Skip to content
feature Alexandra

Alexandra Furnea scrie pentru ca noi să nu uităm

Peste două zile se vor împlini 7 ani de la Colectiv.

În noaptea de 30 octombrie 2015, Alexandra Furnea, pe atunci redactor la Maximum Rock Magazine, a mers la lansarea noului album al trupei Goodbye to Gravity, dar nu ca jurnalistă, ci ca iubitoare a muzicii undergroundun gen al celor care „își trăiesc visurile în exil, într-un subteran creativ care nu le este cu adevărat acasă”, după cum avea să scrie mai târziu.

Avea 27 de ani.

A mers în Colectiv pentru un act cultural, dar a ajuns printre cei 186 de răniți ai incendiului. Accidentul în urma căruia 65 de tineri și-au pierdut viața a fost pentru ea începutul unei povești de durere și curaj, pe care a transformat-o apoi într-o serie de postări online. Pentru ca lumea să știe ce a trăit, dar și să înțeleagă cum corupția și neglijența nasc tragedii.

Luna aceasta, postările care i-au alcătuit jurnalul virtual au fost lansate la Editura Humanitas sub forma cărții „Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars”. Ne-am oprit să vorbim despre acest traseu, despre scrisul ca refulare, despre pasiuni (re)descoperite, dreptate și normalitate.

***

Cum s-au născut acele prime postări care au devenit apoi „Jurnalul lui 66”?

Primul text pe tema Colectiv l-am scris în 2016, la câteva luni după ce fusesem externată din Spitalul de Arși. A fost prima încercare de a traduce ceea ce simțeam, toate frământările mele, toată suferința mea. Dar mi-am dat repede seama că era cam devreme să sintetizez. Știam că trecusem prin ceva oribil și că lumea trebuie să afle, dar nu știam cum să mă exprim ca să înțeleagă.

Așa că am lăsat lucrurile în pace vreun an. Până în 2017, când, înainte de comemorare, au început să apară reportaje la diferite posturi de televiziune în care se încerca, sau așa am simțit eu, un fel de răscumpărare a greșelilor sistemului medical. Nu neapărat o mușamalizare, dar o îndulcire a ceea ce se petrecuse.

În momentul respectiv am simțit cum se strânge din nou toată revolta, pentru că deja avusesem experiența tratamentului în altă țară și am putut să fac niște comparații care m-au durut.

Alexandra Furnea la lansarea cărții Jurnalul lui 66
Alexandra Furnea la lansarea cărții „Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars”

M-am așezat în noaptea aia, în toamna lui 2017, și am scris textul pe care l-am intitulat „Avem tot ce ne trebuie”. A fost primul text apărut online. L-am scris ca pe o refulare, ca pe o dorință de răscumpărare a suferinței noastre în fața dorinței nedrepte de răscumpărare a sistemului medical care greșise în halul în care greșise.

Nu am stat prea mult pe gânduri, l-am postat. Și am fost foarte surprinsă când am văzut feedback-ul. Zecile, sutele de mesaje pe care le-am primit de la oameni care-mi spuneau că nu și-au imaginat că a fost atât de rău mi-au confirmat că demersul era bun și că trebuia să mă țin de el.

La un moment dat m-am oprit, pentru că era greu să gestionez toate amintirile, dar, până la urmă, și la sfatul psihoterapeutei mele, am hotărât să transform totul într-un text mare, care să fie povestea unitară. Așa s-a născut Jurnalul lui 66.

Coperta Jurnalului lui 66
Jurnalului lui 66. Noaptea în care am ars

Cum s-a transformat apoi în carte? Care a fost procesul?

Aveam aspirația să devină și o carte tipărită, dar nu am avut încredere multă vreme în abilitățile mele de a transmite o poveste și m-am mulțumit cu rezultatul din 2020, care a fost o încercare de o carte virtuală. Numai că, după ce am terminat de scris „Jurnalul lui 66”, am trăit constant cu sentimentul că ar putea să dispară – din online, de pe Facebook, ar putea într-o zi să nu mai fie decât la mine pe calculator și calculatorul meu s-ar putea strica.

După ce coborâsem așa de adânc în suferință și reușisem să explic ce trăisem, aveam senzația că lumea va uita.

Apoi au început să apară din partea Facebook-ului tot felul de raportări: prima dată mi-a fost raportat contul pentru că încălcam normele comunității. Era vorba despre niște imagini cu cicatricile mele. La un moment dat mi-a fost suspendat contul pe o perioadă scurtă de timp și anumite postări au dispărut și au rămas dispărute.

Iar punctul culminant a venit când, în urmă cu câteva luni, am primit un raport masiv pentru spam, pentru postările din 2020, din Jurnalul lui 66. Asta deși erau aerisite, nu vindeam nimic, nu promovam nimic, erau pur și simplu texte însoțite de fotografii decente.

Atunci mi-am dat seama că temerile mele cu privire la dispariția jurnalului nu erau chiar nejustificate, că ar fi cazul să ies din nesiguranțele mele și să încerc să obțin o formă tipărită.

Alexandra Furnea la lansarea cărții în Librăria Humanitas din Cișmigiu
Alexandra Furnea la lansarea cărții/ foto: Melania Medeleanu

Cu timiditate, cu rușine, cu modestie, am apelat la editură și am întrebat dacă jurnalul ar putea deveni carte. Răspunsul a fost pozitiv și de acolo până azi s-au succedat lucrurile așa, ca într-un vis, aproape nevenindu-mi să cred că pot în sfârșit să țin în mână munca și suferința mea. Dar și să mă și distanțez într-un fel de ea. Simt că mi s-a ridicat o piatră de pe suflet.

Cine e acel 66 pe care încă riscăm să îl pierdem?

Cred că poate să fie oricare dintre noi. Oricare dintre supraviețuitori. Și este, într-un fel, pentru că toți am pierdut ceva ce nu vom mai primi niciodată înapoi. Deși fizic suntem aici și facem tot posibilul să trăim o normalitate a noastră, nu vom mai fi oamenii aceia de dinainte. Suntem un 66 cu toții, mai mult sau mai puțin.

Și riscăm să fim și concret, dincolo de nivelul metaforic, pentru că operațiile de reconstrucție au riscurile lor, problemele sufletești cu care rămâi pot să își continue lucrarea în tine și să devină la un moment dat prea mult.

Oricum, am avut de ales între „Jurnalul lui 66”, primul titlu la care m-am gândit, și „Jurnal de supraviețuitor”. Dar „Jurnalul lui 66” mi s-a părut mai real.

Alexandra Furnea
Alexandra Furnea și aripile ei piezișe/ foto: Vladimir Gheorghiu

Apropo de supraviețuitor, scrii chiar la începutul jurnalului că nu te simți confortabil cu „titulatura” asta, că e nedreaptă față de cei care nu mai sunt. Care crezi că ar fi un termen mai potrivit care să-ți descrie experiența?

Mie mi se pare mai relevant să îmi spun că sunt „veșnic pacient, câteodată om”. Se potrivește un pic mai bine cu stilul meu de viață de acum, cu sacrificiile pe care trebuie să le fac pentru tratamentele de care am nevoie și în jurul cărora îmi planific, mai mult sau mai puțin, viața.

Îmi gândesc mișcările, călătoriile în funcție de următoarea operație. Asta are o greutate aparte. E dificil să ai o viață personală și să fii cu totul prezent când trebuie să pleci constant ca să ai o stare de sănătate satisfăcătoare.

Spuneai totuși și în alte interviuri că încerci să îți construiești un nou traseu, inclusiv profesional. Cum arată el acum? Care sunt sursele de normalitate din viața ta de azi?

Momentan mi-am îndeplinit un vis pe care îl aveam din facultate și lucrez la editura Humanitas ca redactor de carte. În paralel, studiez Psihologia la o universitate din București. E o pasiune mai veche, din adolescență chiar. După dorința de a fi jurnalist la o revistă de muzică rock, a fost important pentru mine a fost să studiez Psihologia, pentru că voiam să lucrez cu copiii cu autism. Mi se par niște oameni excepționali, ale căror talente și însușiri sufletești nu sunt îndeajuns observate și fructificate.

Alexandra la TEDxBucharest 2019
Alexandra la TEDxBucharest 2019/ foto: TEDxBucharest

Când am luat decizia de a studia, totuși, Literele, a fost și o lașitate. Mi-a fost teamă de suferința pe care aș fi întâlnit-o într-un mediu solicitant din punct de vedere emoțional. Mi-a fost teamă că nu voi avea resursele necesare să ajut atât cât aș fi vrut.

Între timp, mi-am dat seama că suferința nu se poate evita, nu te poți ascunde într-un colț înconjurat de cărțile preferate și muzica preferată. Suferința vine peste tine.

Așa că mi-am luat inima în dinți și m-am înscris. Momentan, sunt în anul II. Sper să reușesc să termin, pentru că poate fi dificil cu programul de tratamente, cu un job și cu tot ce înseamnă responsabilitățile unei persoane de 34 de ani.

Dar este momentul meu de bucurie când pun mâna pe o carte de neuroștiințe sau una de psihologie și pot să intru în lumea aia, să înțeleg mai bine ce ne face să fim oameni și cum putem să ne ajutăm între noi.

Cochetez și cu biologia. M-am apucat să citesc din nou manualele din clasa a XI-a, mi-am luat niște atlase și cărți de medicină ca să aprofundez un pic. Cred că in my 20s am fost axată pe latura boemă, pe artă, iar acum, la peste 30 de ani, am început să cultiv și pasiunea pentru științele naturii.

Mai scrii?

Da, scriu constant, dar, la fel ca în cazul jurnalului, am nevoie și de un impuls ca să public ceea ce scriu, toate sunt procese începute care așteaptă să fie finalizate, pe care tot timpul le schimb și îmbunătățesc.

Chiar am început o poveste – nu știu dacă va ieși o nuvelă, un roman sau altceva, momentan nu m-am hotărât –, dar multă lume m-a întrebat dacă bătrânica din primul capitol [al Jurnalului lui 66], cea de la trecerea de pietoni, e adevărată sau o invenție de dragul stilului. Și chiar e adevărată. E o persoană reală cu care m-am întâlnit și la care m-am tot gândit. Iar pentru că așa de multă lume m-a întrebat de doamna respectivă, am decis să-i fac un backstory. Dar încă e în schele.

În rest, mai scriu poezie în limba engleză. Nu știu de ce în engleză, câteodată îmi găsesc mai ușor cuvintele și poate îmi ascund și anumite emoții. E mai ușor să te ascunzi într-o altă limbă decât a ta.

Fragment dintr-o poezie scrisă de Alexandra
Fragment dintr-o poezie scrisă de Alexandra/ foto: facebook

Apropo de pasiunea descoperită pentru medicină, despre care vorbeai mai devreme, mă întreb cum se simte acum relația ta cu sistemul medical, cu spitalele pe care le-ai numit „ale nevindecării”.

Nu vreau să se înțeleagă din jurnal că nu înțeleg meritele cadrelor medicale din România și demonizez pe toată lumea. Pentru că am probleme cronice de sănătate și am avut parte de medici foarte buni, care m-au ajutat mult și cărora le datorez faptul că sunt un om cât de cât funcțional în ziua de azi.

Dar consider, pe undeva, că oamenii aceștia au fost excepția și că am avut noroc că am ajuns la ei. Pentru că și ei se luptă cu acest sistem dezumanizat. Mulți se împart între practica privată și practica la stat, sunt suprasolicitați, managerii pun presiune pe ei.

Și avem cu siguranță în România medici excepționali. Dar, din păcate, există pe lângă ei și unii care nu au motivația corectă. Care sunt în fruntea unor instituții și nu urmăresc altceva decât să prăbușească sistemul de stat ca să-și aducă lor beneficii. Iar oamenii ăștia au tendința de a-i forma greșit pe cei care le intră sub mână.

Așa ajungem în situația în care niște medici tineri, cum a fost unul dintre medicii mei curanți, doamna doctor [Silvia] din carte, medici care au avut rezultate școlare foarte bune și au intrat în sistem dornici să facă bine, ajung să facă lucruri de a căror monstruozitate nu mai sunt conștienți.

Mâinile Alexandrei
Mâinile Alexandrei/ foto: facebook

Prefer să cred că cei mai mulți dintre cei care greșesc nu sunt malefici. Dar cred că sunt așa de deformați de corupție, de lipsuri, încât ajung într-un punct în care nu mai fac diferența dintre bine și rău.

Și pentru ca sistemul să se însănătoșească, nu ne trebuie doar spitale noi, centre de recuperare noi, ne trebuie în primul și în primul rând oameni cu o mentalitate sănătoasă. Oameni care au sufletul întreg.

Altfel, relația mea cu sistemul e una de frică. Frică să nu am nevoie de ajutor și să mi se greșească așa cum mi s-a greșit de atâtea ori.

Justiția a răspuns greoi la ce s-a întâmplat la Colectiv, printr-o sentință definitivă venită abia anul ăsta, într-unul dintre dosare. Mă întreb, însă, dincolo de detaliile dosarelor, cum ar arăta pentru tine dreptatea.

Imposibilă. Pentru mine, dreptatea ar fi însemnat ca, în momentul în care s-a dat decizia finală, să pun mâna pe telefon, să-l sun pe Claudiu Petre, de exemplu, și să-i spun că ne putem întoarce la viețile noastre. Dreptatea ar fi însemnat ca cei care nu mai sunt să se întoarcă și să fim OK.

Altfel, ce s-a făcut în cazul primului dosar e un act de justiție care trebuia să se înfăptuiască. Târziu, după 7 ani, în care au existat multă suferință, îndoieli și părinți care din păcate n-au trăit să vadă actul încheiat.

Fragment dintr-o poezie scrisă de Alexandra despre cicatricile ei
Fragment dintr-o poezie scrisă de Alexandra despre cicatricile ei/ foto: facebook

Iar partea cu adevărat tragică e că toate ar fi putut fi evitate. Dacă cineva din tot lanțul acela al actorilor ar fi spus adevărul. Dacă autorizația [de funcționare a clubului] nu ar fi fost dată cum a fost dată, dacă patronii ar fi recunoscut că sunt probleme, dacă pirotehniștii ar fi adus pirotehnicele corecte, dacă cei din spitale ar fi recunoscut că există nosocomiale și că pacienții trebuie să plece.

Oricine din lanț ar fi putut să evite tragedia. Dar nimeni nu a făcut nimic. E foarte greu să mai ai încredere în vreun sistem în condițiile astea.

Te-ai gândit vreodată să pleci din țară?

În fiecare zi.

Și ce face din România un spațiu în care merită totuși să rămâi?

Orice iubire are o componentă de iraționalitate. Dar, dincolo de asta, chiar cred că merităm o șansă. Pentru că au existat în anii aceștia grei persoane, asociații, care mi-au fost alături și au încercat, în felul lor, să lupte împotriva sistemului, să construiască ceva mai bun în loc.

Nu am reușit singură să ajung unde sunt aici. Însuși faptul că așa de mulți îmi scriu și îmi vorbesc despre carte mă face să simt că merităm o șansă la mai bine.

Și eu cred că, dacă ne deșteptăm și facem lucrurile mici pe care orice cetățean le poate face – nu mai dăm șpagă, nu mai acceptăm să ni se vorbească urât, când mergem la o consultație, de exemplu, nu mai aruncăm pe jos ambalaje, nu ne mai uităm câș la cineva care are un copil cu o problemă și poate se manifestă zgomotos pe stradă, ci întrebăm cum putem să ajutăm, dacă facem voluntariat, dacă donăm și, cel mai și cel mai important, dacă atunci când trebuie să mergem la urne, mergem, chiar cred că putem să construim o țară de care să fim mândri. Pentru că potențialul îl avem.

Alexandra indeamna la vot
Alexandra îndemnând la vot la alegerile din mai 2019/ foto: arhiva personală

Crezi că e ceva ce trecem cu vederea când vorbim despre Colectiv, chiar și după atâta timp? Ceva ce ai fi vrut să înțelegem sau să facem și încă nu am făcut-o?

Cred că mi-ar fi plăcut ca lumea să mă întrebe ce ne-a strâns pe toți în seara aia la concert. Ce căutam în clubul Colectiv. Noi nu am mers la concert la Goodbye to Gravity ca să ne distrăm în club și apoi să mergem în alt club. Am mers ca să participăm la un act cultural. Să luăm parte la o lansare a unui album al unor prieteni. Făceam parte din aceeași comunitate, cei mai mulți ne cunoșteam și voiam să încurajăm un produs cultural în care credeam.

Alexandra vorbind la TedX București despre generația Underground
Alexandra vorbind în 2019 la TEDxBucharest despre generația Underground/ foto: TEDxBucharest

Mi-ar fi plăcut să mai fiu întrebată și ce e undergroundul, ce e așa special la povestea asta. Și le-aș fi spus că, în primul rând, când ești nevoit să mergi să savurezi un act cultural într-un club care e OK în aparență, dar în realitate, nu, o faci și pentru că mișcarea culturală în care te regăsești nu e promovată la adevărata valoare.

Toți artiștii din România care nu se încadrează în tipare sunt, într-un fel sau altul, underground. Și au cântat în locuri precum Colectiv. Oamenii ăștia ar merita să aibă parte de spații în regulă. Ar merita să aibă promovare. Ar merita respect.

Sper din suflet că oamenii vor înțelege.

În „Jurnalul lui 66” ne îndemni să lăsăm muzica celor de la Goodbye to Gravity să răzbată printre rânduri și să dea sens lucrurilor pe care le citim. Propun să facem asta și aici: care crezi că ar trebui să fie coloana sonoră a discuției noastre, melodiile care să dea sens întregului?

I Won’t Wait îmi place foarte mult. Cred că e melodia mea preferată de la Goodbye to Gravity.

Atonement iarăși mi se pare foarte bună.

Și The Cage. Are mai puțin distors, cred că e mai potrivită pentru fundal. 


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *