La vita e bella

23 de ani de la premiera filmului „La vita è bella”

Pe 20 decembrie 1997 avea loc premiera filmului „La vita è bella”, în regia lui Roberto Benigni. Povestea familiei deportate într-un lagăr de concentrare nazist și a sacrificiului făcut de tată pentru protejarea fiului avea să cucerească inimile cinefililor de pretutindeni în lume, câștigând și o serie de distincții importante.

În egală măsură, creația lui Benigni avea să atragă reproșuri aspre privind abordarea comică și pe alocuri superficială a dramei istorice a Holocaustului.

„Aceasta este o poveste simplă, dar nu una ușor de povestit. Ca într-o fabulă, există în ea durere. Și ca o fabulă, e minunată și plină de fericire”. Pe fundalul acestor cuvinte prevestitoare începe istoria evreului de origine italiană Guido Orefice (Roberto Benigni), un contabil cu fire jucăușă care se mută în Arezzo în anul 1939.

Prima parte a filmului se concentrează îndeosebi pe giumbușlucurile la care Guido se pretează pentru a o cuceri pe Dora (Nicoletta Braschi), o învățătoare pe care o vrăjește cu salutul „Buongiorno, Principessa!”. În a doua parte, însă, lucrurile iau o întorsătură dramatică: Guido și Dora, acum căsătoriți și părinți ai micului Giosué (Giorgio Cantarini), sunt deportați alături de fiul lor și de unchiul lui Guido într-un lagăr nazist.

Acolo, încercând să își apere copilul de drama concentraționară, Guido transformă întreaga experiență într-un joc pe care el și fiul său trebuie să îl câștige pentru a primi un tanc adevărat: în acest context, numărul tatuat pe brațul părintelui devine însemnul de participant la așa-zisa competiție, munca silnică devine procesul de construire a tancului, iar lipsa mâncării e doar un alt test pe care competitorii trebuie să îl treacă pentru a intra în posesia premiului.

În ciuda tuturor zvonurilor care îi ajung la urechi, Giosué rămâne până în ultima clipă convins că luptă pentru a ieși pe primul loc la concurs.

La momentul lansării peliculei, Roberto Benigni era deja un foarte popular comediant în Italia, astfel că succesul în țara de origine era oarecum predictibil. Cu totul neașteptată a fost primirea din restul Europei și din Statele Unite.

În scurt timp, „La vita è bella”a devenit cel mai de succes film subtitrat lansat în Statele Unite, a fost nominalizat la Palme d’Or, a câștigat Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Cannes, trei Premii Oscar (pentru cel mai bun actor, cel mai bun film străin și cea mai bună coloană sonoră originală) și alte zeci de distincții în cadrul mai multor festivaluri de film, printre care și cel de la Ierusalim.

În ciuda premiilor și a succesului comercial al peliculei, Benigni a fost acuzat că transformă Holocaustul într-o metaforă menită să îi satisfacă „nesfârșitul egocentrism”, reducând până și victimele din lagăr la rolul de figuranți (Süddeutsche Zeitung).

În plus, în publicația americană The New Yorker filmul era prezentat ca o „formă inofensivă de negare a Holocaustului”, iar în ziarul britanic The Guardian era aspru criticat pentru „lipsa de sinceritate” în prezentarea adevărului istoric.

Dacă primarul de la acea vreme al Ierusalimului, Ehud Olmert, a participat la premieră, Isabella Leitner, o importantă scriitoare de origine maghiară și supraviețuitoare a Holocaustului, i-a reproșat lui Benigni că nu are nici cea mai vagă idee despre ce însemna iubirea la Auschwitz.

Despre criticile pe care le-a primit pentru trivializarea Holocaustului, comediantul italian a explicat că le respectă, dar nu le înțelege.

„Și râsul, și plânsul provin din aceeași parte a sufletului, nu-i așa?” spunea el într-un interviu acordat publicației The Guardian în 1999. „Punctul acela în care comedia și tragedia se întâlnesc, în care râzi și plângi în același timp, e aproape dumnezeiesc.”

Înainte de a lansa filmul, de altfel inspirat de experiența propriului tată într-un lagăr de muncă nazist, Benigni s-a consultat cu reprezentanții comunității evreiești din Milano.

De asemenea, anumite exagerări sau omisiuni le-a inclus intenționat, pentru a-și delimita clar scenariul fictiv de rigorile unei lucrări istorice: „Doar documentarele cu supraviețuitori și adevărul, în maiestuozitatea sa, ne pot spune ce înseamnă această tragedie. Altfel, o imiți, ceea ce e lipsit de respect.”

Cu alte cuvinte, regizorul nu și-a propus altceva decât să construiască o fabulă frumoasă.

 În viziunea lui, drama specifică a Holocaustului este pretextul pentru o lecție universală despre reziliență și forța iubirii părintești, iar râsul, mijlocul prin care omul își permite să privească răul drept în ochi. Dacă fundalul ales este cel potrivit, rămâne la latitudinea publicului, însă un lucru e cert: Roberto Benigni ar repeta experiența întocmai.

La vita è bella e lucrul pe care îl iubesc cel mai mult în viața aceasta.”


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *