Anca Cotovanu

Anca Coțovanu, artista care s-a dus în mediul rural să predea copiilor Educație plastică: „Am început să lupt pentru o cauză.”

La fel ca mulți dintre cei care apucă drumul artelor, Anca Coțovanu, artist muralist și profesoară de educație plastică în județul Iași, s-a confruntat cu prejudecata că nu va putea să trăiască din pasiunea pe care hotărâse să o urmeze. Spune că, inițial, scepticismul celor din jur era atât de frustrant, încât începuse să inventeze alte răspunsuri în legătură cu ceea ce are de gând să facă în viitor. Totuși, și-a propus să demonstreze că se poate.

După facultate, cu banii obținuți dintr-o afacere de organizare de evenimente, a deschis în Iași Un Atelier de Arte, care îi servește în egală măsură drept studio personal și spațiu în care invită oamenii „să cunoască lumea prin arte” și să fie curioși. În plus, anul acesta a început să predea educație plastică la trei școli din mediul rural: Școala Gimnazială „Ioanid Romanescu” din Voinești, Școala Gimnazială „Ștefan cel Mare și Sfânt” din Dobrovăț și Școala Gimnazială Bosia.

Acesta este pasul care a condus, în final, la discuția de față. Nemulțumită de perspectivele care li se oferă copiilor de la sat, Anca a decis să aducă atelierul interactiv „Pe urmele lui Ludwig Dombrowsky”, inițiat de Asociația Culturală AltIasi, la clasele la care predă. După conversația noastră, atelierul a ajuns inclusiv în localitatea Tăutești, în centrul educațional care a luat naștere acolo din inițiativa preotului Chiriac Andrei Vlad. Și va continua.

Despre ce presupune un astfel de atelier, despre dorința de a demonstra că educația plastică nu e doar pentru copii „talentați” și despre cum arată o oră de desen online în mediul rural aflați în interviul de mai jos.

Cum a apărut ideea acestor ateliere interactive pentru elevii tăi?

Eu am început anul ăsta să predau educație plastică în mediul rural, iar acolo sunt mulți copii care nu au posibilități. A trebuit chiar să cumpăr caiete de schițe pentru unii dintre ei, care aveau situații financiare mai dificile, deci e clar că nu își permit să meargă în timpul liber la ateliere private, ca cel pe care îl am eu, ca să exerseze și să descopere. Ei bine, eu vreau să le aduc aproape cât mai multe proiecte, să mă asigur că au experiențe și în afara clasei. În plus, vreau să le arăt că educația plastică nu e doar pentru copiii „talentați” în sensul tradițional.

Și practic ce presupune atelierul?

Inițial voiam să îi duc într-un spațiu neconvențional, dar lucrul acesta nu a fost posibil din cauza pandemiei. Și atunci am adus echipa care organizează atelierul Pe urmele lui Ludwig Dombrowsky la clasă. Practic, am mediat activitatea. Pe doamna Raluca Petrilă, inițiatoarea proiectului, o cunoscusem mergând la galerii.

Dar la acest atelier copiii nu au pictat. Știi, la început, prima lecție din clasa a V-a este „Ramurile artelor plastice”: arhitectură, sculptură, grafică, arte decorative și pictură. Copiii la școală nu fac decât pictură, eventual grafică, dar prin intermediul atelierului au aflat ce face o imprimantă 3D, au aflat cum se poate imprima o ilustrație pe un puzzle și apoi și-au pus mintea la contribuție și au lucrat cu acel puzzle. Doamna Raluca Petrilă e arhitect, așa că le-am adus un arhitect în școală care să le spună ce înseamnă să faci asta.

Nu vreau să le povestesc doar eu, vreau să le aduc oameni care să îi inspire și să le explice că artele plastice, ce îi învăț eu la școală, sunt primul pas. Iar ei de acolo pot să ajungă grafic designeri, ilustratori, arhitecți, designeri de interior… Astea sunt tot pe urmele artei. Dacă le vorbește cineva despre posibilități, poate se naște acel click și ajung și ei să își dorească să meargă pe drumurile respective.

Atelier de educație plastică organizat de Anca Coțovanu

De ce fel de reacții ai avut parte?

Când am făcut prima oară listele cu participanți, directorii au aruncat o privire și m-au întrebat: „Aceștia sunt copiii talentați?”. Iar reacția mea a fost: „Cum adică? Educația plastică nu e pentru copiii talentați. E pentru toată lumea”. Până la urma au înțeles și m-au susținut, dar prima reacția asta a fost. „X e așa, Y e așa”.

Era vorba de copiii din așa-numitele grupuri problemă, care vin din anumite medii și aduc comportamente agresive la școală pentru că nu au un exemplu acasă. Eu nu îi învinovățesc și tocmai de aceea am insistat să participe la activitate și aceia care nu sunt foarte buni la învățătură sau nu sunt tocmai cuminți.

“Până la urmă, dacă îi împingem mereu la o parte, acolo o să rămână: la o parte, mereu la margine. Pe ei cine îi ajută să se dezvolte? Trebuie să le oferi o șansă.”

Anca Coțovanu, profesoară

Ai scris că, atunci când ai intrat în sistem, te-ai întâlnit și cu prejudecăți privind școlile din mediul rural în general…

Da. Eram întrebată foarte des: „Dar chiar nu ai găsit nimic la oraș? Chiar nu ai găsit nimic la oraș?”. În primul rând nu sunt posturi în oraș, deci oricum nu aș fi avut de ales. Iar apoi am încercat de fiecare dată să explic: „Dacă toți vrem posturi în oraș, la copiii aceia [din sate] cine se duce? Pe cine să trimitem acolo ca să îi ajute?”.

Și copiii cum au răspuns la atelier?

Foarte bine. Am fost foarte mulțumită de cum a decurs activitatea, chiar și cu așa-zișii copii problemă. Toți au stat cuminți, au înțeles regulile care trebuie respectate. Inclusiv în comparație cu orele noastre obișnuite, când uneori fac tot felul de glume sau strigă, s-au comportat exemplar toți.

Ai menționat că încerci să le arăți celorlalți că educația plastică nu e doar pentru copiii talentați în sensul tradițional. La ce te referi când spui asta?

Uite, mi-am dat seama că am început să lupt efectiv pentru o cauză, ca să îi spun așa, când am intrat în învățământ și m-am întâlnit cu această situație în care educația plastică înseamna doar desen pentru copii, doar foi de top și câteva creioane.

Atelier de educație plastică organizat de Anca Coțovanu

Iar ei aveau impresia că doar cine are talent trebuie să beneficieze de această oră de educație plastică, în timp ce restul pot să se relaxeze sau să facă altceva. De parcă ora de desen ar fi un fel de pauză până la alte ore, un repaos. Dar copiilor informația li se cuvine, pentru că vin la școală și beneficiază de această școlarizare gratuită.

Iar educația plastică e mai mult decât pictat sau desenat, nu te ajută să devii automat pictor. E și ea o materie cu noțiuni teoretice, cunoști și puțină istorie, înveți să fii maleabil și inventiv. Îți dezvoltă niște funcții cognitive. Plantezi acum și culegi roadele mai târziu.

Când suntem la școală, eu car după mine albume, le arăt copiilor documentare, lucrări realizate în diferite tehnici. Vreau să le stârnesc curiozitatea.

Când am predat perspectiva la clasa a VII-a, jumătate din ei au zis: „Dar ce, suntem la ora de matematică?”. Eu îi înțeleg, dar uite, dacă încercăm, evoluăm. Nu mai pictăm veșnic case bidimensionale și poate așa cineva își dă seama că îi place arhitectura.

Sau dacă devii medic sau avocat, asta înseamnă că nu ai voie să știi ce e acela bun gust? Nu trebuie să înțelegi ce se întâmplă la un vernisaj sau de ce arta de azi diferă de cea de acum 100 de ani? Arta de azi nu mai este despre a face ceva frumos, e despre a transmite o emoție. Ea poate fi portavocea ta.

Apropo de ora de matematică, poate e o problemă faptul că materiile de la școală sunt percepute uneori ca niște cutii separate, fără legătură. Asta deși, uite, dacă înveți perspectiva la desen, o poți aplica și la geometrie…

Da, exact. Multe se leagă. Am copii care fac desene și la istorie. Doamna profesoară le spune să facă un desen pe baza a ceea ce le povestește, iar ei vin și-mi arată mie. De acolo eu pornesc și spun: „Uite, asta e din Egiptul Antic, cum a început arta acolo?”. Toate se leagă între ele, numai că e nevoie de echipa din spate, e nevoia ca noi, profesorii, să fim pe aceeași lungime de undă pentru ca elevii să vadă legăturile.

Anca la un atelier de educație plastică

Cum se desfășoară o oră obișnuită de educație plastică în mediul online?

Mai dificil. E destul de greu să monitorizezi, să vezi cât sunt de atenți copiii, dacă într-adevăr asimilează și își notează. Mulți au probleme cu conexiunea la internet sau nu au dispozitivele cu care să participe la ore.

Uite, îți dau un exemplu, acum ceva timp a căzut curentul în sat, așa că toți copiii care ar fi trebuit să fie online au fost online o oră-două, până li s-a terminat bateria la telefon.

Și partea practică, atunci când efectiv desenează sau pictează?

E o întreagă poveste. Eu când am auzit prima oară că trebuie să facem orele online, am zis că nu se poate pictură așa. Mă opuneam vehement. Ei, uite că se poate, însă cu foarte mare muncă în spate. Trebuie să te transformi într-un tutorial live și să prezinți toți pașii foarte precis: acum luăm creionul, acum luăm foaia, acum măsurăm așa, acum măsurăm altfel. Avem nevoie de asta sau de cealaltă.

Eu lucrez în paralel și le arăt, iar apoi îmi arată ei. Sau am mai folosit tabla albă de pe Zoom. Eu încercam să desenez digital și ei făceau pe foaie.

Dar dacă nu le iese ceva, trebuie să știi foarte bine să explici și să îi ajuți. Nu e ca la clasă, când poți să pui mâna pe creion și să ghidezi.

Mi s-a întâmplat uneori să se supere copiii sau să înceapă să plângă pentru că spuneau că greșesc și nu înțeleg, iar eu nu puteam să fac nimic altceva decât să o iau de la zero și să am răbdare.

Ați primit ajutor din partea școlii pentru trecerea în mediul online? Sau a trebuit să se descurce fiecare profesor pe cont propriu?

Nu am primit training, dar nu era neapărat necesar. Există o comunicare destul de strânsă pe grupurile profesorilor. Pentru unele școli există o platformă cu catalog, liste, totul bine organizat online. Însă unele școli nu s-au organizat atât de repede și am fost nevoiți să comunicăm cu elevii de pe contul personal de Facebook sau WhatsApp pentru a le trimite link-uri de conectare.

Tabletele elevilor au ajuns abia de puțin timp în școli, cam târziu din punctul meu de vedere, dar nu este vina școlilor, ci a guvernului.

Revenind la copii, ce crezi că simt ei că pot să greșească atunci când pictează? Ce îi supără așa de tare, cum ai zis mai devreme că se mai întâmplă? Până la urmă e artă.

Bună întrebare. Să spunem că trebuie să reproducă o imagine, o pictură. Ei, copiii vor să iasă exact așa cum o văd în imagine și uită de ei, încearcă doar să urmeze pe altcineva.

Odată, la clasă, am făcut un experiment. Le-am pus muzică și le-am spus să deseneze ce vor ei pe foaie. „Eu nu sunt profesorul vostru acum și nu vă spun dacă e bine sau rău. Orice faceți e pentru că voi v-ați dorit să faceți lucrul ăla”. Mulți nu știau nici cum să înceapă, apărea blocajul.

Așteptau să li se arate mereu, dar tocmai asta e bariera pe care trebuie să o depășești ca să devii creativ și să te cunoști pe tine. E nevoie de timp și răbdare, iar noi, adulții, trebuie să facem un pas înapoi și să le lăsăm spațiul ăsta.

Anca Coțovanu, profesoară
Anca Coțovanu, profesoară

Tu, ca profesor, înveți ceva de la elevii tăi?

Da, învăț foarte multe. Învăț să am mai multă răbdare. Uneori se întâmplă să îmi pierd răbdarea, dat fiind că mă întâlnesc cu copii și la școală, și la studioul meu, am un program destul de încărcat. Dar îmi place să fiu între ei și parcă uit de toate.

În plus, ei îmi aduc aminte uneori de propria mea teorie [despre a fi tu însuți]: când ajungem adulți, noi știm că ăla e roșu, că aia trebuie să arate așa și cealaltă trebuie să arate altfel. Uneori mă transform și eu în adult la oră și spun: „Trebuia să faci așa”. Dar copiii trăiesc într-o lume specială, a lor, și de multe ori îmi spun: „Nu, mie așa îmi place, așa am vrut eu”. Atunci înțeleg că asta trebuie să îi las să facă.

Dincolo de ceea ce faci cu copiii, știu că la Un Atelier de Arte oferi și cursuri pentru adulți. Cam cu ce așteptări vin ei? Ce caută un adult care intră în atelier?

Primul gând cu care pășesc adulții în atelier este acela de a se relaxa. De exemplu, a venit cineva și mi-a spus că îl interesează partea terapeutică. Iar eu înțeleg asta, dar încerc să explic și că, pentru a ajunge să descopere această frumusețe a momentului, această putere terapeutică, trebuie să treacă printr-un proces de învățare întâi.

O să atingem momentele de relaxare după ce o să învățăm despre ustensile, despre culori, despre stiluri, după ce facem o mică hartă ca să înțelegem unde ne aflăm acum în lumea artei. Plus că oamenii vor să vadă că evoluează, chiar dacă vin pentru relaxare inițial. Dacă nu văd un progres, încep să se întrebe de ce nu rămân acasă.

Am avut și oameni care au spus că vor să învețe să picteze realist. Perfect, asta necesită foarte mult studiu. În general, fiecare are propriul traseu, dar în primul și în primul rând, adulții văd orele acestea ca pe un cadou pe care și-l fac lor înșiși.

Și m-au impresionat pentru că vin cu multă constanță, deși eu nu am crezut că o să se țină. Am crezut că o să se ia cu treburile, cu alte programări, ca orice adult, dar de fapt sunt foarte conștiincioși.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *