Ioana Băltărețu a devenit un nume cunoscut în mediul educațional în 2017, când a preluat funcția de președinte al Consiliului Național al Elevilor din România. S-a luptat pentru drepturile elevilor în fața miniștrilor educației și în mass-media, apoi, când a venit momentul să ia o decizie pentru propriul viitor, a ales una dintre numeroasele universități europene care doreau să îi stimuleze și dezvolte ideile, așa cum România nu putea să o facă.
Povestea ei începe într-un sat din apropierea orașului Ploiești și simbolizează eterna lupta a copiilor din mediul rural pentru simplul drept de a merge la școală. Știe ce înseamnă să faci naveta, știe ce înseamnă sacrificiile părinților pentru educația ei și a profitat de orice ocazie pentru a învăța și a își depăși condiția.
Iubește chimia, iar asta i-a deschis un univers plin de oportunități. A absolvit facultatea în Scoția, la Edinburgh, apoi a terminat masterul în Elveția ca șefă de promoție. În același timp, a fost acceptată la un prestigios stagiu de un an în cadrul celebrei companii farmaceutice Roche.
Din această toamnă este doctorand la Cambridge, iar studiile sale sunt finanțate de o altă mare companie – Jansen, printr-un parteneriat dintre mediul universitar și cel privat.
De 1 decembrie, Ioana își spune povestea, pe larg, într-un interviu pentru Cultura la dubă.
***
Sunt din Găgeni, un sătuc la vreo 10 kilometri de Ploiești. Clasele I-IV le-am făcut la Găgeni, iar din clasa a V-a au insistat ai mei să merg la școală la Ploiești. Nu am fost foarte fericită inițial, dar a început să îmi placă.
Ioana, cum a fost acea perioadă pentru tine, în care mergeai de la Găgeni la Ploiești? făceai naveta zilnic?
Da. Dimineața ne ducea tatăl unei colege, iar la prânz veneam cu microbuzul. Apoi, în liceu aveam microbuz dimineața și microbuz seara. În clasele a 9-a și a 10-a învățam după-amiaza și nu avea cine să ne ducă.
La ce oră ajungeai acasă după cursuri?
Destul de târziu. Începeam pe la 12.00 și uneori ajungeam acasă la 20.00, era deja noapte.
Când a început să te pasioneze chimia?
De când eram mică aveam enciclopedii, totul a început cu geografia și a început să îmi placă partea asta de știință.
Cred că mi-a plăcut chimia dinainte să știu ce înseamnă chimie. Mi se părea mie că sună mișto.
Iar în clasa a VII-a, când am început să fac chimie, am avut noroc de o profă super de treabă, care a fost foarte drăguță cu noi și ne-a învățat de la început cum trebuie. Chimia e o materie foarte complexă, am predat-o și eu la rândul meu unor copii din Scoția.
Dacă nu prinzi de la început, te simți pierdut și se poate foarte repede să nu-ți mai placă deloc. Dar am avut noroc, m-a pasionat de la bun început tabelul periodic. Iar când am și înțeles ce este în spatele lui, deja a fost întâlnirea cu destinul.
De ce ai ales să mergi către cercetare și nu spre medicină, cum fac aproape toți cei pasionați de chimie?
Mi se pare că în România e această presiune de a merge la medicină dacă ești bun la chimie, pentru că altfel mori de foame, nu ai ce altceva să faci. Nu există un traseu de carieră viabil pentru acest gen de competențe.
M-am gândit și eu că o să dau la medicină, dar la un moment dat eram olimpică la chimie și am fost la o școală de vară pentru elevi, unde eram studentă la medicină pentru o săptămână. Mi-a plăcut foarte mult experiența, doar că nu de o singură dată m-am strecurat la cursurile de la Farmacie și îmi plăcea foarte mult să văd, mai ales ce făceau în laborator.
Și discutând cu studenți de acolo, am ajuns la concluzia că poate medicina nu e pentru mine, fiindcă mie îmi place foarte mult chimia și vreau să fac chimie. Iar la medicină faci chimie poate un semestru.
Apoi, pentru că intrasem în bula Consiliului Național al Elevilor, să rămân în România era încă o alegere viabilă pentru mine.
Dar am aplicat la mai multe universități din UK, am zis să văd ce iese, să văd dacă mă acceptă, să văd care îmi este nivelul. Am aplicat la Edinburgh, la Londra – UCL, la Nottingham, la Manchester – m-au acceptat la toate și am fost foarte fericită.
Am ales Edinburgh, știam că e o universitate foarte bună, iar la momentul acela, ca student în UE aveai foarte multe beneficii. Guvernul scoțian îți finanța studiile printr-un împrumut nerambursabil. Eu am terminat facultatea având zero lire datorie.
Ce s-a întâmplat mai exact acolo, cum a fost experiența în facultate?
Din prima săptămână am avut laboratoare, totul era organizat foarte bine, iar pe lângă asta am avut și o componentă de consiliere. Fiecărui student îi era alocat un cadru didactic apropiat de specializarea lui, eu aveam chimie medicală și biologică. Persoana aceasta se numește personal tutor, eu m-am înțeles foarte bine cu el de la început.
Aveam o întâlnire o dată pe semestru și își lua notițe, dacă spuneam că sunt obosită, se preocupa, își arăta grija. Nu contau doar notele, ci și să te simți bine pe parcursul anului.
Dincolo de ceea ce făceai în școală, ai mai făcut stagii de școală?
Am făcut un stagiu în cadrul căruia am studiat chimia materialelor la Institutul de Fizică de la Măgurele.
Apoi, marile facultăți au foarte multe parteneriate cu mediul privat, iar dacă ești student poți să alegi să faci stagii la facultăți partenere sau în industrie. Eu am plicat în industrie, la Roche, una dintre cele mai mari companii farmaceutice. Îmi doream să văd cum funcționează partea de chimie medicală în industrie, aplicat apoi 100% în societate.
Au fost în jur de 400 de aplicanți pe 18 locuri, am fost aleasă și mi-am scris disertația pe baza cercetării făcute la Roche.
Apoi am fost acceptată la doctorat la Cambridge și în prezent studiez ceea ce îmi place, chimia organică, mai exact un segment al ei care se numește cataliză, adică noi încercăm să găsim metode prin care să eficientizăm anumite reacții chimice, să reducem astfel costurile de producție și, implicit, costurile de pe piață la produse farmaceutice sau orice fel de produse, fiindcă se folosește chimie peste tot.
Doctoratul meu e finanțat de industrie, de o altă companie farmaceutică foarte mare – Jansen – cei care au și Johnson & Johnson, iar la un moment dat, în timpul doctoratului, voi merge la sediul lor din Belgia și voi avea șansa de a folosi echipamentele lor.
Cum a fost până acum viața ta de student, dincolo de studii, ca tânăr român plecat în altă țară?
Pe lângă comunitatea academică există și o sferă socială foarte bine închegată. De exemplu, la Universitatea din Edinburgh există grupuri pentru orice. Eu am fost în grupul de studenți români și în cercul de muzică de la universitatea noastră. Dacă ai un hobby, mai mult ca sigur există o societate pentru hobby-ul tău. Poți să te implici, să organizezi evenimente, escapade de un weekend.
E ceva ce nu prea găsești în România. În România suntem obișnuiți cu asociațiile studențești care în mare parte fac reprezentare, iar partea socială este puțin neglijată.
Sunt curioasă cum îți vezi viitorul, dacă ai un plan bine pus la punct sau mergi pe principiul go with the flow.
Cred că puțin din ambele. Evident, acum 5 ani nici nu știam că o să fac masterul în Elveția sau doctoratul la Cambridge. Știam că o să fac un doctorat, dar atât. Aplicația mea la Cambridge a fost un impuls de moment, apoi s-au aliniat astrele și au mers lucrurile foarte bine.
Nu știu exact ce urmează, știu că în următorii 4 ani voi fi la Cambridge, apoi voi vrea să continui cu studii post-doctorale, iar apoi nu știu dacă voi rămâne în mediul academic sau voi încerca să găsesc un job în industrie.
Ce ți-ar plăcea mai mult?
Cred că fiecare parte are avantajele și dezavantajele ei. În mediul academic ai și șansa de a le preda studenților, mi se pare atrăgător, pe când în industrie ai mult mai multă libertate în ceea ce privește alocarea resurselor.
Spuneai mai devreme că atunci când erai în Consiliul Național al Elevilor erai într-o bulă și că nu era exclus să rămâi în România, ce înseamnă mai exact asta?
Da, noi cei care am activat în reprezentare spunem că există un microb al reprezentării. Foarte mulți se axează apoi pe drept, social. Apoi, eram ca o familie.
Unii dintre cei mai buni prieteni ai mei sunt în continuare colegi de la CNE. De exemplu Petru, care a fost președinte după mine.
Era cu adevărat o bulă și mi-a fost greu să mă rup fiindcă simțeam că ei rămân acolo și se luptă în continuare, iar eu am fugit.
Acum, privind detașat, ce sentiment ai? Îți pare bine că ai plecat?
Pentru parcursul meu educațional, cu siguranță.
Mi se pare că în România nu se investește deloc în cercetare. Dacă aș fi făcut aceeași facultate în România, poate nu aș fi știut nici jumătate dintre lucrurile pe care le știu acum.
Când facultatea nu îți pune la dispoziție niște facilități minime, atunci ție nu ți se poate cere să ai un anumit nivel de competențe, cel puțin în chimie, unde ne bazăm foarte mult pe practică în laborator.
Ca nivel de sistem educațional, în general, cum ți se pare că stă România acum, comparând cu experiența ta?
În general, mult mai prost. Eu am și predat chimie, am făcut meditații private cu copii din Scoția care se pregăteau pentru examenul lor național, un echivalent al bacalaureatului la noi.
Modul în care abordează ei conținutul este foarte foarte diferit. În cărțile noastre de chimie sunt niște descrieri anoste, rigide, de pagini întregi, nu foarte prietenoase, integrate cu celelalte competențe. La noi materiile sunt fiecare cu bucățica ei, pe când acolo sunt exerciții care puneau accent pe cât de bine știi să gândești, nu cât de multă chimie știi.
Asta i-am învățat și eu pe studenții mei, să învețe să gândească logic.
Din punct de vedere financiar, cum te-ai descurcat în toată această perioadă de studii afară? Au fost de ajuns bursele sau a fost nevoie să și lucrezi?
La universitatea noastră nu au existat niciodată burse. În primul an de facultate, părinții mei m-au ajutat să mă întrețin, iar eu am fost foarte chibzuită, îmi număram și ultima liră în facultate. În al doilea an am aplicat să fiu resident assistant, ca un fel de șef de cămin, ceea ce însemna că poți să stai în cămin și plăteai doar un sfert din chirie, ceea ce a tăiat foarte mult din costuri.
Apoi am început să dau meditații. Câștigam cam 20-25 de lire pe oră și făceam cam 8-10 ore pe săptămână. Reușeam să mă descurc cu ce câștigam.
Apoi, la Roche am fost și plătită pentru stagiu.
Cum îți petreci timpul liber, dincolo de studii?
În Scoția îmi plăcea foarte mult în societatea de muzică, să cânt la cor, iar apoi am fost și inspirată de persoanele de lângă mine și am început să iau lecții de flaut.
În Elveția a fost mai complicat, pentru că aveam un job de 8 ore pe zi, iar după aceea trebuia să lucrez la disertație și nu am mai avut foarte mult timp pentru mine. Când am avut, am încercat să văd cât mai multe locuri din Europa, iar în Elveția am fost cu colegii mei la ski de câteva ori.
În România, cât de des ai venit în perioada ultimii ani?
De două ori pe an, o dată la Crăciun și o dată vara. În schimb, în perioada COVID am stat acasă destul de mult, cursurile erau doar online.
Ai mai urmărit ce s-a întâmplat cu noua lege a educație sau te-ai detașat complet?
M-am detașat. Am mai urmărit poate un an, iar acum dacă văd o știre, dau skip. Mi se pare că ne învârtim în cerc de foarte mult timp și la un moment dat m-am săturat pentru că vedeam aceleași titluri, aceleași probleme despre care se discuta dinainte să fiu eu președinte al CNE.
Au trecut 5 ani de când nu mai sunt președinte CNE, mai mult de 7-8 ani de când am intrat eu în Consiliul Elevilor și sunt aceleași probleme. Asta mi se pare incredibil de trist și nu îmi place să stau tristă.
Cum îți explici modul în care educație este tratată la nivel decizional în România, de atâția ani încoace?
Mi se pare că e un cerc vicios. Oamenii care sunt în poziții de decizie nu au nivelul de educație pe care ar trebui să îl aibă în pozițiile respective, iar atunci nu au interesul de a se preocupa de binele societății, au interese conexe, personale. E un cerc vicios pentru că perpetuează aceleași comportamente.
Nu reușim să ieșim din această narativă.
La nivel emoțional, cum mai păstrezi legătură cu România?
Toată familia mea e acasă, eu am fost mereu legată de România. Ce m-a motivat să lupt și când eram clasa a 12-a, în CNE, să mă duc cu roaba de semnături la diferite demersuri, bursele pentru elevi, de exemplu, a fost dorința de a schimba ceva în țara mea.
Mereu am avut în minte că poate o să mă întorc. Când m-am mutat din România premisa a fost că plec să învăț, iar apoi mă întorc pentru a le aplica în România, pentru a contribui cu ceva la societatea din România.
În schimb, de la an la an mi se pare că sunt din ce în ce mai departe de acel gând.
Acum simt că am niște competențe care nu ar putea fi valorificate în România, pentru că nu avem o industrie puternică pe domeniul meu, mediul academic are foarte multe alte interese, departe de bunăstarea studenților. Așa că, momentan, sunt destul de fericită unde sunt.
