Andrei Dăscălescu, unul dintre cei mai apreciați tineri regizori de film documentar, are în competiția oficială a Festivalului de Film de la Sarajevo, cel mai nou proiect al său – Holy Father – un film care s-a născut atunci când Andrei a aflat că va deveni tată.
Din dorința de a se pregăti cât mai bine pentru acel moment, spune că a încercat să se reconecteze cu tatăl său și să afle ce nu a mers în familia lor, pentru ca el să nu repete greșelile. A ieșit “cel mai personal” film al lui Andrei Dăscălescu, care ne arătase în 2009 o parte a familiei sale, în documentarul Constantin și Elena.
Constantin și Elena, un film în care a observat viața bunicilor săi de la țară, a emoționat publicul și a câștigat o mențiune specială la Sarajevo.
Apoi a urmat Planeta Petrila, un alt documentar extrem de apreciat de către spectatori, care a câștigat Premiul Publicului la TIFF în 2017.
Andrei ar fi trebuit să meargă la Sarajevo, la premiera mondială a filmului Holy Father, însă, după ce anunțaseră că va avea loc fizic, organizatorii au decis să îl mute complet în online, din cauza numărului crescut de cazuri de Covid 19.
Am stat de vorbă cu Andrei Dăscălescu și ne-a povestit cum a fost să își documenteze propria viață și ce fel de film a ieșit.
De ce “Holy Father” este cel mai personal film al tău?
Dacă e să îl punem în context, trebuie să spun că primul meu film, Constantin și Elena, a fost unul foarte personal, fiindcă protagoniști au fost bunicii mei, dar acolo eu am încercat să fiu cât mai invizibil, să fiu un intermediar cât se poate de discret, iar tu, ca spectator, să ai impresia că ești acolo.
După aceea, am făcut Planeta Petrila și acolo m-am identificat cu subiectul, în sensul de pornire activistă pe care o am, cu proteste și a încerca să schimb nedreptăți. M-am identificat cu cauza lui Ion Barbu și a grupului de arhitecți, de a salva clădirile minei de la demolare, dar, în afară de faptul că mi-a atins latura activistă, nu am nicio legătură cu subiectul.
Și am ajuns la al treilea lungmetraj documentar unde, chiar dacă sunt mai mult în spatele camerei, apar în câteva momente și sunt în centrul poveștii.
Mai exact, este un film despre relația mea cu tatăl meu sau lipsa relației mele cu tatăl meu, în contextul în care am aflat că voi deveni tată.
foto: arhiva personală
Care ar fi scopul atunci când faci un film atât de personal? Îl faci în primul rând pentru tine sau ești dispus să îți arăți viața publicului, cu scopul de a face un film bun?
A fost un demers destul de diferit. În primul rând, prima filmare din acest film, care este și prima secvență, este testul de sarcină pe care prietena mea îl face, în condițiile în care noi nu discutasem niciodată despre posibilitatea de a avea un copil, nu suntem căsătoriți.
“M-a ajutat faptul că, pe lângă proiectul vieții, de a deveni tată, am avut în paralel un proiect de a face un film. M-a ajutat să nu o iau razna.”
Andrei Dăscălescu, regizor
Doar că am avut această idee spontană, de a filma momentul testului de sarcină, care s-a dovedit a fi pozitiv.
Am glumit când am zis că îmi iau camera. Am zis că în caz că e pozitiv, să rămână un moment istoric pentru viitorul nostru copil. Ăsta a fost gândul inițial.
Iar 2 minute mai târziu, când rezultatul a fost pozitiv, prima senzație a fost de foarte mare panică, după care, ușor ușor, am simțit eu nevoia de a vorbi cu un părinte al meu.
Și, cum tatăl e singurul părinte pe care îl mai am în viață, doar că e plecat de când eram copil, m-am gândit să-mi fac această misiune și să fac un fel de proiect, atât personal, cât și cinematografic, de a-mi contacta tatăl pierdut, cum îi zic eu așa, mai plastic, și a încerca să aflu cum s-a destrămat familia noastră, considerând eu în momentul ăla că asta m-ar putea ajuta să devin tată.
“Eu am observat în mai multe ocazii, chiar și la proteste sau momente în care, altfel, m-aș gândi la siguranța mea, că dacă filmez în momentul ăla, am mai mult curaj.”
Și, din momentul aflării veștii și al deciziei de a face un film, cum a fost să fii și regizorul unui noi proiect și să te pregătești, în același timp, pentru a deveni tată?
Eu cred că m-a ajutat să trec prin panica momentului. M-a ajutat faptul că, pe lângă proiectul vieții, de a deveni tată, am avut în paralel un proiect de a face un film, cred că m-a ajutat să nu o iau razna.
Eu am observat în mai multe ocazii, chiar și la proteste sau momente în care, altfel, m-aș gândi la siguranța mea, că dacă filmez în momentul ăla, am mai mult curaj. Adrenalina documentaristului își face treaba și camera devine un fel de scut.
Cred că ceva asemănător s-a întâmplat și cu acest proiect de film, m-a ajutat să îl organizez ca pe un proiect profesional, cu toate învățămintele personale pe care le-am putut trage din el.
Cum este să lansezi un film în pandemie, când nimic nu mai e normal, așa cum știam noi că e normalitatea? Multe festivaluri sunt anulate, cinematografele închise, iar perspectiva de a promova filmul nu mai e ca înainte.
E foarte trist, pentru că bucuria de a vedea filmul în festivaluri, cu 500 de oameni într-o sală plină, e mare parte din miza unui autor de film.
Eu am terminat filmul probabil în cel mai prost moment posibil, la începutul acestui an, îl înscrisesem deja la câteva festivaluri începând din toamnă, la unele nu a fost selectat, dar, oricum, ulterior acestea nu s-au mai ținut, iar altele s-au ținut online, ori au fost anulate complet.
Apoi a venit invitația de la Sarajevo. Și am cântărit decizia dacă îl țin pentru festivalurile din toamnă, mai importante, sau mergem cu Sarajevo, care se anunțase a fi primul festival important care să se țină fizic în pandemie.
Am cântărit, ne-am sfătuit și, având în vedere că până la toamnă nu avem nicio siguranță că se vor ține festivalurile astea mai importante, am acceptat invitația să facem premiera la Sarajevo, unde eu am fost cu ambele mele filme anterioare.
Cum ți-ai convins apropiații din familie să se lase filmați în momente intime?
Nu apar foarte multe personaje în acest film. Este vorba despre partenera mea, Paula, care știe ce are acasă, ea fiind și actriță, nu a avut o problemă cu a fi filmată.
Mai dificil a fost cu tatăl meu, am aplicat tot felul de strategii pe care le-am învățat în documentarele anterioare. Am filmat foarte mult pe lângă el, am filmat lucruri pe care el le considera importante, am făcut un permanent joc între cine e regizorul.
El nu a văzut încă filmul, dar sunt convins că nu va avea o problemă cu ce e acolo.
În România când o să vedem filmul?
Filmul era inițial programat pentru anul acesta, dar cum s-au tot anulat festivalurile și e bine să ai o viață în festivaluri înainte de a ajunge în cinematografe și pe HBO, unde va fi filmul, am tot amânat, dar cred că ultima variantă e cândva în primăvara anului viitor. Asta ca lansare oficială.
Între timp, s-ar putea să îl vedem la Astra Film Festival, la Sibiu.
În încheiere, poți să ne zici cum e să fii tată?
E foarte greu, dar foarte mișto. Nu există o rețetă pentru asta sau să te simți pregătit, nu e nimic cum ți-ai plănuit și cum ți-ai imaginat.
Trebuie să o încerci ca să o stăpânești. Și probabil la al doilea e copil este, din nou, o cu totul altă poveste și, din nou, trebuie să reinventezi totul.
