Andrei Șerban, unul dintre regizorii de elită ai teatrului românesc, cu o carieră internațională de peste 50 de ani, revine pe scena Teatrului Bulandra cu spectacolul Oedip, după textul tânărului scriitor și regizor britanic, Robert Icke.
Din distribuție fac parte Vlad Zamfirescu, Cerasela Iosifescu, Andi Vasluianu sau Manuela Ciucur. Șerban a mai montat piesa și la Teatrul Maghiar din Cluj, anul trecut, însă, după cum declară, spectacolul nu s-a bucurat de succes. De data aceasta, speră ca varianta de la Bulandra, cu o altă distribuție, să ajungă la un public mai larg.
Am asistat câteva ore la repetiții și am văzut la lucru un regizor atent la cel mai mic detaliu, care ține la ideile sale și se luptă pentru ele, chiar și în fața orgoliilor care apar uneori. Lucrul cu actuala distribuție nu este ușor, spune chiar regizorul, însă face ca munca sa să fie mai interesantă.
Purtând o bandană pe cap, Șerban, în vârstă de 80 de ani, are ceva din alura unui rock star, cu o permanentă poftă artistică. În teatrul său, scopul este atingerea sufletului uman și, poate tocmai din acest motiv, care ține de cele mai profunde ramificații ale vieții, consideră că nu a făcut până acum spectacolul perfect.
Ancorat în artă, nu este, totuși străin, de aspectele cinice ale vieții, cum ar fi factorul politic care decide prezentul și viitorul teatrului românesc – critică faptul că Teatrul Național București este condus de manageri interimari.
Despre toate acestea, Andrei Șerban vorbește în interviul de mai jos, pentru Cultura la dubă.
***
Cum s-a născut acest proiect? Vi s-a propus să montați această piesă la Bulandra?
Nu. Am montat acest text la Teatrul Maghiar din Cluj și era un spectacol la care am lucrat cu toții cu foarte multă dăruire fiindcă mi-a plăcut piesa. Era o adaptare contemporană după celebra piesă a lui Sofocle, de acum 2500 de ani, dar fără să trădeze deloc structura veche a piesei. Și asta este foarte rar, fiindcă de multe ori adaptări ale pieselor vechi sunt de nerecunoscut.
Aici, deși se întâmplă azi, toate punctele desfășurării acțiunii sunt păstrate.
Am avut neșansa că spectacolul nu a fost selecționat nici pentru Festivalul Național de Teatru, nici pentru nominalizările UNITER, deci nu a mers nicăieri și nu a fost la București.
Iar aceasta este o șansă de a-l face la București, în limba română, cu actorii Bulandrei, pentru a arăta publicului cât de importantă este această piesă și cât de actuală este.
Cât de asemănător este cu spectacolul montat la Teatrul Maghiar din Cluj?
Decorul Carmencitei Brojboiu este bazat pe aceleași principii, dar impresia e diferită. Iar spectacolul, deși are același text, aceeași concluzie, este foarte diferit în detalii.
Cum ați ales distribuția? Ați făcut un casting?
Am făcut un casting doar pentru rolurile tinerilor, fiindcă Teatrul Bulandra nu excedează în actori tineri, iar în rest lucrez pentru prima dată cu Vlad Zamfirescu și cu Cerasela Iosifescu și cu Andi Vasluianu.
Sunt actori care au un fel de antrenament într-un teatru destul de diferit față de teatrul pe care îl fac eu și, cumva, am avut emoții să vedem dacă putem vorbi același limbaj.
Sper că vom reuși să ne înțelegem. E interesant să lucrezi cu actori cu care nu ai lucrat niciodată, provocarea e mai mare astfel.
De ce ați ales text contemporan, de Robert Icke, și nu textul original?
Inițial am citit piesa lui Sofocle și, deși este foarte puternică, scriitura în traducere este foarte formală. Scrisul dramaturgilor vechi avea o formalitate a ritualului și mi s-a părut mai dificil, m-am întrebat cum ar fi interpretat azi acest text, care vine din alt timp, din altă lume, cum mai comunică unei lumi de azi?
Și când am citit adaptarea lui Icke, am văzut că este atât de disponibilă, atât de ușor de înțeles, încât comunică mai rapid.
Totuși, ați devenit celebru în toată lumea după montarea unor texte vechi – Trilogia antică, montată la New York în anii ‘70, apoi în România la începutul anilor ‘90. Credeți că publicul de azi nu mai e pregătit să vadă așa ceva?
Trilogia greacă este probabil cel mai special spectacol din toată cariera mea pentru că ei nu vorbeau în engleză la New York sau în română la București.
Ei vorbeau în greaca veche, nimeni nu înțelegea acel limbaj, era ca un fel de operă. Era o formă de ritual pe care actorii îl practicau și spectatorii înțelegeau doar prin comunicarea emoțională – sunetul tragediei vechi care răzbătea în inimile contemporane o vibrație extrem de puternică, care nu poate fi tradusă în nicio limbă.
Era un spectacol unic pentru acel moment.
Am făcut apoi texte mult mai diferite, în limba originală. Acum nu aș fi putut face acest Oedip în greaca veche fiindcă m-aș fi repetat. Și nu voiam să mă repet, voiam să fac ceva nou.
Cum e lucrul cu actorii la repetiții? Am observat că apar uneori și tensiuni, cum faceți să ajungeți pe aceeași lungime de undă?
Recunosc, ceea ce cer actorilor este poate neobișnuit și ca să fiu înțeles poate ia timp. Unii actori înțeleg și simt imediat, altora limbajul meu li se pare poate străin și comunicarea e mai dificilă.
Tot ceea ce trebuie e răbdare.
Cât de mult este adaptat textul la realitatea politică românească?
Deloc. Începe ca un spectacol politic, Oedip este un politican tânăr, cu ambiții de putere, de a deveni președintele unei țări, nu se spune care țară. Dar foarte repede își dă seama că ceva s-a întâmplat cu el, cu familia lui, cu originea lui. Și începe să aibă dubii despre nașterea lui și cine este el. Începe să se simtă vinovat, dar este un vinovat inocent. El nu a intenționat să se culce cu mama lui și să își omoare tatăl.
Pe parcursul piesei, politicul își pierde din importanță.
Căutarea adevărului, cine suntem, de unde venim, ce căutăm pe planetă, este mult mai importantă. E o piesă despre enigma identității.
În lucrul dumneavoastră cu tinerii actori români, ce ați remarcat la generațiile tinere?
În general cei foarte tineri au o prospețime pe care suntem în pericol să o pierdem repede, când nu mai suntem tineri sau chiar când suntem tineri.
Cel tânăr trebuie să cultive ceea ce se numește floarea tinereții, să se îngrijească de el, de instrumentul lui, care este trupul, de vocea lui, de înțelegerea lucrurilor.
Unii se bazează prea mult pe un succes de tinerețe și repetă acel succes mult mult până rugina se pune și manierismul se instaurează, fără să își dea seama.
Am mulți colegi, pe care îi văd acum, care și-au pierdut ceea ce aveau în tinerețe – acest cuvât talent, ceva foarte iluzoriu. Mulți își cam pierd talentul pe drum, din păcate.
Revenind la tineri, atât timp cât sunt proaspeți și curioși să afle ceva nou, să caute ceva nou, vor fi ok.
V-am remarcat și ca spectator la câteva spectacole. Cum regăsiți teatrul românesc de azi, ce ați observat?
Nu pot să spun exact, sunt angajat în spectacolele mele și merg destul de rar la spectacole. Aud că sunt multe spectacole bune ale tinerilor regizori, dar nu am avut când să văd atât cât mi-aș fi dorit.
Cum se împarte viața dumneavoastră acum? Unde locuiți în cea mai parte a timpului, unde lucrați mai mult?
Locuiesc la New York 6 luni pe an, unde locuiesc de jumătate de secol, cu soția mea, care e și colaboratoarea mea permanentă în regie – Daniela Dima, și vin în România când suntem chemați să lucrăm, exclusiv pentru asta, viața mea socială nu este aici, este acolo.
Știu că de-a lungul ultimilor ani vi s-au propus diverse funcții publice, pe care nu le-ați acceptat. De ce le-ați refuzat?
În primul rând, pentru că am avut funcție publică atunci când am fost directorul Teatrului Național București din 1990 până în 1993. Acel directorat al meu a început cu entuziasm general, nu doar al actorilor teatrului, ci al teatrului românesc, fiindcă am făcut Trilogia, care realmente a ajutat să ieșim din ghețarul comunismului și din cenzură, a dechis niște porți, toată lumea o spune, nu vreau să mă laud eu.
Dar, în același timp, după 3 ani de zile, rugina a început să se depună, inclusiv pe actori tineri pe care eu i-am adus la Național. Au început să deprindă obiceiurile și manierismele actorilor mai în vârstă și au devenit mai puțin interesați de aventură, de risc.
Apoi, au fost obstacolele care mi s-au pus de la Ministerul Culturii, din partea anumitor politicieni, care vedeau în teatrul meu un fel de șoc care îi incomoda.
De exemplu, atunci când minerii au venit în Piața Universității, noi jucam Trilogia înauntru și această mișcare a minerilor a influențat teatrul. Teatrul de atunci era foarte activ cu energia pe care o imprimam noi toți.
Încet încet, lucrurile au devenit din ce în ce mai mediocre, mai cenușii, și mi-am dat seama că îmi pierd timpul. Aveam multe proiecte de operă la Metropolitan Opera New York, la Viena, la San Francisco, și stăteam aici pentru un salariu de 100 de dolari pe lună. Atât primeam ca director al Naționalului în 1990.
Nu puteam să îmi mai permit, viața mea fiind la New York. Am plecat, însă am revenit ca să fac spectacole.
Cum vă explicați situația actuală de la TNB? De când a murit Ion Caramitru, teatrul este condus de interimari, iar singurul concurs organizat a fost anulat.
Mi s-a propus să fiu în prima comisie a concursului și am refuzat, simțind că ceva nu e în regulă.
Faptul că niciun ministru al Culturii nu are curajul să declanșeze un concurs este din cauză că dacă ar face-o, ar fi un risc pentru el, ca ministru. Ar ieși scandal, oricine ar fi ales.
Dacă nu este cel care realmente merită să fie în fruntea primului teatru al țării, să dea o viziune despre ce înseamnă teatrul românesc, dacă punem un tip mediocru sau submediocru sau un tip care e doar un manager, un tehnocrat, fără niciun fel de înțelegere a ce poate să însemne teatrul în viitor, în această situație cred că miniștrilor Culturii le e mult mai comod să lase un interimar să conducă teatrul, fiindcă nimeni nu spune nimic. Mâine sau poate într-un an sau poate în cinci ani, vom face un concurs.
Este o lașitate și o ipocrizie și nu avem ce să facem, suntem la mâna politicienilor.
Din punct de vedere artistic, credeți că teatrul românesc mai are acea atitudine revoluționară pe care o avea în anii 90?
Nu sunt în măsură să spun, pentru că nu cunosc atât de bine. Dar pot să spun că acum sunt două curente – un curent al teatrului tânăr, care face un teatru politic și social pronunțat. E bine că se întâmplă așa.
Pericolul acolo este că se face foarte multă propagandă în teatru, iar teatrul care este infiltrat de ideologie și propagandă de orice fel, nu este un teatru care, de fapt, convinge. Teatrul nu pentru asta există.
Ideologia și propaganda au loc în altă parte, în lupta socială.
Teatrul, pentru mine, reprezintă un domeniu în care inima este atinsă, sufletul este atins.
Trebuie să facem un pod între omul universal și omul de azi. Dilemele mele ca om, care sunt întotdeauna vii, la fel cum erau în Oedip acum 2500 de ani, precum cine sunt eu, ce rost am eu în viață, care este potențialul meu, care este responsabilitatea mea ca om, nu ca om politic sau om social. Întrebarea fundamentală se referă la Om cu O mare.
Asta este o categorie.
Iar cealaltă categorie este cea a șușarilor, a șușelor enorme care se fac, din care se câștigă bani formidabili. Șușele sunt de bulevard. Există și texte de bulevard bune, niște comedii care ating subiecte sociale, e nevoie și de ele. Dar Teatrul cu T mare nu este acesta.
În fiecare spectacol pe care îl fac încerc să văd care este esența piesei, cum să ating esența vieții și să o transmit publicului, ca și ei să simtă. Există ceva ce avem în noi toți, dar nu reușim să ne conectăm, nu avem sufletul deschis. Suntem mult prea frustrați de probleme vieții, ne e teamă, nu avem deschiderea și libertatea de a ne trăi viața.
Iar teatrul trebuie să își dea o poftă să trăiești viața.
Aproapo de om, cum adaptați teatrul dumneavoastră la omul contemporan – omul agitat din cauza telefoanelor și a filmulețelor de câteva secunde, omul frustrat, după cum spuneați.
Este acest termen foarte vechi în Grecia antică, unde s-a inventat tot. Noi credem că noi inventăm ceva, dar totul e deja inventat de atunci.
Ei vorbeau despre catharsis. Catharsis înseamnă transformare de stare. Vin la teatru, mă așez pe scaun și sunt frustrat. Sunt plin de agitație și frici, câteodată sunt plin de ură, de negativitate, nu o exprim, dar o simt.
Dacă spectacolul este ceea ce trebuie, trebuie să plec acasă altfel, mai liniștit, mai calm, mai puțin agitat, cu mai multă înțelegere și compasiune și bunătate față de faptul că ceea ce mi se arată pe scenă este exact ceea ce simt și eu și că problemele sunt mult mai complexe decât credeam că sunt.
Problema e că multe dintre aceste spectacole de teatru social, de teatru politic, sunt pline de agitație care nu se rezolvă. Și plec acasă, vorbesc despre cele pe care le-am văzut, mai plin de ură decât am intrat, mai supărat pe viață, mai supărat pe societate, pe injustiție. Mă uit la vecinul meu, om, și îmi e frică de el. Și asta nu e bine. Teatrul nu trebuie să ne dea acest sentiment, ci să ne mângâie, fiindcă avem aceleași dileme amândoi.
Treatrul trebuie să atingă sufletul omului, să îl liniștească, nu să îl spele pe creier.
Ce vă motivează să regizați în continuare?
Faptul că regizez de aproape 60 de ani și încă nu am ajuns să fac un spectacol despre care să spun „acest spectacol mă reprezintă”. La fiecare spectacol, în ziua premierei, mă uit la el și văd lucruri bune și mai puțin bune, unele spectacole au succes, altele nu, e normal. Dar chiar și când au succes, zic că ceva lipsește. Și până nu ajung să fac spectacolul perfect, nu mă las.”
Premiera spectacolului Oedip, regia Andrei Șerban, va avea loc pe 17 decembrie 2023, de la ora 19.00, la Sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra.
