foto: Bogdan Iordache, Cultura la dubă
Plecată din România în timpul doctoratului, aproape convinsă că nu va reuși să profeseze ca directoare de imagine în industria de film, după ce s-a lovit de misoginismul românesc, Diana Vidrașcu a ajuns la Paris în 2013, studiind la Sorbona, iar Franța i-a oferit șansa de a face ceea ce visa.
I-a îmbogățit universul cultural și nu doar că acum activează ca directoare de imagine, dar lucrează și ca restauratoare de peliculă și a participat cu filmele ei, în calitate de regizoare, la festivaluri importante, precum Locarno, Berlinale, Rotterdam IFFR sau Chicago IFF.
O artistă curioasă și determinată să se exprime prin imagine, Diana Vidrașcu continuă să se lupte zilnic într-o breaslă dominată de bărbați, care încă pune la îndoială capacitatea unei femei de a ține o cameră de filmat pe umăr.
„E la fel de greu pentru mine să fac un cadru stabil, frumos sau mișcat într-un anumit fel pe camera respectivă, de 16 kilograme, cât îi este și unui bărbat. Pentru că e vorba despre conținutul cadrului și despre cum creezi lumea ca imagine.”, spune Diana.
***
Pe Diana am întâlnit-o prima dată în toamna lui 2025, la retrospectiva lui Radu Jude de la Centrul Pompidou x Biblioteca MK2 din Paris. Am aflat despre munca sa de directoare de imagine și mi-am propus să descopăr povestea sa pe larg, în cadrul proiectului Săptămâna Franței.
Ne-am reîntâlnit în iunie. Era o după-amiază ploioasă la Paris, iar Diana se afla într-o scurtă pauză dintre filmările sale.
Diana Vidrașcu s-a născut la Iași și a crescut acolo până la 14 ani, când tatăl său a primit un post la Timișoara, așa că s-a mutat cu familia în Banat. La liceul din Timișoara a început să lucreze cu fotografia, dar înclinații către această artă existau deja în familie.
“Bunicul meu și mama erau amandoi pasionați de fotografia pe peliculă. Aveam un mic laborator improvizat acasă, astfel că am văzut materia încă de la început. Iar la Timișoara am început să frecventez clubul de fotografie al studenților – Iris, care era în aceeași clădire cu liceul nostru – Colegiul Bănățean. Cred că asta m-a făcut foarte curioasă, astfel încât m-am apropiat de fotografie.
Mi-am făcut apoi contacte în diverse domenii artistice și a început să-mi surâdă ideea să dau la un UNATC, la Imagine. Știam că nu vreau să fac neapărat fotografie clasică, ci să încerc ceva care se apropie de film, de cinema.
Am intrat la Imagine din prima și m-am mutat la 18 ani singură în București.
Primul an s-a dovedit a fi foarte greu, iar în al doilea an de facultate am început să am așa o perioadă mai tristă, în care îmi puneam serios problema dacă o să fac sau nu o carieră în domeniul ăsta.
Eu eram singura fată de la mine din clasă, din vreo 10 studenți. La început atmosfera nu era foarte prietenoasă din direcția profesorilor, ca să zic așa. Chiar am primit un comentariu ciudat în prima zi de școală, că <<asta nu e o meserie pentru femei și nu o să reziști mai mult de un semestru.>>
Toate experiențele astea sunt marcante, mai ales la vârsta asta, când te compari inevitabil cu ceilalți. Până la urmă am supraviețuit, am luat note bune, am terminat printre primii și am făcut foarte multe filme, ceea ce cred că a contat cel mai mult. Când revin și vorbesc despre anii mei de școală, pot spune că am făcut o facultate relativ bună, am avut o educație foarte solidă din punct de vedere profesional, dar la nivel uman a fost complicat.
Cum ai rezistat? îți venea să renunți în anumite momente?
Cred că am fost foarte mult susținută de anturajul meu, de părinții mei, care chiar dacă nu înțelegeau foarte bine opțiunea mea de carieră, mi-au respectat alegerea, m-au susținut și pe plan emoțional și pe plan material.
În anul 2 am început o a doua facultate la distanță – Comunicare la SNSPA. Așa că până la urmă am absolvit două facultăți, dar pe a doua nu o folosesc deloc și aproape că nici nu o trec în CV.”
În anii de studiu a încercat să lucreze cât mai mult la cameră, însă șansele acordate femeilor în breaslă erau rare. A colaborat cu Radu Gabrea și a mers ca asistentă pe platou la Radu Muntean. Dar pentru că nu avea proiecte, s-a apucat de un doctorat la CESI, studiind teoria imaginii și a comunicării.
Acel doctorat avea să fie rampa de lansare către Paris, obținând un semestru de studiu la Sorbona în 2013.
După trei luni petrecute la Paris, a făcut un stagiu la o companie de distribuție de film experimental, unde acum este angajată ca restauratoare de filme vechi, de patrimoniu.
“Am învățat să fac restaurare on the job, apoi am urmat o școală la Bologna. Există acolo școala FIAF, destul de respectată, de restaurare de film.
Locul în care lucrez acum e destul de special, pentru că e o companie de distribuție, dar nu în sensul clasic al cuvântului. Avem un catalog foarte divers de filme, dar toate sunt experimentale, deci e cumva foarte nișat. Și în general avem doar drepturi pentru ediții fizice, ediții de colecție Blu-ray, DVD sau VOD.”
Contactul cu pelicula, atât în procesul de restaurare, cât și la filmări, este o componentă esențială în munca Dianei, astfel că acum este deja recomandată în industria franceză de film pentru lucrul pe peliculă.
“Am făcut mai mult filme pe peliculă, oamenii le-au văzut, m-au căutat pentru a face alte filme cu ei și între timp mi-am construit o reputație în branșă. Dar e clar că filmez și pe digital. Mă bucur să filmez pe digital dacă mi se oferă ocazia și mai ales dacă e cea mai bună opțiune pentru film.
Și nu sunt ortodoxă în sensul că orice film trebuie să fie filmat pe peliculă. Sunt de părere că scenariul o să-și aleagă singur formatul. Dar într-adevăr mă caută lumea pentru asta. Deci aș putea să zic că a devenit un fel de specializare.”
Totuși, realizarea filmelor pe peliculă este în lux în zilele noastre, spune Diana, iar uneori asta provoacă nedreptățirea financiară a altor departamente.
“Sunt foarte mulți regizori care scriu gândindu-se la cum ar arăta filmul lor pe peliculă, dar adevărul e că de foarte multe ori regizorii, mai ales cei tineri, vor să facă asta aproape dintr-o fetișizare a imaginii, în detrimental posturilor, salariilor anumitor tehnicieni, sunt dispuși să sacrifice decoruri, să sacrifice scene importante din scenariu, provocând dezechilibre importante, pe care eu nu le susțin.
Nu cred că ar trebui să facem artă pe 35 de milimetri cu orice preț, încât echipa să fie plătită cu nimic și să suferim cu ore suplimentare și cu programe imposibile pentru asta.
Aici în Franța ai observat un trend din punctul ăsta de vedere, un interes crescut pentru filmarea pe peliculă?
E clar că de vreo câțiva ani încoace în publicitate, modă și beauty se filmează foarte mult pe peliculă, chiar și pe formate mici, de 16mm și Super 8 – sunt foarte în vogă acum.
Când e Fashion Week, vezi numai oameni cu camere Super 8 care se plimbă prin oraș, iar toate camerele profesionale de 16mm sunt și ele închiriate. Aici chiar cred că e o estetică la modă. Și Parisul se afla de multe ori în avangarda trendurilor de imagine.”
Dincolo de activitatea de directoare de imagine și de restauratoare de film, influențată de lucrul aproape zilnic cu zona experimentală a cinemaului, Diana Vidrașcu a vrut să-și dezvolte propriul limbaj cinematografic, îmbinând fotografia și imaginea de film altfel decât în cinemaul clasic, narativ.
A participat ca regizoare la London BFI Experimenta în 2017, apoi filmele sale au fost selecționate la numeroase festivaluri, printre care Locarno, Berlinale Forum Expanded, Rotterdam IFFR și Chicago IFF.
Filmul “Volcano: What Does a Lake Dream?” (2019) este o explorare a activității tectonice din Insulele Azore, Portugalia. Filmul deconstruiește și recompune negative pe peliculă de 16 mm și a fost distins cu premii la festivalurile Image Science New York (2019) și Toronto Images (2024).
“Le Silence des sirènes” (2019) este o lucrare experimentală inspirată de Kafka, care îmbină documentarul și ficțiunea pentru a reda călătoria unei tinere în Martinica. Iar în “What Time is Made Of” (2017), Diana Vidrașcu explorează memoria copilăriei prin intermediul unei pelicule de 16mm recuperate din mare.
Participarea la marile festivaluri i-au adus Dianei și mai multe colaborări ca directoare de imagine.
“Faptul că am început să fac filme ca regizor mi-a deschis și noi conexiuni cu alți regizori care la rândul lor fac filme cumva diferite, nu direct experimentale, dar mai puțin clasice, non-narative.
Îmi place că cinemaul experimental nu e deloc repetitiv, e foarte bogat, chiar dacă e un cinema marginal sau un cinema mai puțin cunoscut de publicul larg, dar în care există foarte multe limbaje, moduri de a lucra, întrepătrunderi cu arta contemporană.
Cred că a fost o descoperire importantă să vin aici și să aflu, să învăț ce înseamnă un alt tip de cinema decât cel pe care l-am studiat în școală, dar cred că cel mai mult am vrut să plec din mediul profesional de film din România pentru că mi se părea foarte complicat să lucrez în genul ăla de atmosferă, de relații profesionale. Atunci era un mediu destul de agresiv și dificil, mi se părea aproape imposibil să fiu luată în serios, sau să-mi găsesc o voce creativă, să mă dezvolt de vedere profesional sau să-mi fac o echipă stabilă.
Pentru că până la urmă ca director de imagine ești responsabil de o echipă de X persoane. Pot să fie două persoane sau pot să fie douăzeci. Dar trebuie să ai și capacitatea de a fi lider și oamenii trebuie să te asculte și să aibă încredere în tine.
Ai simțit că e mai ușor aici?
Da, cu siguranță. Și aici e foarte greu în continuare, trebuie să te lupți de două ori mai mult ca femeie. În continuare e greu în meseria asta, e greu să te impui, întotdeauna sunt probleme cu producătorii.
Dar mi se pare că există totuși o altă etică de lucru și că misoginia nu e exacerbată, cum era cazul în România.
Nu știu dacă pentru generația mea o să fie bine. Poate pentru generația care vine după mine o să fie mai bine. Eu încerc să mă lupt pentru tehnicienele pe care le am la mine în echipă, și pentru colegele mele, încât să aibă o viață mai simplă decât cea pe care am avut-o eu când aveam 25 de ani. Dar e complicat în continuare.”
Anul acesta o femeie a câștigat pentru prima dată în istorie Premiul Oscar pentru cea mai bună imagine – Autumn Durald Arkapaw, cu filmul “Sinners”. Știrea a făcut înconjurul lumii fiindcă era ceva cu totul inedit. În continuare femeile din această branșă se confruntă cu stereotipuri.
“Sunt foarte multe femei care au meserii tehnice și nu știu câtă lume le pune la îndoială capacitățile. Mie mi se pare că suferim de un fel de reputație falsă, prin care directorul de imagine ar trebuie să fie o persoană puternică ce știe doar ce e o distanță focală la obiectiv.
Toată industria a contribuit la imaginea asta simplistă a unui post eminamente masculin și tehnic, când, de fapt, munca noastră se bazează mult mai mult pe o educație vizuală pe care o primim, pe o cultură pe care o putem acumula și pe capacitatea de a traduce un text într-o operă vizuală. Mi se pare foarte nedrept să zicem în continuare că un director de imagine e de obicei sau ar fi mai bine să fie bărbat ca să fie capabil sa lucreze cu o cameră grea.
E la fel de greu pentru mine să fac un cadru stabil, frumos sau mișcat într-un anumit fel pe camera respectivă, de 16 kg, cât îi este și unui bărbat. Pentru că e vorba despre conținutul cadrului și de cum creezi lumea ca imagine.
De fapt, ca femeie te confrunți mereu cu o problemă de imagine de sine, din momentul în care ieși din casă și iei un taxi, până ajungi la serviciu, te întâlnești cu cineva care e coleg sau nu cu tine, te duci la spital, etc. Sunt interacțiuni problematice la toate straturile din societate, și genul ăsta de discriminare se manifestă în toate industriile, nu e doar în industria de film.
Dar e clar că postul meu e foarte vizat și eu trebuie să fac un efort constant și conștient. Iar în România simțeam că mă luptam cu morile de vânt. N-am avut nicio șansă să fac vreun progres real și asta am simțit-o foarte repede. Iar eu am plecat din România când aveam 25 de ani.
S-a mai schimbat ceva?
Poate, nu știu sigur, dar văd acum colege de branșă care au o carieră foarte respectabilă, cum ar fi Ana Drăghici, o persoană pe care o admir foarte mult, sau Boróka Biró și ea e foarte recunoscută și de succes, și sunt foarte fericită pentru ele.”
Ca restauratoare de film, Diana spune că munca ei poate fi comparată cu cea de detectiv, fiindcă prespune căutări și documentare înainte de a ajunge efectiv în contact cu pelicula.
“Trebuie să avem și înțelegerea contextului întreg, cum a fost făcut filmul, ce fel de producție a fost, cine a lucrat la el. Să știu tot despre cum a fost filmarea respectivă sau tehnicile de efecte speciale sau intervențiile pe peliculă, să înțeleg cum au fost realizate ca să pot să le repar sau să le reproduc.”
Iar ca regizoare vrea să provoace intelectual publicul, într-un mod diferit, mai subtil decât cinemaul clasic, care spune povești prin scenariu. Filmele Dianei Vidrașcu sunt mai degrabă povești spuse prin imagini decât prin cuvinte.
“Întotdeauna m-am dorit ca publicul să poată să iasă din sală după ce a văzut filmul meu, cu mai multe întrebări decât avea înainte să vină să vadă filmul. Vreau ca filmul să poată să nască întrebări, o dezbatere sau un fel de îndoială în persoana pe care l-a văzut. Și nu neapărat să dea o satisfacție imediată, pentru că cred că asta e ceea ce face filmul narativ. Îți dă satisfacția de a fi înțeles o poveste, de a fi înțeles un parcurs de personaj, în timp ce eu mi-am dorit întotdeauna ca filmul meu să poată semăna niște îndoieli în spectator, mai mult decât o certitudine.
Sunt curioasă cum ești privită printre francezi sau străini, când te prezinți ca fiind cineastă din România?
Cred că trăim într-un moment proprice, ca cineaști din România. În general reacțiile sunt foarte bune și nu neapărat numai în Franța, ci în general în Europa și în State. Cinemaul românesc e foarte cunoscut și apreciat, iar oamenii din branșă îl respectă foarte mult. Toată lumea o să aibă un nume sau două ca referință de regizor sau un film care i-a impresionat foarte mult.
România e privită ca un fel de teren magic de unde ies filme și minți luminate în cinema.
Și crezi că asta te ajută și pe tine? E ca o carte de vizită pozitivă?
Sincer, genul ăsta de discuții, de unde vii, ce școală ai făcut, apar într-un punct ulterior. În general contează în primul rând portofoliul tău, ce recomandări ai, cu cine ai lucrat înainte și ce proiecte ai filmat. Și ulterior începem să vorbim despre origini, școala de film, parcursul inițial.”
Diana Vidrașcu spune că face parte dintr-o generație de tineri români care și-au dorit plecarea din România și nu au mai privit prea mult înapoi. Își vizitează rudele de acasă, dar nu simte neapărat dorința profesională de a reveni pe meleagurile românești. Franța i-a deschis mintea și universul creativ, iar Paris a devenit un hub cinematografic internațional, unde are șansa să lucreze cu regizori din diferite colțuri ale lumii.
“Paris e un fenomen unic în sine. Trăiesc într-un mediu profesional și intim, de prieteni și de relații apropiate, foarte internațional. Nu sunt doar înconjurată de francezi. Partenerul meu e suedez, eu vorbesc și suedeză, am prieteni de multe naționalități, la birou vorbesc franceză și engleză în proporții aproape egale, în timp ce cu partenerul meu vorbesc franceză și suedeză acasă. Viața mea se petrece acum între cel puțin patru limbi.
Parisul e foarte cosmopolit din punctul ăsta de vedere. Și asta se reflectă cu atât mai mult în cotidian, dacă lucrăm în mediul cultural. Acum o să mă duc la un vernisaj, mâine la un alt eveniment cultural. Aici e în continuu așa.
E o viață foarte efervescentă și e clar că acest lucru m-a ajutat enorm și-n viața profesională. Parisul e pur și simplu extraordinar pentru oricine lucrează în artă sau cultură.
Și sunt și oportunități fantastice la nivel de finanțare și suport din punct de vedere instituțional. Finanțările pentru filme nu vin doar dintr-un singur loc, nu e doar CNC-ul. Există galerii, instituții, colecționari privați, etc.
Dar și în Franța toată lumea e foarte îngrijorată de alegerile de la anul și de ce s-ar putea schimba dacă extrema dreaptă ar veni la putere, toate posibilitățile astea de finanțare despre care vorbesc și evantaiul ăsta de diferite surse de susținere s-ar putea schimba drastic sau s-ar restricționa subiectele și destinatarii.
La marile festivaluri de film s-a tot dezbătut în ultimii ani rolul artistului în raport cu politicul. Tu cum vezi acest rol? Crezi că un artist ar trebui să se exprime politic?
Clar, mi se pare că orice gest pe care îl facem e politic. Iar arta are o enormă responsabilitate, dacă nu arta este cea care vorbește despre lumea politică, nu știu cine ar trebui să vorbească. Economiștii?! Mi se pare foarte important de menținut un spirit critic și mi se pare că facem filme politice orice am face, prin felul în care filmam, prin metodele pe care le folosim, prin ceea ce spunem.
Câteodată nu e atât de evident dacă povestea are o anumită încărcătură sau un mesaj, dar felul în care lucrezi în industria asta este, până la urmă, tot o decizie politică.
Cred că trebuie să avem și un fel de luciditate apropo de cine e în spatele acestor surse de finanțare sau difuzare și de unde vin banii respectivi. În Franța există o dezbatere în momentul de față apropo de imperiul Bolloré. Și nu cred că ar trebui să fim atât de naivi în a susține că banii n-au culoare. Există anumiți artiști care sunt foarte conștienți de asta și decid sau nu să lucreze cu un finanțator.”
Dincolo de ceea ce i-a oferit Parisul, Diana spune că bagajul cultural primit din România este parte din ea și privește cu melancolie către casa părintească din Iași. Între timp, părinții ei s-au mutat de asemenea în Franța, astfel că vizitele acasă s-au rărit.
“Eu sunt, totuși, mândră când pot spune că am făcut școala de film în România și le vorbesc tuturor despre asta, în ciuda a tot ce am resimtit despre misoginism. Mi se pare că rămâne un bagaj foarte important cultural și istoric și e o parte din ceea ce am devenit astăzi ca persoană.
Sunt foarte melancolică când mă gândesc la Iași, când mă gândesc la casa pe care o avem în familie, de 4 generații. Am o relație foarte intimă cu această casă, cu acest oraș, cu felul în care am crescut acolo. În același timp e un fel de tristețe, îmi dau seama că s-a schimbat enorm totul și că orașul devine o victimă a societății de consum.
Foarte multă corupție modifică peisajul imobiliar, peisajul arhitectonic, raporturile umane în societatea românească. Totul devine cumva victima unei corupții sistemice la toate nivelurile și am impresia că noi, ca indivizi, nu avem în continuare multă putere.
Mi se pare că e un fel de destin tragic împotriva căruia nu putem să ne revoltăm total și seamănă cu sentimentul pe care îl aveam în studenție, în mica mea lume în care voiam să fac filme ca operatoare de imagine.”
***
Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.
Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI.
Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.
