Alexandra Dariescu este unul dintre cei mai apreciați muzicieni români peste hotare. Este invitată, ca solistă, să concerteze alături de cele mai mari orchestre ale lumii, iar numele său umple sălile. S-a născut la Iași și a debutat alături de orchestră pe când avea doar 9 ani.
Când vorbește despre iubirea sa pentru muzică, i se luminează chipul și este toată un zâmbet. Locuiește la Londra de peste 20 de ani, dar viața sa se împarte între nenumărate zboruri către destinațiile de concert.
Anul acesta va putea fi revăzută în România, pe 28 august, la Sala Palatului, în cadrul Festivalului Internațional George Enescu. Va interpreta alături de Orchestra Philharmonia din Londra și de dirijorul finlandez Santtu-Matias Rouvali Fantezie pentru pian și orchestră, de George Enescu.
Pe lângă cariera de pianistă, este profesoară la Guildhall School of Music & Drama din Londra și susține masterclassuri în toată lumea, în încercarea de a ghida tinerii care își doresc o carieră la pian.
Are un program extrem de încărcat, dar a acceptat cu generozitate un nou interviu pentru Cultura la dubă, la 5 ani distanță de la prima noastră întâlnire.
***
“Alexandra, tu călătorești și cânți în toată lumea, cu cele mai mari orchestre. Cum te simți când participi la Festivalul Enescu sau pe orice altă scenă din România și știi că ești în fața unui public preponderent românesc?
Știu că probabil mă voi repeta, dar este cea mai mare bucurie să vin acasă. E un alt tip de emoție pe care o simți în momentul când vii în țara ta natală și, de fiecare dată când vin, publicul este atât de generos, atât de entuziasmat, atât de iubitor, iar toată dragostea se simte pe scenă. E foarte frumoasă, e așa o energie care începe cu câteva luni înainte.
Iar apariția în festivalul de anul acesta e una dublă pentru mine, pentru că e o piesă total nouă, pe care o învăț special pentru festival. E Fantezia de George Enescu și, bineînțeles, în momentul când vin acasă cu o lucrare a unui compatriot, e dublă emoția. E o mare onoare și un privilegiu, mai ales la comemorarea a 70 de ani de la dispariția marelui compozitor.
De-a lungul timpului, artiști pe care i-am intervievat la festivalul Enescu spuneau că e destul de dificil să cânti Enescu, dar odată ce ajungi să înțelegi și să simți muzica lui, devine o plăcere și atunci vrei să descoperi și mai mult. Sunt curioasă cum e pentru tine relația cu muzica lui Enescu.
Am cântat Enescu mult. Concertul pe care l-a scris el, numit Concertul pentru Pian și Orchestră, a fost scris când avea 16 ani. Am făcut premiera în America și în Germania. Este o performanță să faci o premieră în oricare teritoriu, dar mai ales în America. Chiar a fost o surpriză. A fost o lucrare foarte tânără a lui Enescu, pe care am cuplat-o cu Clara Schumann, care a scris concertul ei tot la vârsta de 16 ani, așa că a fost o conexie foarte frumoasă.
Concertul lui Enescu l-am interpretat de câteva ori. Am cântat tot în festival împreună cu Remus Azoiței. Am interpretat și Sonata lui Enescu numărul 3, care a fost scrisă într-o perioadă foarte matură a sa, cu un limbaj total diferit.
Iar această Fantezie pe care o interpretez anul acesta e o lucrare unică, cel puțin așa o simt eu, scrisă tot la 16 ani, de micul Enescu, are un limbaj foarte brahmsian. Dacă ascult și orchestrația și scriitura, zici că ar fi o lucrare necunoscută de Brahms.
Așa că pentru public cred că va fi o surpriză foarte frumoasă să asculte ceva. E foarte melodioasă această fantezie. E pur și simplu o lucrare foarte romantică, cu o scriitură, mai ales la coarde, foarte puternică. Iar partea de pian e scrisă cumva în stil Liszt (n.r. Franz Liszt, compozitor maghiar). Arată foarte multe și din punct de vedere al coloristicii și al sunetului.
Ce ne poți spune despre partenerii de scenă? Presupun că ai mai cântat cu Orchestra Philharmonia din Londra, dar cu dirijorul Santtu-Matias Rouvali?
Cu Santtu va fi prima colaborare, dar cu Orchestra Philharmonia am înregistrat ultimul meu album, care a fost concertul de Grieg și concertul de Clara Schumann. Așa că ne știm foarte bine, sunt foarte mulți prieteni în orchestră, mai ales că suntem cu toții în Londra și lumea muzicii e mare, dar e și foarte mică. Foarte mulți sunt colegi ori de la Royal College of Music din Manchester, ori de la Guildhall School, unde am studiat.
Orchestra este una dintre cele mai bune din lume și are o capacitate incredibilă de a scoate niște nuanțe într-adevăr fermecătoare. Va aduce foarte multă emoție în festival. E un vis să vin cu orchestra Philharmonia din Londra.
De obicei ai cunoscuți în public, la Festivalul Enescu? E o experiență personală mai specială?
Familia tot timpul e acolo. Familia și familia muzicală, sunt spectatori care mă urmăresc peste tot. De exemplu, data trecută a fost un grup din Australia care a venit la festival, iar după concertul meu am mers la masă împreună. E un grup de vreo 25 de oameni care mă știu din toate turneele din Australia și care au venit special în festival să mă vadă. Sunt și mulți spectatori din toată Europa care călătoresc și le place stilul ăsta de viață, avem o relație foarte frumoasă și am un grup strâns de fani cu care mă văd peste tot.
Lumea pianistică e una foarte singură, mă bucur extrem de mult când am oameni pe care îi știu și care vin așa cu mare drag și îmi aduc puțin din acasă, cum ar veni.
Și chiar ai ieșit cu ei la masă, cu fanii aceștia din Australia?
Da, da, da.
Și cum a fost experiența?
Foarte frumoasă, dar facem treaba asta foarte des, nu numai cu cei din Australia, de peste tot. Ori mergem la ceai, ori la cafea, la mese, sau vorbesc cu ei, poți și simplu și le explic. Împart cu ei experiența pe care o am acolo. Iar peste tot unde merg sunt foarte mulți muzicieni în orchestră care sunt români.
De exemplu, în Detroit, unde am cântat recent cu Detroit Symphony, au o asociație americano – română. Și au făcut o masă foarte mare, cu vreo 70 de români și m-au primit așa frumos, mai ales departe de casă. Când se organizează întruniri din astea, parcă e o îmbrățișare gigantică de la toată lumea, asta îmi dă așa de multă energie și mă face să mă simt din nou acasă oriunde merg.
Eu sunt o persoană a oamenilor, îmi place comunicarea, îmi place să fiu în jurul și împrejurul oamenilor, asta mă inspiră și îmi aduce bucuria aia care se transformă în energie.
Cum mai este văzut festivalul Enescu în breaslă, în elita muzicală la nivel internațional? A rămas la standardul înalt despre care se știa?
Da, și poate și mai mult. Mai ales acum, festivalul Enescu este tot timpul comparat cu BBC Proms din Marea Britanie.
Orice coleg, de oricare naționalitate, cu care vorbesc, crede că Festivalul Enescu este în top 3 din lume. Durează aproape o lună, vin atât de multe orchestre de renume. E probabil mândria noastră cea mai mare acest festival.
N-am auzit pe cineva să nu vorbească la superlativ
Alexandra Dariescu, pianistă
despre Festivalul Enescu.
Pregătirea, organizarea, programul, tematica festivalului. Cred că este absolut minunat ca fiecare orchestră să fie invitată să cânte o lucrare de Enescu și apoi majoritatea orchestrelor, dirijorilor sau soliștilor care interpretează aceste lucrări le iau înapoi în teritoriul lor, în țara lor și cântă lucrările lui Enescu din nou.
E cea mai bună modalitate de a promova muzica lui Enescu. Câteodată lumea trebuie să deschidă ușa ca să intre în universul minunat al lui Enescu, ca să se îndrăgostească de acea muzică și apoi să o cânte din nou, din nou, peste tot unde concertează.
De-a lungul anilor, mai mulți artiști, și români și străini, au militat, au făcut lobby pentru construirea unei săli de concert propice pentru Festivalul Enescu. Ce părere ai despre asta? Crezi că ar fi nevoie în România, în București, de o sală nouă?
Absolut! Categoric da și bineînțeles toți artiștii am pune umăr la umăr ca să sprijinim această inițiativă.
Este o nevoie imensă de o sală mult mai bună, pentru că toate orchestrele astea de renume care vin au casa lor unde concertează,
au rezidența în săli extraordinare
care au fost făcute într-adevăr pentru concerte.
Sala Palatului nu a fost concepută pentru așa ceva, e o sală de congres. Și, bineînțeles, în momentul când vrei să faci muzică la cel mai înalt nivel și să ai performanță și publicul să aibă experiența cea mai bună, îți trebuie o acustică anume, îți trebuie condițiile prielnice. Trebuie investit în cultură. Dacă nu investim noi în cultură, nu știu pentru ce luptăm.
Cum crezi că ar putea artiștii să contribuie? De exemplu, să facă niște concerte pro-bono și banii să meargă către construcția sălii?
Da, dar trebuie ajutor foarte mult de sus. De la stat, bineînțeles, și de la privat și sunt sigură că foarte mulți muzicieni ar sprijini, eu inclusiv, bineînțeles, am pune umărul.
O sală nouă de concerte este un templu al muzicii. Acolo noi putem împărtăși ceea ce lucrăm zi de zi, noapte de noapte. Dacă nu ne dăm seama cât de mult înseamnă cultura pentru o societate, nu știu pentru ce altceva am putea să luptăm.
Și în Londra tot timpul se vorbește că nu sunt săli foarte bune exact pentru așa ceva, iar nivelul este oricum foarte înalt, dar și aici este foarte greu să se construiască o sală nouă.DespreSir Simon Rattle, care a fost la London Symphony Orchestra, se spune că a plecat din cauza asta, pentru că nu s-a reușit să se facă o sală nouă de concerte.
Cea mai nouă din Europa cred că este Elbphilharmonie din Hamburg, Germania, care a costat foarte mult, dar s-a mobilizat lumea și s-a mobilizat de sus. Concertele pro bono ar fi ok, dar nu poți doar din asta, evident. Trebuie să fie inițiativă de la stat și pot fi și fonduri europene.
Te-am mai întrebat și în celelalte interviuri, fiindcă mi se pare un aspect important, și aș vrea să reluăm un pic discuția în privința educației. Tu ești și profesoară. Ce sfat le dai tinerilor care poate te așteaptă după concerte și te întreabă asta sau celor care te roagă să-i asculți? Ce sfat le dai astfel încât să nu le tai elanul, dar să fii și foarte pragmatică?
Să creadă în ei. Cred că așa începe totul. Dacă au visul ăsta de a fi pe scenă, de a face muzică, dacă ăsta este într-adevăr visul lor și pornește din interior și nu există altceva, nimic la care ar putea aspira, să facă tot ce pot și să muncească cât pot de mult și să nu se dea bătuți niciodată, să-și urmeze visul. În lumea pianistică sunt foarte mulți copilași mici care încep să studieze pianul. Statisticile arată că este cel mai iubit instrument.
Dar foarte mulți copii tineri se lasă, pur și simplu, că văd că este puțin greu, iar acolo intervine familia. Părinții ar trebui să-i ajute cât pot de mult pe cei mici, iar tinerii, în momentul când ajung la o școală de muzică sau la liceu de muzică sau Conservator, să meargă la cât mai multe concerte, să fie acolo, să asculte, că așa se învață, asta e educația cea mai bună pe care o putem avea și așa îndrum și clasa mea. Le dau mesaj în fiecare săptămână, vedeți că e concertul ăsta în sala aia. Să meargă la concerte și să absoarbă din fiecare experiență, să meargă la repetiții, pentru că acolo se vede întreg procesul de a pune o lucrare împreună.
De exemplu, vorbim despre Orchestra Philharmonia. Săptămâna asta mi-am luat clasa și am dus-o la repetiția generală a orchestrei. Am vrut să-i fac să asculte, să-și pună telefoanele oriunde, dar nu în mână, patru ore, cât a durat repetiția generală. A fost un program extraordinar și un concert de pian, Rachmaninov III, cu Luganski, unul dintre cei mai mari interpreți.
Am vrut să vadă cum se pune o piesă împreună, cum își dozează fiecare energia, cum dirijorul orchestrează și cum aduce fiecare instrument să lucreze împreună. Iar clasa mea mi-a spus că n-au fost la așa ceva niciodată și că atât de multe au învățat în alea patru ore!
Pentru mine nu există dar mai frumos decât a-ți dedica viața pentru artă. Puterea de muncă și energia trebuie să vină din interior.
Iar probabil cel mai important este să fii autentic. Să înveți, profa mea îmi spunea, să furi de la fiecare, dar să-ți faci vocea ta și să fii într-adevăr, true to yourself, să fii autentic. Pentru că autenticitatea te va duce mult, mult mai departe decât absolut orice.
Și dacă ai un proiect în care creezi, luptă pentru el, vorbește cu lumea, încearcă să creezi conexiuni, colaborări, ca să poți realizezi acest vis.
Au crescut standardele în studiul pianului odată cu apariția unui val imens de tineri asiatici care se dedică pianului?
Da. Unele bariere au fost șterse, pur și simplu. Dacă te uiți la ce țări participă la concursurile internaționale, e foarte interesant. Asia domină absolut fiecare concurs. Iar dacă te uiți la cei care au ajuns la top, ei au fost ajutați de statele de unde provin.
În Asia e o sete enormă pentru pian. Lang Lang și Yuja Wang sunt niște fenomene, dar au fost ajutate foarte mult din spate. Apoi, turneele care au loc în Coreea de Sud, în China, deschid un nou univers.
Eu am fost în foarte multe turnee în China, și cu orchestre și cu spectacolul Spărgătorul de Nuci. A fost incredibil să văd săli de concerte de 3 – 4 mii de locuri, construite în 2 ani. În fiecare oraș tot mai apare câte o sală.
De multe ori am făcut eu inaugurarea sălii respective, dar erau săli în care, foarte interesant, aveau absolut totul din punct de vedere tehnic, de ultimă oră. Însă oamenii care lucrau în sălile respective nu știau cum să folosească toate echipamentele.
Dar asta se învață atât de rapid, setea lor de cultură este incredibilă. Fiecare concert, ori dacă vii tu din străinătate sau cântă de-ai lor, este full, este sold out, nu există să fie o sală goală sau să nu fie setea asta de cunoaștere și de a fi acolo. E absolut incredibil ceea ce reușesc să facă.
Și da, nivelul de pian, nivelul în general, a crescut enorm.
Cum se traduce această creștere de nivel? Că și în trecut existau pianiștii foarte buni, ce s-a întâmplat între timp?
Bun, acum 20 de ani nu aveam acces la internet. Se spunea despre cei din Asia că nu simt muzica. Azi sunt copii născuți acum 20 de ani sau acum 10 ani care trăiesc cu Rachmaninov, cu Chopin, cu absolut tot. Este în sângele lor, deci nu se mai poate spune treaba asta.
Și sunt foarte mulți! Un oraș micuț din China are 22 de milioane de locuitori. Nu se poate compara, e mai mult decât toată România noastră. Cariera lui Lang Lang a început foarte mult sprijinită de stat, când l-au invitat să cânte la Jocurile Olimpice, așa a devenit el faimos. Statul l-a ajutat foarte mult, statul a investit extrem de mult.
Și în România putem învăța foarte mult din treaba asta, ca să sprijinim tinerele talente, pentru că nu se știe cine poate ajunge absolut sus acolo. Dar fără ajutor, fără a crede în talentul pe care îl producem noi în România, nu putem ajunge nicăieri.
Iar faptul că există modele internaționale ca Lang Lang e un lucru extraordinar, așa devin mulți copii preocupați și încurajați să cânte la un instrument.
Care este nivelul standard al condițiilor de lucru într-o școală de muzică, fie liceu, fie Conservator, în ceea ce privește studiul pianului? Fiindcă am auzit povești de aici, de la noi, că sala de studiu de la pian este ținută sub cheie de profesori, iar studenții depinde de bunăvoința profesorului să le ofere acces.
La Guildhall, unde predau acum, dar la fel a fost și în Manchester, la Royal College of Music, totul este atât de transparent! Sistemul de rezervare a sălilor de studiu e online.
Totul este pe un program comun, orice student sau membru de staff poate vedea exact cât studiază, unde studiază, fiecare student poate să rezerve sala respectivă. Cred că au absolut garantat 4 ore pe zi, la pian vorbesc. Eu, ca profesor, pot vedea absolut oricând când studiază studenții, dar nu numai mei, absolut toți. Iar studentul poate vedea exact cine are ore, poate să-mi vadă mie programul de la Conservator.
Deci e o vizibilitate și o transparență enormă, e extrem de importantă egalitatea, fiecare să aibă acces la sală de studiu.
Ce poate aduce interacțiunea cu pianul unei persoane care nu ajunge să facă performanță? Ce abilități îi dezvoltă studiul pianului?
La pian, pentru că folosim ambele mâini, e vorba de coordonare, de a dezvolta ambele emisfere ale creierului, abilitatea de a asculta, abilitatea de a te adapta foarte ușor, că fiecare pian e diferit, fiecare scaun, fiecare acustică, sală.
E coordonarea dintre mâini și picioare, pentru că ai și pedale.
Apoi, în momentul când cânti cu alții, în muzică de cameră sau într-un ansamblu sau cu cor, e vorba de a te asculta pe tine, dar îi asculți și pe ceilalți, îi înțelegi, te adaptezi, ești mai empatic. Extrem de multe poți învăța din studiul pianului.
Și am foarte mulți prieteni sau cunoscuți care îmi spun aș vrea copilul meu să învețe pian, dar nu cred că va ajunge. Încurajez pe fiecare să facă asta pentru că este un mod atât de frumos de a-ți petrece copilăria.
Chiar dacă nu ai niciun vis sau nu vrei să ajungi muzician sau drumul te duce altfel, este atât de constructiv! în loc să stai pe telefon, pe jocuri, pe orice instrument care efectiv îți închide creierul, pianul îți deschide un nou orizont.
Plus că muzica e și o formă de terapie. De câte ori nu ascultăm muzică clasică sau de oricare alt gen, ca să avem mai multă energie, să ne relaxăm, să devenim zen? Muzica este cu noi de la început, de la ritmul inimii, când mama e gravidă, apoi când cântă copilului și îl pune la somn. Deci muzica este în noi, tot ce contează este să deschidem ușa și să lăsăm muzica să pătrundă în sufletul nostru, pentru că muzica are abilitatea asta de a face oamenii să devină mai buni, mai deschiși, mai sociabili, mai pozitivi.”
***
Festivalul Internațional George Enescu are loc între 24 august și 21 septembrie 2025 și marchează 70 de ani de la moartea marelui compozitor și muzician român, George Enescu. În program se regăsesc peste 95 de concerte susținute de peste 4.000 de muzicieni.
Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.
Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.
