Rene Magritte amantii

122 de ani de la nașterea lui René Magritte. Povestea din spatele fețelor acoperite cu giulgiu

foto: Alexandra Tănăsescu

René Magritte e poate cel mai cunoscut reprezentant al suprarealismului belgian. Dacă numele în sine nu trezește o amintire vizuală, poate sintagma „Ceci n’est pas une pipe.” e ceva mai familiară.

În spatele numelui cu mare rezonanță în lumea artistică s-a aflat, totuși, omul René Magritte, care s-a născut pe 21 noiembrie 1898. Cu ocazia zilei lui de naștere am aruncat o privire asupra vieții pictorului și am descifrat legăturile discrete între ceea ce a trăit și ceea ce a creat René Magritte.

Câteva dintre motivele care-i definesc stilul pictorului belgian sunt expresia unei traume pe care Magritte a trăit-o în copilărie: când avea doar 13 ani, mama sa,  Regina Bertinchamps,  se sinucide aruncându-se în râul Sambre, după multe luni de depresie.

Ultima imagine a mamei e cea care-l marchează pe tânărul René – chipul femeii era acoperit cu cămașa ei de noapte. Magritte nu a vorbit niciodată despre sinuciderea ei, dar operele sale sunt suficient de sugestive în acest sens.

În unele dintre ele(precum „Amoureux” (foto cover)și  „L’histoire centrale”, ambele din 1928) se regăsesc chipuri  acoperite de un giulgiu, iar în  „L’Assassin menacé”(1927), moartea este prezentată ca un trup de femeie lipsit de viață. 

L'assassin menace, Rene Magritte/ foto: MoMA
L’assassin menace, Rene Magritte/ foto: MoMA

Acest tablou face trimitere și către alte aspecte din viața lui Magritte. Fiind un mare fan al cineastului francez Louis Feuillade, Magritte se inspiră din seria sa de crime fiction, „Fantômas”, în ceea ce privește atmosfera stranie a scenei, prin poziționarea celor doi bărbați, care par a fi aceeași persoană.

„Înfățișarea personajului își recapătă misterul când este însoțită de reflexia ei”, spunea pictorul. Un alt lucru interesant de observat e că cei doi bărbați reprezintă prima apariție în opera lui Magritte a „Bărbatului cu melon”, care va deveni un tablou de sine stătător abia în 1964. 

Perioada în care locuiește la Paris (1927-1930) și în care stabilește legături cu suprarealiștii francezi a fost cea care i-a adus pentru prima dată succesul internațional.

Îl cunoaște atunci pe poetul André Breton, punând bazele unei prietenii furtunoase. În ciuda divergențelor, Breton a ales un desen după tabloul „Violul” (1934) al lui Magritte pentru coperta cărții sale, „Qu’est-ce que c’est le surréalisme?”, publicată în 1936. 

În acea perioadă René Magritte realizează o serie de „tablouri-alfabete” în care introduce cuvinte, în opoziție cu imaginile.

Fie că asociază cuvintele unor obiecte cu care nu au nicio legătură, ca în „ La Clef des songes”(1935) sau le inserează în forme abstracte, ca în ”La monde perdu”(1928), artistul urmărește același scop: să submineze  concepția conform cărei cuvântul reprezintă cu adevărat conceptul pe care îl definește. În această serie de ”tablouri-alfabete” se încadrează și faimoasa ”La trahison des images”(1929) – „Ceci n’est pas une pipe.”, după cum e mai bine cunoscută.

L’homme au chapeau melon. Rene Magritte

Avea Magritte idee cât de catchy va deveni conceptul său? Sau că va deveni o propunere de redenumire a unei străzi din Bruxelles? Nu avem de unde să știm, dar cert e că primul care să reutilizeze ideea lui Magritte a fost… chiar Magritte, în  „Ceci n’est pas un pomme”(1964) și „Deux secrets”(1966), în care introduce tabloul inițial în întregime.

Lui Magritte îi plăceau experimentele. În anii 40 își schimbă radical stilul, având o ”perioadă însorită”. „Trăiesc într-o lume foarte ostilă și opera mea trebuie să fie o contraofensivă personală”, spunea pictorul, sub impresia atrocităților războiului.

Tot în acea perioadă execută ilustrații pentru ”Cântecele lui Malodor” ale lui Lautreamont. În 1946, împreună cu soția și câțiva prieteni, realizează câteva filme de scurtmetraj. Trei ani mai târziu, Luc de Heusch va turna un film dedicat lui Magritte: ”Magritte ou La Lecon de Choses”(Magritte sau Lecția Lucrurilor).

Rene Magritte

Cu puţină răbdare şi curiozitate sinceră, latura umană a lui Magritte se desluşeşte în lucrări care, de altfel, pare că stau sub semnul unei enigme adânci, de nedescifrat.

Creația a fost calea de exprimare a durerii după pierderea mamei, tot ea i-a fost refugiu psihic în timpul războiului. De asemenea, în picturile lui se regăsesc afinitățile și întrebările pe care și le punea: „Sunt cuvintele într-adevăr legate de conceptele pe care le denumesc?”. 

Dacă am înțeles ceva de la René Magritte este că misterul nu e un concept ambiguu și îndepărtat, ci unul viu, prezent și în cele mai uzuale lucruri din jurul nostru.

„Toate aceste lucruri despre care nu știm nimic, dar care ies la suprafață, mă fac să cred că fericirea noastră depinde de asemenea și de un mister legat de om, iar datoria noastră este aceea de a ne strădui să deslușim acest mister” – René Magritte


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *