp plecată. De obicei, vin de două ori pe an, vara și iarna, dar anul acesta a fost o excepție.

Familia ta a venit să te vadă dansând la Londra?

Da, vine tot timpul. Mai ales mama, când prinde un bilet de avion mai ieftin.

Francesca Velicu/ foto: English National Ballet

Dincolo de balet, cum arată viața ta? Ce altceva îți place să faci?

În mod normal, mergeam la muzee, galerii, îmi place orice formă de artă și încerc să merg să văd cât mai multe. Și când prind puțin timp liber încerc să dorm cât mai mult. (râde)

Cât despre sacrificiile pe care le-ai făcut pentru balet, presupun că ești întrebată deseori cum ai rezistat. De exemplu, cum reziști poftelor de a mânca ceva ce îți place?

Sunt destul de norocoasă pentru că nu am avut niciodată probleme cu dieta și am un corp micuț. Îmi e foarte greu să mă abțin în România de la sarmale sau alte mâncăruri, dar în general îmi și place să mănânc foarte sănătos. Mă și apucă câteodată, e drept.

De exemplu, mănânci vreodată burger cu cartofi prăjiți?

Normal! (râde)

Știu că îți place să și pictezi. De ce te atrage pictura?

Da, este hobby-ul meu nr. 1. Mă relaxează foarte tare și e singurul lucru care mă face să mă deconectez de la orice. Nu știu cum și de ce, dar când pictez uit de absolut orice. Pictez mai ales când mă supără ceva sau nu sunt într-o stare bună.

E amuzant când îmi trimite mama mesaj: „Iar pictezi? Ce s-a întâmplat?” (râde)

Și atunci când dansezi cum te simți?

În toate felurile posibile. Dansul pentru mine a devenit ceva foarte normal, mai ales acum, când doar studiem, facem exerciții de rutină.

Iar pentru spectacole fac ceea ce fac. Îmi place mult la spectacole, să fiu pe scenă și este foarte greu pentru că acum nu se întâmplă asta.

Apropo de asta, cum a fost anul 2020 pentru tine, ca artist în Londra? Acum sunteți la al 3-lea lockdown.

Da, nu pot să mint, nu îmi place foarte mult, dar asta e, trebuie să acceptăm, să fim optimiști.

De când n-ai mai avut un spectacol cu public în sală?

De un an. Ultimul a fost chiar la o gală din România.

Francesca Velicu la Gala Carmen Sylva de la București/ foto: facebook

De ce îți e cel mai dor din România?

Îmi e dor de multe lucruri. De mâncare, în primul rând. (râde) De gătitul bunicii mele sau de alte mâncăruri de suflet. Îmi e dor de familia mea, de câinele meu, de prieteni.

Pentru tine care crezi că a fost șansa carierei, momentul care ți-a schimbat cumva cursul profesional?

A fost Johan. Datorită lui am ajuns să dansez ce dansez, după cum spuneam mi-a dat foarte multă încredere în mine. Până atunci nu m-am gândit niciodată că aș putea ajunge atât de departe.

Cum îți explici acum, 5 ani mai târziu, ce s-a întâmplat cu plecarea lui Johan Kobborg din România?

“Au refuzat să accepte o schimbare, asta a fost greșeala. E vorba de open-mindedness. Cred că e o poveste veche la noi în țară.”

Te mai vezi vreodată întorcându-te în România, să locuiești aici?

Deocamdată nu. Dar nu vreau să spun niciodată. Oricum, nu vreau să rămân într-un singur loc. Vreau să explorez cât mai mult.

Ce sfat ai avea pentru fetele care își doresc să devină balerine? Dar pentru părinții care le împing către asta?

Pentru fete – să fie sigure că asta vor să facă, să se țină de treabă, să muncească și să fie încrezătoare. Dar nu sunt de acord cu ideea ca părintele să împingă un copil să facă ceva. Cred că poate funcționa doar pentru o perioadă de timp, apoi când copilul crește își dă seama de ceea ce își dorește el cu adevărat.

În caz meu a fost perfect, am vrut și eu și părinții.

Tu cum te vezi peste 10 ani?

Nu știu, scopul e să ajung cât mai sus, la rank-ul de prim-solistă și am o grămadă de balete pe care vreau să le dansez. Spre asta mă îndrept.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *