foto: Cultura la dubă
„Dacă începem să construim de la ceea ce avem deja, fără să ne mai pese de orgoliul de a construi de fiecare dată de la zero, unde am putea ajunge?” – se întreabă Oana Stănescu, arhitectă română de prestigiu mondial.
Creatoarea unuia dintre cele mai futuriste proiecte arhitecturale din lume, +Pool, piscina plutitoare pe East River din New York, ce va folosi apa purificată 100% ecologic, a sosit zilele acestea la Timișoara în calitate de curatoare a Beta, Bienala Timișoreană de Arhitectură.
Într-un discurs profund despre rolul arhitectului în zilele noastre, Oana Stănescu lansează idei la fel de curajoase precum proiectele sale și subliniază misiunea de a regenera spațiile deja existente, ca parte esențială a luptei pentru diminuarea efectelor schimbărilor climatice.
În Timișoara ultimilor ani, mai mulți arhitecți români cred cu tărie că pot face orașul mai prietenos cu oamenii și cu mediul. Iar proiectele lor, multipremiate la nivel internațional, sunt încă o dovadă că ideile cele mai curajose sunt cele care au puterea să revoluționeze o comunitate, o societate sau chiar lumea întreagă.
***
Povestea FABER, centrul cultural finalist la Premiile New European Bauhaus 2020 și nominalizat la Premiul European pentru Arhitectură, Mies Van Der Rohe
Pe malul Begăi, râul care traversează Timișoara și coagulează în jurul lui bătăi de inimi și minți creative, a luat naștere în 2020 unul dintre cele mai importante proiecte culturale private din România.
“Ne-am imaginat de la început că trebuie să fie un spațiu pentru oraș și am știut că asta nu va fi o investiție pe care să o recuperăm prea curând. Ce avem în comun este încrederea asta aproape naivă în acest oraș și în rolul pe care îl are fiecare dintre noi, de a face lucrurile cât mai bine aici.”
Arhitecta Oana Simionescu și alți 7 colegi arhitecți (grupul FOR) și-au dorit inițial să creeze un spațiu de co-working inedit, reamenajând o clădire deja existentă, în care să lucreze creativi din diverse domenii. În 2016, când Timișoara a fost desemnată Capitală Culturală Europeană pentru 2021, au câștigat curajul să înceapă și să extindă această idee înspre un centru cultural, împreună cu partenerii FABER.
“Ne-am imaginat un mediu de lucru plăcut, la care să participe și oameni externi, un birou ideal pentru noi și posibili colaboratori. Să aibă deschidere către o comunitate creativă. Iar Faber s-a născut dintre noi, cu propriul program cultural pentru o comunitate mai largă.”, spune un alt membru fondator al Faber, arhitecta Anda Maier.
În 2017 au cumpărat clădirea care a găzduit fabrica de vopseluri Azur, un loc cu potențial arhitectural, aflat pe malul Begăi, dar și cu propria istorie care merita spusă mai departe.
„Ce ne-a inspirat foarte tare a fost povestea locului. O bucățică din Fabrica Azur, deținută de o familie de evrei de etnie germană, familia Farber, care după al II-lea Război Mondial a emigrat în SUA, iar ei au performat și acolo profesional, făcând comerț cu produse chimice.
În anii 2000 au luat înapoi de la statul român fabrica familiei lor. Acesta e motivul pentru care aici nu s-a dezvoltat încă nimic imobiliar – atașamentul familiei Farber față de loc.”, povestește Oana Simionescu.
“Clădirea pe care am găsit-o răspunde la cele mai multe cerințe, avea și curtea mare. Dar am întâmpinat provocări legate de mediu, am învățat ce înseamnă să reconstruiești într-o zonă industrială, am făcut o cercetare serioasă, o explorare paralelă cu cerințele în vigoare, să ne asigurăm că investiția e una sănătoasă pe termen lung.”, spune Alexandra Spiridon, unul dintre arhitecții implicați în proiect.
“Am găsit un depozit de 60 de tone de grăsime, care era folosită la producerea săpunului și stătea acolo de cel puțin 30 de ani. A trebui scoasă și decontaminat locul în profunzime.” – Oana Simionescu
„Apoi, am avut niște constrângeri de ordin structural, s-a dovedit că era într-o stare mult mai proastă decât credeam inițial. Toți pereții structurali sunt acum înveliți în beton, ceea ce a fost o investiție destul de costisitoare. Am adăugat gangul cu intenția de a crea o legătură cât mai transparentă între stradă și curte, să sugereze deschiderea comunității dinăuntru.” – Alexandra Spiridon
Proprietatea a fost achiziționată cu 440.000 de euro, iar costurile de renovare și consolidare a clădirii s-au ridicat la aproape 1.3 milioane de euro. Numele Faber, atât de asemănător familiei Farber, este inspirat din conceptul filosofic “Homo Faber” (omul creator), dezvoltat de Hannah Arendt și Max Scheler, care se referă la capacitatea omului de a controla lumea prin uneltele pe care le creează.
“De multe ori creativii suntem văzuți drept niște oameni naivi, lipsiți de pragmatism, nu fac bani, ce e cu ei? Ceea ce cred că e o atitudine perdantă pentru oraș pe termen lung.
Noi ne-am propus să creăm punți între lumea asta și moștenirea industrială, pragmatică a Timișoarei. Am mers în fabrici, am trimis designeri să lucreze cu oamenii de acolo. Și să vezi ce interesant e că atunci când inginerii contribuie la o instalație de design contemporan, chiar dacă nu o înțeleg până la capăt, se mândresc cu ea, nu li se mai pare o prostie.”, spune Oana, coordonatoarea Faber.
Oana Simionescu a reușit să coaguleze în jurul său oameni cu același crez, indiferent de domeniul în care activează fiecare. Investiția nu ar fi fost posibilă fără doi parteneri veniți din în IT – Valentin Mureșan, omul care a vândut start-up-ul Movidius gigantului american Intel și Adrian Erimescu, co-fondatorul platformei imobiliare.ro.
“Eu făcusem atunci exitul către Intel, aveam niște finanțe și am zis: uite, îmi place ideea voastră, hai să vedem dacă putem lucra împreună. Pe de o parte a fost dorința de a arăta că se pot întâmpla lucruri faine cu patrimoniul local și de cealaltă parte a fost echipa Oanei, care deja lucra la un proiect.”, povestește acum Valentin Mureșan, unul dintre cei mai de succes români din industria IT.
Val, așa cum îi spun cunoscuții, deține alături de soția sa Cristina 60% din Faber. Povestea sa impresionantă începe simplu, cu dorul de casă.
“Am terminat Calculatoarele în 1996, am mers cu o bursă Tempus în Irlanda, ceea ce era atunci un fel de Erasmus. Atunci mi-am dat seama cât de dor îmi e de casă și cât de frumos e acasă. Când trăiești zi de zi în același loc, poate nu ai timp să te uiți în sus, să privești clădirile.
Am zis că stau doar 3 ani. Dar am stat de fapt 10, am devenit cetățean irlandez, am făcut doctoratul și am lucrat în cercetare, apoi la o companie irlandeză.
M-am întors acasă în 2005, am luat 2 studenți și am făcut primul birou al acestei firme, pe care am crescut-o de la 2 studenți la 80 de ingineri foarte buni. Alături de colegii din Irlanda am făcut un procesor care practic putea să proceseze în timp real imagini video și să descrie ceea ce vede în filmuleț. Asta e ceea ce azi se numește AI. Produsul care ne-a făcut interesanți pentru Intel era procesorul pentru drone. Noi am lucrat, practic, la prima dronă care se autopilota.
Sunt convinsă că ești căutat de cele mai mari companii din lume și ai putea locui oriunde. De ce ești așa atașat de Timișoara?
Greu de spus, cred că e tot un fel de programare. Am fost crescut așa.
Cred că a avut un impact major faptul că a trebuit să plec în străinătate, a fost ca un șoc să fiu parașutat într-o lume pe care nu o cunoșteam, într-o altă limbă și atunci am avut vreo 6 luni de dor sfâșietor de casă.
Mi-am dat seama cât de atașat sunt de Timișoara. Tot efortul pe care l-am făcut era ca să mă întorc acasă. Nu am făcut-o cât de repede mi-am dorit, au fost 10 ani. Dorința asta cred că m-a marcat și a fost Nordul meu tot timpul.”
Atât Valentin, cât și Oana Simionescu au investit la Faber nu doar sume importante de bani, cât mai ales cunoștințele și energia dobândite peste hotare. Oana a lucrat la unul dintre cele mai prestigioase birouri de arhitectură din Europa – Bjarke Ingels Group: BIG. Și, deși a avut ocazia să se stabilească la Copenhaga, a vrut să revină acasă, la Timișoara.
“Copenhaga a fost o experiență cu adevărat formatoare. Pentru mine, atitudinea oamenilor de acolo a fost o inspirație fantastică. Cu câtă coerență este dezvoltat orașul, ce au putut să facă oamenii ăia într-o țară unde este frig și ploios tot timpul. Noi ne plângem dacă plouă două zile.
Mi s-a propus să rămân, dar eu eram așa de inspirată de energia aia, atât de convinsă că ce am învățat acolo trebuie să aduc acasă, încât nu voiam decât să vin aici, nu aveam ce să fac în locul acela perfect, plin de oameni perfecți, știind de unde am plecat eu și că aici e nevoie de oameni.
Am trăit din optimismul ăla cred că 10 ani. Dar bineînțeles că realitatea proiectării în România e cu totul alta, nu ai cum să propui cuiva de aici ceva ce ai face acolo.”
La Timișoara a înființat propriul studio de arhitectură – For, a predat la Facultatea de Arhitectură, a avut inițiativa Bienalei de Arhitectură – Beta, pe care a coordonat-o vreme de două ediții, a fost vicepreședinte OAR Timiș și trezorierul OAR la nivel național timp de 4 ani. În tot ceea a întreprins a încercat să aducă arhitectura mai aproape de oameni.
“Nu avem nicio șansă ca arhitecți să facem o arhitectură de calitate, atât timp cât nu creăm un dialog mai consistent cu publicul.
Arhitectura e parte din viața noastră, trăim în 90% din timp în spații interioare, faptul că nu ne contectăm la subiectul ăsta mai profund e o mare problemă.”
Faber este acum nu doar un exemplu de regenerare a unui spațiu urban, redat comunității, ci și unul dintre centrele culturale relevante din Banat. În anul Capitalei Europene a găzduit nu mai puțin de 300 de evenimente. Pe lângă asta, are propriul program cultural, de muzică și de design. De exemplu, pe 3 octombrie va deschide expoziția Secrete Întrețesute, inspirată de industria textilă din Timișoara.
„Mi-aș dori să continuăm deștept ce am început, să colaborăm mai consistent cu operatorii culturali. Noi nu suntem un business în sensul tradițional, nu facem profit aici, oferim pentru toată zona culturală spațiul la un preț mic, care ne asigură că suntem pe zero la finalul zilei.
Pentru mine e pur și simplu emoționant și voi fi mereu recunoscătoare partenerilor noștri, Val, Cristina și Adi, care fără să vină direct din cultură, au investit în cultură. Sunt oameni care m-au susținut constant. Aici nu sunt niște investitori care mă presează în continuu să fac bani. Nu, aici discuția e mereu: cum putem să generăm mai multă valoare pentru oraș, pentru zona creativă?”
În spațiul de co-working, Valentin Mureșan ocupă un simplu birou pe care își așază laptopul. Își pune ochelarii de vedere și îmi spune, mai în glumă, mai în serios: “Aici e locul din care vom schimba lumea.”
Valentin chiar crede cu tărie că activitatea sa poate să influențeze viitorul omenirii.
„Lucrez la ceva ce sfidează speranța de viață de acum, care e la 80 de ani, să zicem. Mai exact, la unul dintre primele procesoare de quantum computing (computerizare cuantică). Cu tehnologia de quantum computing, mare parte din resursele de cloud computing se vor concentra poate într-o singură clădire. E așa de puternică tehnologia asta.
Poate să rezolve algoritmi care la ora actuală nu îți pot da o soluție în timp real. Parolele pe care le avem azi vor fi ușor de spart de către acești algoritmi.
Impact va fi și în zonele de industrie farmaceutică. De exemplu, acum, ca să rezolve o problemă, doctorii îți dau 10 feluri de medicamente. Ei, în viitor va fi posibil un algoritm care se va uita la structura ta de ADN, o va decodifica, va vedea care molecule au luat-o razna și îți va veni cu medicamentul făcut special pentru tine, ca să îți mute moleculele care au luat-o razna înapoi unde erau când te-ai născut.
Acel medicament va fi făcut astfel încât să nu mai fie nevoie să îți dea și alte medicamente.
Este chiar o vorbă că s-ar fi născut pe pământ persoana care va trăi 125 de ani, o nouă limită de viață, și acesta e un domeniu cu un impact major, efectiv ne va schimba speranța de viață destul de dramatic, ne va schimba comportamentul și toată filosofia de viață probabil.”
Pentru echipa Faber, a aduce împreună oameni foarte diferiți este o valoare fundamentală. Cu toții cred că împreună pot fi parte din schimbarea care să dea următoarelor generații un viitor mai sănătos decât este prezentul nostru.
“Încercăm să conectăm lumea cultural-artistică, de care se ocupă Oana, cu cealaltă parte din industriile creative – IT-iștii. Oarecum suntem într-un melanj care sperăm să creeze câteva scântei care poate ne vor lumina despre cum să gândim orașul peste 10 ani. Design e și ceea ce face un IT-ist, dar cu alte noțiuni.
Faber este despre impactul pe care îl putem avea noi, cei care înțelegem anumite lucruri. Să ne dăm seama cum va arăta orașul în viitor, să încercăm să intervenim pe acea traiectorie astfel încât să fie pe placul cât mai multor timișoreni, să încercăm să construim un oraș în care să ne dorim să trăim.”, concluzionează Valentin Mureșan.
Pepiniera 1306 plante, construcția temporară inclusă pe lista scurtă a nominalizărilor la Premiul Europen pentru Arhitectură, Mies Van Der Rohe
Anul trecut, când Timișoara a fost Capitală Europeană a Culturii, în Piața Victoriei a apărut o construcție inedită care a atras atât priviri admirative, cât și critici.
Pepiniera 1306 plante, un turn vertical ridicat în fața celebrei clădiri a Operei, de la balconul cărei România a fost pentru prima dată proclamată țară liberă în decembrie 1989, a fost ideea unui birou de arhitectură spaniol – Maio, care a răspuns unei teme date de Ordinului Arhitecților Timiș.
Inițiativa de a ocupa Piața Victoriei într-un mod inedit a făcut parte dintr-un program amplu desfășurat de OAR Timiș, cu numele “Privește orașul”.
“Scopul a fost de a trezi interesul cetățenilor față de spațiul public.
Spațiul public e al tuturor, nu doar al autorităților, ne privește pe toți și trebuie să ne implicăm. Bineînțeles, în contextul cultural românesc, să vorbești despre spațiul public poate să fie un subiect destul de dificil.
Piața Victoriei e una dintre cele mai încărcate piețe ale orașului, cu încărcătură emoțională și istorică. E ca și cum ne-am aruncat în gura lupului. Oamenii sunt atașați de spațiu, iar în momentul în care intervii în el, schimbările sunt greu acceptate.
E și o responsabilitate enormă să lucrezi cu spațiul Revoluției. Sunt multe straturi de emoție acolo.”, spune Alexandra Trofin, o tânără arhitectă care la doar 32 de ani este acum vicepreședinte OAR Timiș și directorul Bienalei de Arhitectură – Beta.
După ce au intrat în contact cu mai mulți arhitecți din Europa, cu expertiză în intervenții în piețe mari, au decis să lucreze cu studioul de arhitectură Maio, din Barcelona, care a venit cu acest concept al unei instalații verticale.
“Ei au venit în Timișoara de vreo două ori, am făcut workshopuri cu comunitatea locală, cu arhitecții, cu administrația, după care a venit o primă propunere din partea lor. Noi am specificat câteva lucruri în temă, că în Timișoara, fiind câmpie, nu prea ai de unde să vezi orașul de sus, că Piața Victoriei are o suprafață mare de vegetație, dar nu e accesibilă.
Trebuia să fie un landmark al Capitalei Culturale, să fie temporar și să se relaționeze la valorile Timișoarei, să testeze scenarii pentru acea piață și să fie o preîntâmpinare a Concursului de Arhitectură organizat pentru revitalizarea Pieței Victoriei.”
Studio Peisaj din Timișoara a construit apoi, pe această temă, și a dezvoltat un întreg proiect de peisaj în turnul respectiv, atingând totodată un alt aspect cultural specific Timișoarei – familiile tradiționale de grădinari.
“Ei au încercat să exploreze funcția climatică a vegetației, apoi stratul istoric – familiile de grădinari ai Timișoarei erau foarte valoroase în imperiu, de exemplu familia Muller. Plantele sunt din pepiniera familiilor de grădinari și de la Horticultura Timișoara.”
Anca Teslevici este arhitecta care s-a ocupat de proiectarea tehnică a turnului, fiind și pentru ea o provocare inedită, dusă la bun sfârșit.
“E important să existe instalații de genul acesta. A fost o construcție temporară care a arătat cum poți folosi piața, ce e important la ea, cum poți să te uiți la ea. De fapt, a fost o construcție cu zero waste. Schela se folosește în alte părți, copacii s-au plantat sau urmează să fie plantați, luminile le folosim acum în expoziția de la Bienală sau la alte evenimente.”
Timp de 10 luni, Pepiniera a putut fi vizitată de localnici și de turiștii sosiți la Timișoara în anul Capitalei și a găzduit diverse evenimente culturale. Plantele din turn au fost îngrijite zilnic și, la final, replantate în spații publice din oraș, ori rămase în ghivece în curtea Garnizoanei, care acum găzduiește Bienala de Arhitectură.
“A fost o inițiativă foarte bine primită, dar în timp. Prima reacție a fost de un corp străin într-un țesut pe care îl cunoaștem. A trebuit să facem față presei locale ostile și să continuăm construcția turnului. A fost o perioadă foarte dificilă.
Schela metalică a fost percepută ca fiind ceva urât, iar asta a deschis o discuție despre ce înseamnă urât și ce înseamnă frumos, cum integrăm ceva contemporan într-un spațiu istoric.
Noi am dat posibilitatea oamenilor să vadă clădiri istorice din alt unghi, să observe anumite detalii, să creeze o altă legătură cu patrimoniul.
Ce se întâmpla în spațiul digital și în presă nu era același lucru cu ceea ce ziceau oamenii la fața locului. Se scria despre cât e de urâtă și <<jos cu ea!>>, dar era coadă constant.
Din păcate, ne-a afectat faptul că presa locală este politizată. În presa de aici, Pepiniera nu a fost neapărat asociată cu Ordinul Arhitecților, cât mai degrabă cu primarul. A fost riscant.”
La finalul anului trecut, Pepieniera a ajuns pe lista scurtă a nominalizaților la Premiul Uniunii Europene pentru Architectură, alături de alte 39 de proiecte, dintr-un total de 362 de lucrări europene.
“Arhitecții au ceva de spus în modul în care trăim în orașe și, de fapt, ce încercăm și noi să facem este să arătăm prin proiecte punctuale diferite moduri în care poți să înțelegi arhitectura, modul în care poți să trăiești zi de zi.
Pepiniera a fost un exemplu bun de cum te poți adresa tuturor. A fost o prezență atât de evidentă, încât nu ai putut să o ignori. Și a stat și suficient de mult timp încât să fie înțeleasă. Cred că a fost important și pentru noi, ca organizație, că am devenit mai prezenți în fața publicului larg.”, spune Anca Teslevici.
Oana Stănescu, arhitecta celebră la New York și Berlin, curatoarea Bienalei Timișorene de Arhitectură 2024
Atât Anca Teslevici, cât și Alexandra Trofin se ocupă în prezent de organizarea Beta, un eveniment inițiat de Oana Simionescu, acum coordonatoarea Faber.
Bienala de Arhitectură de la Timișoara reușește să adune odată la 2 ani profesioniștii care dau speranță și idei curajoase breslei, dar și să vorbească despre impactul arhitecturii pentru publicul mai larg.
Ediția de anul acesta, intitulată Cover me softly, este curatoriată de Oana Stănescu, arhitectă din Reșița care a absolvit studiile de Arhitectură la Timișoara și a reușit să își construiască propriul birou de arhitectură la New York și la Berlin.
Predă la Harvard, a creat pentru rapperul Kanye West scenografia turneului Yeezus, a fost invitată să creeze instalații la Coachella și la MoMA și semnează unul dintre cele mai mediatizate proiecte de arhitectură din lume, +Pool din New York – o piscină suspendată pe East River, care va refolosi apa râului printr-un proces de purificare inedit, fără să utilizeze produse chimice.
“+ Pool nu s-ar fi întâmplat dacă nu ne-am fi raportat diferit la apă. Oamenii vor putea înota în New York într-un mod în care nu s-a mai putut vreodată. Asta nu ar fi fost posibil fără un proiect care să ceară asta.
E important să îndrăznim să arătăm unde vrem să ajungem.
Proiectul s-a născut acum 14 ani, aveam o firmă în New York cu un coleg, imediat după criza financiară. A început cu niște idei, am lucrat cu niște prieteni, am făcut niște randări, le-am trimis unor reviste prin lume și lumea a reacționat: ah, ce fain, când se deschide?
Bine, hai să vedem dacă se poate. Ne-a luat 14 ani, dar anul ăsta am primit fonduri de la stat și la anul începem construcția.
De unde a venit curajul de a te lansa într-un proiect atât de mare, fiind, totuși, foarte tânără acum 14 ani?
Inconștiență curată. Pe bune. Cred că e important să îmbrățișezi inconștiența. Experiența e bună, dar te poate și împiedica. La început nu ai atâtea bariere, ești mai liber.
Noi am resimțit asta aici foarte mult, ni se spunea în școală <<nu o să faci decât case din cărămidă, trebuie să știi să faci o casă din cărămidă>>. Mă bucur enorm că știu să detaliez o casă din cărămidă, dar nu am construit vreodată.
Aici e greu, după atâtea generații care au trăit în comunism, să îndrăznești să visezi.”
Cu toate acestea, se simte din ce în ce mai atrasă de propriile rădăcini și vrea să contribuie la schimbarea României în bine. Ea este și cea care a gândit cel mai ambitios proiect public din Reșița, orașul său natal. Funicularul industrial al orașului, care înainte transporta calcar și cărbune, va fi transformat în spațiu de promenadă pentru public, asemănător cu celebra High line din New York.
“Este chiar proiectul meu de diplomă, la care nu aș fi visat nici eu, dar a devenit realitate. Acesta e cel mai mare proiect al meu, de fapt.
Sunt într-un moment al carierei în care mă interesează să explorez mai mult propriile origini și e o scuză pentru a păși în locul de unde a porni totul, de a redescoperi.
Sunt onorată să fiu invitată la Beta, fiindcă e o bienală foarte tânără, experimentală, liberă. Eu nu sunt foarte mare fan al expozițiilor de arhitectură, fiindcă arhitectura nu e făcută ca să fie expusă, vorbești despre ceva ce nu e acolo.
Dar aici, dacă vrei să vorbești despre arhitectură, Garnizoana arată lecțiile foarte direct. Arhitectură avem, iar ce am făcut cu intervențiile în spațiul Garnizoanei a fost să punem în lumină calitățile spațiului într-un mod în care garnizoana nu a fost văzută niciodată.
Asta este pentru mine arhitectura – să iei un spațiu și să arăți calitățile spațiale și nu e vorba despre spațiu în sine, ci despre cum te comporți în spațiu.”
Când vine vorba despre rolul breselei lor în zilele noastre, Oana Stănescu are un discurs cât se poate de matur și vizionar.
“Mi se pare că suntem într-un moment istoric în care profesiunea de arhitectură este nu neapărat la capătul puterilor, dar noi, ca arhitecți, ne cam dăm cu capul de perete într-o lume foarte dură din punct de vedere financiar, capitalist.
Rolul arhitectului s-a schimbat fundamental în ultimii ani. Instituțiile publice au mult mai puțină putere decât dezvoltatorii privați. Și când zic rolul mă refer la acela tradițional, în care arhitectul este omul din centrul universului.
Cred că o problemă este că arhitecții s-au izolat foarte mult de restul lumii. Trăim într-o bulă, vorbim pe limba noastră, credem că știm lucrurile mai bine decât oricine altcineva. Asta e problematic, arată că profesia nu e într-un loc bun.
Dintre toate meseriile clasice, avocați, doctori, suntem cel mai prost plătiți, e foarte greu să construiești ceva în ziua de azi.
Apoi, arhitectura joacă un rol enorm în încălzirea globală.
Trebuie și noi să ne întrebăm cum profesăm într-o profesie atât de caracterizată de ego și cum ne mișcăm într-o lume în care natura construcției este, de fapt, foarte distructivă?
Problemele pe care le avem, ca civilizație, nu pot fi rezolvate de nicio breaslă în izolare. Nici inginerii singuri, nici ahitecții, nici artiștii. Cu cât ne așezăm mai mult la aceeași masă, cu atât mai mult avem șanse să construim o lume de care să se poată bucura generațiile viitoare.”
Arhitectura prezentului și a viitorului, componentă esențială în lupta pentru combaterea schimbărilor climatice
Specialiștii cu care am stat de vorbă pentru realizarea acestui reportaj au un lucru în comun. Nu arhitectura, ci o preocupare reală pentru viitorul nostru, al tuturor.
Atât arhitectele prezentate aici, cât și inginerul Valentin Mureșan cred că tărie că doar aduse împreună, mințile din diverse domenii pot schimba ceva. Nu trebuie să fii arhitect ca să ai o vedere în perspectivă, dar ea se regăsește, totuși, cu predilecție în această profesie.
„Rolul arhitectului este într-o continuă schimbare. Să construiești o clădire este doar o unealtă pe care o ai. De exemplu, ca medic poți să tăi, în chirurgie, sau poți să rezolvi problema altfel. La fel e și în arhitectură.
Poți rezolva probleme ale societății, prin arhitectură, fără să construiești nimic.
Asta este, de fapt, poate ethosul în ziua de azi, având în vedere amprenta de carbon pe care o generează industria construcțiilor. Și cred că putem lucra cu ceea ce avem deja.” – Alexandra Trofin, vicepreședinte OAR Timiș, director Beta
“Ce să faci, să faci aceleași greșeli ca în trecut, demolezi ce nu îți place și reinventezi altceva ce poate iar nu îți place după 30 de ani? Nu e sustenabil să facem asta.
Cred că trebuie să îmbrățișăm istoria și să lucrăm cu ceea ce avem mai asumat, atât din perioada interbelică, cât și comunistă. Sunt foarte multe clădiri din comunism cu o adevărată valoare culturală și acelea ar trebui să devină clădiri protejate.
O bună parte din arhitecți ajung să facă arhitectură mediocră sau de proastă calitate pentru că pur și simplu trebuie să pună ceva pe masă. Și, ca în orice profesie, există și oportuniști care au înțeles care sunt scurtăturile și fac tot felul de odioșenii ca să facă avere. Poți să faci avere în arhitectură dacă ești foarte bun sau dacă ești foarte șmecher și nu îți pasă de ceea ce produci.
Statul ar trebui în primul rând să facă investiții de calitate, de acolo ar trebui să pornească exemplul. Calitatea unui proiect al statului în infrastructură trebuie să fie la cele mai înalte standarde.” – Oana Simionescu, arhitectă, co-fondatoare Faber
„Suntem la capătul unei traiectorii foarte lungi, începute din modernism, care pur și simplu nu mai funcționează. Cu cât îmbrățișezi mai devreme schimbarea, cu atât mai mult ai șanse să influențezi direcția în care merge.
Industria construcțiilor creează una dintre cele mai mari emisii de CO2. Avem criză de locuințe, probleme economice. Și în același timp foarte multe clădiri stau goale. Unul dintre talentele arhitectului este de a propune o viziune. Când ne raportăm la vest cred că ar trebui să ne gândim că putem evita greșelile lor. Putem să nu mai facem mall-uri, când știm că vor fi goale peste 10 ani.
Avem potențial mare aici, dar atât timp cât viziunea noastră asupra viitorului este cea vestică, it will always fail pentru că deja a eșuat acolo.” Oana Stănescu, arhitectă, curatoarea Beta 2024.
***
Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.
Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.
Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.
