foto: Sorin Tănase, Cultura la dubă
Mihail Coșulețu, unul dintre cei mai relevanți artiști vizuali ai generației sale, totodată director creativ și autor de copertă la Editura Humanitas, expune o serie amplă de lucrări, unele arătate pentru prima dată publicului, la Cetate Arts Danube, spațiul idilic creat de Galeria 418 în mijlocul naturii, pe domeniul Barbu Drugă din județul Dolj.
Expoziția intitulată Lisez l’histoire et le tableu este curatoriată de Ruxandra Demetrescu și cuprinde picturi, desene, sculpturi, instalații și cărți ilustrate de Coșulețu în 12 ani, conturând astfel cel mai complet univers artistic al său și trecând prin cele mai importante etape ale carierei, de la arhitectura sentimentală a orașelor sufocate de beton, la frumusețea și inocența copilăriei.
Printre exponate se numără și pictura care a inspirat coperta cărții Solenoid, de Mircea Cărtărescu. Despre toate acestea, Mihail Coșulețu vorbește într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă.
***
Mihail, povestește-ne, te rog, ce ai cuprins aici, în expoziția aceasta? Sunt lucrări care ies pentru prima dată din atelierul tău?
Sunt lucrări care ies prima dată din atelierul meu, sunt și lucrări care n-au ieșit niciodată din atelier, dar au văzut lumina tiparului, cum sunt ilustrațiile. Aici sunt mai multe, la prima vedere ar fi un fel de retrospectivă, să zicem așa, dar nu e o retrospectivă, nu e o comemorare, nu în sensul ăla.
Cred că aici sunt peste un deceniu și jumătate de preocupări.
Am ales și teme mai recente, dar ce vedem aici sunt temele și seriile care au stat cu mine cel mai mult timp, pe o durată foarte îndelungată, au început acum 10-15 ani și încă sunt în dinamică.
Mihail Coșulețu, artist
Care sunt principalele teme care te preocupă?
Eu o înglobez în, i-am zis eu, arhitectură sentimentală. Fragmente, să spunem, urbane, edificii – o temă recurentă, care a început cumva de la sine, de foarte mult timp.
Pentru că eu eram în mijlocul unei serii extrem de descriptive, chiar narative, dacă vrei, ilustram un fel de poveste. Era vorba despre o civilizație imaginară care se dezvoltă pe moaștele, dacă vrei, unei civilizații anterioare dispărute. Statui gigantice, statui abandonate și așa mai departe.
Seria s-a numit The Greater Good, din care am două picturi de mici dimensiuni aici, pentru că aia este borna, pentru că de la expoziția aia au plecat mult mai multe serii. Și pe măsură ce dezvoltam seria asta, am atins masă critică cu ea, am făcut o expoziție care s-a numit The Greater Good, am continuat cu toată povestea asta și, în timp ce pictam, au început să apară ca o dictare automată.
Nu știam exact de unde și am reușit să dobândesc înțelepciunea, nici să nu mă gândesc foarte tare de unde vin chestiile astea, pentru că dacă vin înseamnă că sunt importante și trebuie să le las efectiv, să mă fac că plouă, să le las să-și vadă de treabă, că vin ele de undeva și sigur înseamnă ceva.
Și au început să apară aceste edificii. Un modul, două, trei, cinci, un cătun, un sat, o comună, un orășel, o metropolă. Și după aia toată lumea.
Mihail Coșulețu, artist
Și e un lucru care m-a marcat foarte tare și pe care nu cred că am apucat să-l spun. Ideea asta a venit de la o replică pe care mi-a dat-o fratele meu, acum nepermis de mulți ani, eram încă în liceu și am fost într-o primă ieșire din țară în Paris, unde am reușit să fac câteva poze cu acoperișurile.
Eram undeva către Sacre Coeur și am făcut o poză cu acoperișurile și fratele meu s-a uitat și a zis din poza asta ai senzația că așa e toată lumea. Și a rămas chestia asta cu mine. Și, cu două excepții care sunt aici în expoziție, oricât de mare ar fi suportul, oricât de mare ar fi pânza, tot doar un fragment va fi, un fragment urban.
Și de-aia am zis la un moment dat că, conceptual vorbind, o pictură din seria asta care ar ilustra cel mai bine ce vreau eu să fac, ar trebui cumva construită și pictată pe un șasiu cilindric, să nu aibă nici început, nici sfârșit, să nu zici că de aici începe. Să fie infinită. Asta ar ilustra ce vreau eu să fac.
Au fost și multe contradicții aici, pentru că atunci când am văzut că sunt invadat de povestea asta, m-am jucat venind din proiectul cu civilizația și am zis, ok, facem o lume mai bună, un oraș ideal, cu care a fost o preocupare artistică, cel puțin europeană, de milenii.
Și mi-am dat seama, în timp ce făceam, că aia nu e o lume mai bună, este, de fapt, un infern, pentru că eu sunt aproape demiurg, eu trasez asta așa, ăla sta acolo, ăstea-s clădirile, nu e nimic flexibil acolo. E un coșmar.
Și pe măsură ce mi-am dat seama de chestia asta, a venit ceea ce ar fi putut fi finalul seriei, care a început cu pictura The Nero Effect, în care pentru prima dată apare o figură umană în arealul ăsta urban, înconjurat de câteva edificii care sunt în flăcări.
Așa mi-am imaginat că a dat foc orașului, a început să dea foc orașului, s-a așezat în tihnă, o să zicem că și-a prins poate o țigară, dar e postura încă semi- gânditoare, adică o fi bine, nu o fi bine, parcă e și un pic obosit. Nu e clar ce urmează să se întâmple.
Următoarea pictură era tot un fragment urban total în flăcări. Aici avem un centru de interes, să-i spunem, unde arde așa.
Apoi am încercat să văd unde pot să ajung dacă nu mă dedau estetizării ca pictor, mai ales cum sunt eu format. E irezistibil să nu te fure sau să nu vrei să vibrezi culoarea, să ai grijă de suprafețe, să-ți placă, să arate bine, să fie frumos – concepte vechi, care poate nu neapărat mai sunt la modă sau nu în anumite cercuri, dar mie îmi fac o reală plăcere.
Dar trebuie să fii foarte atent, pentru că e o capcană aici, că te fură spoiala, vopsitul gardului și uiți, de fapt, de ce te-ai înhămat și atunci ai ca un fel de reset. Ok, bun, rămâne tema, dar trebuie tratată cartezian. Picturile erau făcute și a fost făcută expoziția Situri, de la Aiurart, cu toate aceste picturi, inclusiv, cum să zicem, ultima, care a fost cea în flăcări.
Acolo, la Aiurart, cu în destul de puțin timp înainte de vernisaj, mi s-a propus, totuși, poate o instalație, pentru că toate geometriile astea urbane poate puteau fi, din punctul lor de vedere, transpuse tridimensional cumva.
Și nu știu de ce, dar eu nu mă gândisem la chestia asta. Zis și făcut, am ales experimental, am făcut o instalație din polistiren, înconjurată pe trei laturi cu oglinzi care să-și capteze propria reflexie astfel încât așa să pară toată lumea, cum a zis fratele meu Iuliu. Și iată că nu s-a terminat seria, pentru că toate aceste instalații au venit după.
Ceea ce pentru mine a deschis alte orizonturi, curate, carteziene, de care ziceam, fără estetizări.
Dar dincolo de acel moment, poate cheie, de la Paris, când ați privit acopelișurile de sus, pentru tine e importantă și propria experiență urbană? Ești un om care a crescut în oraș și te-a influențat asta?
Am crescut în oraș, bineînțeles că m-a influențat. Eu sunt născut în Brașov și am copilărit preponderent în cartierul Tractorului, care, estetic vorbind, nu e o sursă de inspirație. Dar când vine vorba de mai mici sau mai mari coșmaruri urbane, sau a imprima o greutate, o apăsare, o tiranie a betonului, dacă vrei, ăla e un loc foarte bun, foarte bun pentru așa ceva.
Sigur, după asta am venit la București, un cu totul și cu totul altfel de oraș, în care tirania betonului este în continuare prezentă, dar cu oaze mai vechi, mai noi, mai verzi, mai cu apă, un oraș al contradictiilor, oricum. Și m-a influențat foarte tare.
Mihail Coșulețu, artist
Iar povestea cu arhitectura sentimentală, de unde părea că se termină în pictură, a explodat în această nouă direcție cu tridimensională, care a sfârșit aici la Cetate, turnată în 21 de tone de beton, unde nu m-am putut abține și anume am făcut mulajele din OSB, astfel încât toate modulele au imprimată o textură, hai să zicem picturală.
N- am putut să renunț la caracterul ăsta, pentru că și așa erau niște monoliți grei din beton sec. Era arhisuficient.
Au fost turnați chiar aici?
Au fost turnați aici, totul a fost făcut aici. Și din acest tridimensional m-am reîntors în pictură, m-am reîntors în desen și asta este una dintre seriile care oscilează dintr-o dimensiune în alta, revin întotdeauna altfel.
Sunt cred că, la fel de curios ca oricine, care o să fie următoarea etapă a seriei, pentru că nu știu și nici nu vreau să mă gândesc în felul ăsta, că am senzația că așa omorî-o, dacă pun problema așa.
În acest ansamblu al arhitecturii sentimentale am remarcat acea inserție din perioada copilăriei, Inventarul de jucării, care aduce o notă foarte intimă expoziției. Poți să ne spui puțin care e povestea ultimei camere?
Sigur că da.
La un moment dat a apărut fiul meu în viața mea și lucrurile s-au schimbat fundamental.
Mihail Coșulețu, artist
Convenția de limbaj nu zice că mi s-au schimbat prioritățile, dar totul s-a schimbat. Nu numai prioritățile, s-a schimbat tot. Punctul meu de focalizare era cu totul altfel, raportarea mea la producție era cu totul alta, plus că mi-am dat seama că am la îndemână un mijloc de comunicare și, mai mult decât comunicare, un mijloc de stocare a acelor momente prețioase și foarte frumoase, extrem de precis, dacă vrei.
E o pictură care se numește Safe acolo, care e singura din acrilic, pentru că e non-toxic, pe care am făcut-o cu fiul meu în ham, în brațe. După aceea copiii cresc, gusturile se schimbă și am rămas cu o tonă de jucării care nu mai corespundeau nevoilor. Și înainte să le donăm sau să le facem cadou altor copii, în acord cu fiul meu, am făcut o selecție și am vrut să facem un inventar. Un inventar de jucării. Tot așa, o pânză de 2 metri cu 3 metri pentru, repet, o tonă de jucării.
Și una câte una, date la mână, au fost pictate în aceeași perspectivă, diseminate frumos pe toată suprafața. Mi-am dat seama că am o posibilitate de arhivare a acestor amintiri cu mult peste orice poză. Pentru că stând și pictând fiecare obiect în parte, fiul meu vorbea, povestea ca ăsta așa, evoca tot felul de amintiri. Și asta este doar pictura.
Anumite jucării nu au supraviețuit primei copilării, ca să zic așa, și au rămas fragmente pe care am avut inspirația să nu le arunc. Și le-am montat cu niște casete, iar ce lipsea din jucăria respectivă a fost completat cu text și cu desen, fie în logica obiectului în sine, a jucării în sine, fie fantasmagoric, fie alegoric, fie metaforic, a fost locul meu de joacă de data asta.
Și am salvat și jucările aia, că nu s-au mai dus să moară, rămân și ele așa, e foarte bine.
Iar în centru acestei ultime camere se află o instalație care se numește Loc de joacă, care a debutat în pandemie. Jucându-mă cu fiul meu cu trenulețe pe niște șine de lemn, am zis că ne trebuie edificii, ne trebuie gara. Iar asta s-a transformat și într-o lecție de civizație până la urmă, pentru că după ce am făcut gara, am făcut o primărie, după aia am făcut un parlament bicameral, am avut o fermă, etc.
Și a tot crescut, a tot crescut. Și el e piesa centrală de la sol. Șinele de tren au dispărut pentru că fiul meu nu se mai joacă cu trenulețe.
În universal tău artistic, pictura se împletește deseori cu literatura. A fost o surpriză foarte frumoasă să văd lucrarea original lângă coperta Solenoid și m-am întrebat, evident, ce a fost prima dată, coperta sau pictura? Care este procesul tău de lucru în ceea ce privește coperta de carte?
Depinde de la carte la carte. Și aici sunt două, hai să le zicem, școli de gândire. În cazul copertei de la Solenoid, a lui Mircea Cărtărescu, prima oară a fost pictura. Era deja expoziția Situri, de care am pomenit. Am ales să propun o variantă de copertă cu un fragment din pictura respectivă. I-a plăcut, s-a folosit, a apărut cartea ca atare.
Dar în rest sunt, spre exemplu, mai ales la cărțile ilustrate, cum ar fi Dialoguri Secrete a Ioanei Pârvulescu. Acolo a fost o discuție de început. Mihai, uite, scot o carte așa, e vorba despre asta, practic 2000 de ani de cum și la ce se rugau oamenii. Mi-a dat niște fragmente să-mi fac o idee.
Noi avem o colaborare foarte bună, nu am arătat probe sau chestii de genul ăsta, am ținut-o un pic pe ace. Până când am desenat tot ce era de desenat și i-am prezentat: uite, asta este. Și a fost ce-și imagina ea, ce simțea ea, aerul, maniera și factura desenului erau ce-și dorea ea.
Alte, spre exemplu, la Micul Prinț, Marieva Ionescu a hotărât să facă o traducere nouă, altfel, și a considerat că ar merita și o altă ilustrație, nu cea a autorului. Și atunci am stat împreună, am încercat pe cât posibil să identificăm alte momente ilustrabile decât cele consacrate și a fost altă ordine de idei cu totul. S-a întâmplat altfel. Acolo nu a fost desen, a fost pictură.
La fel la Divina Comedie rescrisă, repovestită pentru copii, la fel s-a întâmplat și acolo. Editorul mi-a punctat așa, ăstea ar fi de ilustrat și ăsta a fost parcursul.
La alte cărți, pur și simplu, e așa, doar o idee și, spre exemplu, la Sun Tzu, Arta Războiului. Mi s-au cerut ilustrații, dar ceva de acompaniament, să fie un semn grafic, cum se zice ceva minimalist.
Dar mie nu mi-a dat așa. Am citit și am făcut niște montaje, digitale adevărat, dar niște montaje în alb-negru cu texturi, cu tot felul de stampe, nu știu, cu mult mai ample. Nu mi se ceruse asta. Am făcut ceva peste, mai mult, pentru că așa am simțit. În alte dăți, poate fi și pe dos, să mi se ceară așa, să spună: nu. mi se pare prea mult.
Iar, cred că, de departe, cel mai spectaculos proiect, a fost cartea Bilete de sinucigaș, de T.O. Bobe, 102 de texte scurte. Și am ales să expun ștraifuri de hârtie care variază între 4-6 metri. A fost foarte greu de digerat.
Era o încărcătură foarte puternică, pe mine efectiv m-a terminat povestea respectivă și am așteptat efectiv până în ultima clipă să fac ceva.
A durat foarte mult să încep pentru că nu îmi permiteam să stau atât de mult timp încărcat cu genul ăla de transmisie. Și atunci, cu o zi sau două înainte de deadline, mi-am întins sulurile astea de hârtie în atelier, am umplut podeaua și m-am apucat de la biletul 1.
Cum scrie Mircea Cărtărescu, se apucă și scrie, nu șterge, nu corectează, nu revine, nu se mai oprește până în termină. Așa am desenat până la 102. Eram atât de obosit ca atleții ăia care își depășesc de fapt limitele, și am zis, nu, hai să fac 112, să avem de rezervă, că mai bine ai mai multe decât mai puține.
Și a ieșit una dintre cele mai proaspete și limpezi ilustrații de carte. De fapt, nici măcar ilustrație de carte nu vreau să-i zic, fiindcă nu este, sunt desene. Sunt desene și picturi. Aici am desenat pentru texte, încercând să nu fiu pleonastic, să nu desenez la fel cu ce scrie acolo, adică de două ori același lucru, să fie altceva, să fie un acompaniament din care toată lumea să câștige, atât scriitura, cât și semnul grafic.”
Expoziția Lisez l’histoire et le tableu, cu lucrările lui Mihai Coșulețu, poate fi văzută la Cetate Arts Danube până pe 19 octombrie, cu rezervare în prealabil la adresa [email protected].
Cetate Arts Danube – Istoric
Cetatea Arts Danube cuprinde un parc privat de sculptură, organizează anual rezidențe artistice și expoziții de artă contemporană în spațiul fostului hambar de cereale al moșiei. Fondatoarea centrului cultural este Ioana Grevers, urmașa boierului Barbu Drugă.
Moșia Barbu Drugă este situată în județul Dolj, pe un drum rar circulat, chiar lângă Dunăre. Domeniul de la Cetate cuprindea în secolul 19 conacul, cu o grădină splendidă, un hambar uriaș pentru cereale, moară, grajduri, potcovărie, distilerie, livezi și păduri. Iar lângă el, Barbu Drugă a construit și un port, cunoscut azi sub numele de Port Cetate, pentru a înlesni comerțul cu cereale, afacerea sa principală.
Ioana Grevers, membru al boardul Muzeului Peggy Guggenheim din Veneția, unul dintre cele mai importante muzee private de artă modernă din lume, a început în 2007 să găzduiască aici rezidențe artistice. A fondat 418 Contemporary Art Gallery la București, apoi a mutat sediile la Cetate și la Munchen.
Numeroși artiști români și străini au creat lucrări la Cetate, în ultimii 15 ani. Aici vin deseori în vizită și colecționari privați sau reprezentanți ai marilor muzee din străinătate.
„Viața la țară devine din ce în ce mai atrăgătoare și ideea unei kunsthalle (nr. spațiu expozițional pentru artă) la țară e foarte interesantă, e ceva nou și are un aspect mai puțin fugitiv. Omul care vine până aici chiar vede lucrările, le alege. Nu e un vernisaj la oraș, hai să mergem la cutare, cutare, intrăm și ieșim.
Aici e o experiență complexă. Am avut aici și oameni din boardurile muzeelor din vest, colecționari. Toți au fost la New York, Paris, Roma, dar așa ceva, ca la Cetate, nici nu știau unde e asta, nu au mai văzut.” – spune Ioana Grevers într-un interviu pentru Cultura la dubă.
Printre artiștii reprezentați de Galeria 418 se numără Miki Velciov, Diet Sayler, Petrică Ștefan, Adina Mocanu, Ștefan Radu Crețu, Albert Kaan sau Romul Nuțiu.
***
Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.
Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.
