Pe 13 decembrie 1983, la numai 50 de ani, se stingea Nichita Stănescu. Convingerea sa era că poetul, la fel ca moașa care mijlocește nașterea, reprezintă doar instrumentul prin care iese la suprafață poezia. Azi ni-l amintim îndeosebi prin versurile pe care ni le-a lăsat.
„Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge
care vorbeşte.”
„Autoportret”, volumul „Epica magna”
Nichita Hristea Stănescu s-a născut la 31 martie 1933, la Ploieşti. Între anii 1944 şi 1952, a urmat acolo Liceul Sf. Petru şi Pavel (astăzi Colegiul Național „Ion Luca Caragiale”), unde l-a avut drept profesor de limba română pe Constantin Enciu. În volumul „Dascăl de… dascăli” (2010), acesta rememorează cum tânărul Nichita a cochetat și cu fotbalul, și cu geometria, pentru ca apoi să se dedice fulgerător, dar deplin poeziei:
„N-o să mă creadă nimeni, dar n-am ştiut când anume Nichita a devenit poet. Nu cred că a ştiut-o cineva, ci doar el singur, în marea taină a sufletului său. Nichita nu a fost un poet care «a devenit» poet. Ci un poet cu o apariţie fulminantă, febrilă şi totală, fără solicitarea de rabat pentru începător.”
De altfel, în stilul caracteristic glumeț, se pare că Stănescu își spunea în acea vreme U.M.N.S. – Uzina de Metafore Nichita Stănescu.
„Îmi învăţam cuvintele să iubească
le arătam inima
şi nu mă lăsam până când silabele lor
nu începeau să bată.
Le arătam arborii
şi pe cele care nu vroiau să foşnească
le spânzuram fără milă, de ramuri.
Până la urmă, cuvintele
au trebuit să semene cu mine
şi cu lumea.”
fragment „Ars poetica”, volumul „Dreptul la timp”
Între 1952 și 1957, poetul a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, unde i-au fost profesori personalități precum Tudor Vianu, Iorgu Iordan sau Al. Rosetti. Debutul a venit în anul 1957, când revista „Tribuna” din Cluj i-a publicat „La lemne, Pământ!” și „Au fost oameni mulți”:
„Au fost oameni mulţi cu dulăi şi cu care;
o ştiu după urmele mute din drum.
Ţărâna-i crăpată de arşiţi stelare
Şi munţii ridică şuviţe de fum.
Prea tare tăcerea nespusă, adânca
iar tu, pumnule cald, stai încins pe prăsea…
şi trebuie să se întâmple ceva…”
În anul 1960 a apărut primul volum individual semnat Nichita Stănescu, „Sensul iubirii”, despre care poetul spunea că „nu a fost un debut adevărat”, ci mai degrabă un „act de crispare”. Cu toate acestea, a fost bine primit de critici, care aveau „sentimentul că se întoarce o pagină nouă în poezia românească” (Dicţionarul general al literaturii române).
Nichita a ajuns să fie considerat un „bun național” de către familia Ceaușescu, iar pe „scumpul” președinte Nicolae Ceaușescu l-a lăudat public drept „cel mai muncitor dintre muncitori și cel mai țăran dintre țărani” („Antologia rușinii după Virgil Ierunca”, volum coordonat de Nicolae Merișanu și Dan Taloș).
În anii care au urmat debutului, confirmând crezul conform căruia „poetul, ca și soldatul, nu are viață personală”, Nichita Stănescu a publicat volum după volum, câștigând și o serie de premii importante: Uniunea Scriitorilor i-a acordat nu mai puțin de patru distincții, pentru volumele „O viziune a sentimentelor” (1965), „Necuvintele” (1969), „Cartea de recitire” (1973) și „Starea poeziei” (1976). Pentru volumul „Epica magna” (1980) a câștigat Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, iar în 1975 a devenit cel mai tânăr poet câștigător al Premiului Internațional „Gottfried von Herder”.
În 1979 Nichita Stănescu a fost unul dintre favoriții la câștigarea Premiului Nobel pentru Literatură, unde a fost propus de scriitorul suedez Arthur Lundkvist și a concurat cu nume mari precum Max Frisch, Jorge Luis Borges, Leopold Sedar Senghor și câștigătorul Odysseas Elytis.
În 1981 a fost decorat cu Medalia „Meritul Cultural”, clasa a II-a, iar în 1982 i-a fost acordat Marele Premiu ”Cununa de Aur” în cadrul festivalului ”Serile de Poezie de la Struga”, din Iugoslavia.
Din nefericire, dependența de alcool, pe care o căpătase după ce încercase zadarnic să își salveze un prieten de la marele cutremur din 1977, i-a curmat destinul devreme, pe când avea doar 50 de ani.
După dispariție, volumele sale, publicate în tiraje foarte mari în timpul vieții, dispăreau imediat de pe rafturi, iar albumul „Nichita Stănescu, Cartea vorbită”, care reunește poeme recitate de autorul însuși, s-a bucurat de un asemenea succes, încât Editura Casa Radio a reeditat chiar în 2013 o a cincea ediție.
Lirica lui Nichita Stănescu trăiește și la aproape 40 de ani de la moartea poetului.
„Acum, în fine, când mai sunt spre nu mai sunt,
„Ars poetica”
abia acum am dreptul să vă mint
şi să vă spun despre cuvânt că e cuvânt
şi ce presimt chiar simt.
Abia acum o să mă credeţi
când sunt înspre nu sunt
că viaţa mea a fost mormânt
iar moartea mea o tinereţe.
Abia acum o să mă credeţi
în fine când am reuşit să mint.”
