Azi se împlinesc 150 de ani de la nașterea Iuliei Hașdeu, un personaj care a intrat în istoria modernă a României drept copilul precoce în studiile academice ale artei și științelor, dar și datorită mitului creat de tatăl ei în jurul relației dintre spectrul uman și cel spiritual.
Iulia Hașdeu s-a născut la 14 noiembrie 1869, în București, fiind fiica intelectualului Bogdan Petriceicu-Hașdeu și a soției sale, Iulia. Ea a fost botezată de Ionel C. Brătianu, prietenul politic al tatălui ei.
Și-a manifestat precocitatea încă de la 2 ani, vârstă la care știa să citească în limba franceză, la patru ani învăța să scrie în manieră literară, iar la cinci ani a început să scrie nuvele și narațiuni cu o structură definită, multe în jurul temelor istorice pe care tatăl ei le cerceta – Mihai Vodă Viteazul sau Vlad Țepeș. Unul dintre martorii acestui fenomen timpuriu a fost chiar poetul simbolist Alexandru Macedonski, cu care s-a întrecut în “cine știe mai bine versurile propriului text”, iar Iulia Hașdeu i-a demonstrat că avea o memorie fotografică.
La 11 ani a scris prima piesă de teatru, Dama de Circ, o tragedie în trei acte. Apoi, Iulia Hașdeau a devenit o premieră pentru învățământul românesc; la sfatul părinților și al profesorilor, a susținut examenele de absolvire a ciclului primar 8 ani.
În 1877, a dat examen cumulat pentru clasele I-IV la Scoala Primară de băieți nr. 2 și pe 27 septembrie a primit atestat de clasele primare de băieți; a intrat în clasa I de la Liceul Sf. Sava, absolvind gimnaziul în 1881 cu medii de 9 și 10. În paralel, a urmat cursurile Conservatorului de muzică din București, terminând cu brio la secția de canto și pian.
“A scrie, a cugeta, a descoperi singură noi orizonturi era pentru Iulia Hașdeu petrecerea cea mai frunte. Lampa ei şi vara, şi iarna se stingea cu miezul nopţii pentru a se reaprinde după cinci sau chiar mai puţine ceasuri de odihnă. A trăi era pentru ea a scrie, citi şi cugeta. Iulia Hasdeu străbătea fără încetare întreg universul ştiinţei.”
Gheorghe Ionescu-Gion, „Portrete istorice” (1894)
În 1881 s-a mutat la Paris, unde a absolvit Colegiul Sevigne și a obținut Bacalaureatul în litere. La numai 16 ani, Iulia Hașdeu a devenit prima româncă înscrisă la Universitatea Sorbona din Paris, urmând să-și susțină licența în Filosofie la Facultate de Litere.
Apoi, a urmat pregătirea tezei de doctorat: Filozofia populară la români: logica, psihologia, metafizica, etica și teodiceea, dar totul s-a dat peste cap odată cu îmbolnăvirea de tuberculoză.
Tot în acea perioadă adoptă pseudonimul Camille Armand în poemele sale (publicate postum). Bronșita, stresul privind evitarea dezamăgirii propriului tată și lipsa de odihnă au contirbuit la agravarea stării sale de sănătate.
A fost nevoită să își întrerupă studiile în aprilie 1888 și să se trateze în Elveția. Deși doctorii au avut un pronostic optimist, boala s-a agravat și Iulia s-a întors în țară, unde a fost îngrijită la Agapia și la București.
Obișnuindu-se cu chinul lunilor de boală și scuipatul frecvent de sânge, aceasta s-a împăcat cu gândul morții și pe patul de muribundă a continuat să scrie poezii şi cugetări pe bucăţi de hârtie. În martie 1888 a scris, resemnată în așteptarea finalului, poezia „Moartea“. S-a stins din viaţă pe 29 septembrie 1888 și a fost înmormântată în Cimitirul Bellu.
Dar tatăl său nu s-a resemnat ușor. Bogdan Petriceicu-Hașdeu, un academician recunoscut în sfera filologiei, literaturii și a istoriei, a creat un altar în jurul fetei sale, încercând să-i mențină memoria vie tot restul vieții.
Momentul decisiv care l-a impulsionat pe Hașdeu să caute o cale diferită pentru a trece peste decesul fiicei sale a fost la șase luni după moartea Iuliei, când a trăit un episod ciudat, descris de acesta în cartea Sic Cognito.
“Trecuseră şase luni după moartea fiicei mele. Era în martie: iarna plecase, primăvara nu sosise încă. Într-o seara umedă şi posomorâtă şedeam singur în odaie, lângă masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hârtie şi mai multe creioane.
Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, dar fără ca s-o ştiu, mâna mea lua un creion şi-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost băgat într-însa un aparat telegrafic.
Deodată, mână mea se puse într-o mişcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede:
«Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu» – (Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; Asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns). Era scris şi iscălit cu slova fiicei mele.
Bogdan Petriceicu-Hașdeu
După primul semn primit de la fiica sa, Haşdeu şi-a făcut un scop în a regăsi spiritul acesteia prin orice mijloace. S-a refugiat în spiritism.
Iniţial, a construit un templu în amintirea fiicei sale la cimitirul Bellu, acolo unde o înmormântase. După moartea sa, Hasdeu a descoperit cugetări, poezii, schiţe de dramă şi comedii, materiale ale tezei de doctorat, o cantitate impresionantă de notiţe scrise de tânără, inclusiv pe patul în care a zăcut luni bune. „Micul Templu“ n-a fost, însă, de ajuns şi în 1893 a luat decizia să ridice pentru fiica sa un castel.
Castelul de la Câmpina a fost ridicat între ani 1894-1896, după planurile pe care însăşi Iulia i le-ar fi transmis tatălui de pe lumea cealaltă. Scriitorul era convins că „Marele Templu“ este casa fiicei sale. Asta nu e opera mea, este opera fiicei mele, stăpâna castelului. Noi suntem aci numai în gazdă, spunea Hasdeu celor veniţi în vizită la castel, unul dintre aceștia fiind chiar I.L. Caragiale, în 1897.
“Templul este orientat către răsărit, baza având forma unei cruci, iar axa principală căzând perpendicular pe meridian. Are două corpuri cu câte un etaj şi un donjon central, sugerând prin aceasta conceptul trinităţii. Pe usa masivă de la acces, fixată pe un ax de fier, era încrustat blazonul familiei Haşdeu, Pro fide et patria, şi dictonul lui Galilei, E pur si muove.
În interior, sub domul Înalt al donjonului central, În mijlocul sălii circulare, se afla un stâlp de marmură trandafirie, de care se rezemau două scări de fier urcând spre brâul donjonului, unde era o galerie metalică. La nivelul galeriei, deasupra stâlpului de susţinere a scărilor, se afla un podium purtând statuia lui Iisus, din lemn colorat, executată de sculptorul Casciani din Paris. Domul era luminat de trei uşi cu vitralii. În spatele lui Iisus, sub o fereastră rotundă, era bustul Iuliei, acoperit de un val alb, subţire.
La baza stâlpului de marmură se afla fotografia Iuliei din ziua înmormântării. Corpurile laterale ale castelului aveau câte două saloane, unul mai mare, altul mai mic. Într-unul era aşezat pianul Iuliei, despre care se spune că ar fi cântat exclusiv. În celălalt era biblioteca Iuliei şi portretul ei în mărime naturală. O locuinţă în care spiritul Iuliei se putea uşor identifica…”
I.L. Caragiale, Momente, schițe și amintiri (1908)
La castel, Bogdan Petriceicu Hasdeu a scris prima carte de spiritism din literatura română – „Sic Cogito“, carte care ar fi fost creată după sfaturile primite de la Iulia Haşdeu. A amenajat o cameră specială de spiritism şi ani în şir a încercat să-şi contacteze fiica plecată în altă lume.
Camera, complet întunecată, avea o gaură într-un perete prin scriitorul credea că avea acces spiritul „Lilicăi“. În această cameră a încercat Haşdeu să surprindă în fotografii spiritul Lilicăi, dar nu a reuşit.
Mulţi l-a catalogat pe Hasdeu drept „nebun“ şi au crezut despre scriitor că şi-a pierdut minţile de durere. Altfel, s-au născut nenumărate legende. S-a spus că, în unele nopţi, Iulia Haşdeu putea fi auzită cântând la pian, în aplauzele tatălui său.
Iulia Hașdeu rămâne una dintre cele mai misterioase și fascinante figuri din istoria literaturii și a societății românești în ultimele două secole. Povestea ei vorbește despre precocitatea unui copil talentat, dar și despre suferința unui părinte care refuză ideea dispariției definitive a propriei fiice.
