România celebrează azi Ziua Națională a Lecturii, ca urmare a unei legi pe care Parlamentul a votat-o în 2022. Deși o astfel de decizie nu face minuni, într-o țară în care accesul egal la cultură este printre ultimele priorități guvernamentale, ne dă, totuși, ocazia să vorbim mai mult decât în mod normal despre bucuria și nevoia lecturii.
Într-un interviu pentru Cultura la dubă, scriitorul Matei Vișniec explica de ce este esențial ca un copil să fie apropiat de cărți, nu de ecrane.
“Dacă educi un copil numai prin imagini, dispar mecanismele de creare a conceptelor și de reflecție pe bază de concepte. Atunci când citești o poveste, tu îți imaginezi ce vrei.
Dacă 2 milioane de copii văd “Albă ca zăpada”, un film făcut de Hollywood, 2 milioane de copii vor avea aceeași imagine despre “Albă ca zăpada”.
Dacă 2 milioane de copii vor citi “Albă ca zăpada”, vor fi 2 milioane de oameni cu viziuni diferite. Asta este diferența între a te lăsa îndoctrinat de Hollywood și a citi și a lăsa mintea să zburde.“
Sigur că accesul copiilor la cărți, care nu sunt deloc ieftine, depinde de adulții din viața lor. Câți români au oare posibilitatea să includă în cheluielile lunare măcar un volum? Și câți dintre cei cu posibilități aleg să facă o astfel de achiziție pentru ei sau pentru cei mici?
Potrivit celor mai recente date Eurostat, România se află în continuare pe ultimul loc în Europa la consumul de carte. 30% dintre români declarau că au citit măcar o carte în 2022. În Elveția, țara situată pe primul loc, 80% dintre cetățeni au citit.
Dar este nedrept să arătăm “românii” cu degetul pentru că nu citesc. Într-o țară care a schimbat 32 de miniștri ai Educației în ultimii 35 de ani și o țară în care mii de sate și comune nu au nici măcar o bibliotecă, nu cetățenii sunt vinovați pentru că nu au deprins obiceiul de a citi.
Pentru cei care au, totuși, această plăcere, ori pentru cei care vor să înceapă de undeva, am rugat mai mulți scriitori români să ne recomande câte un volum preferat.
Sperăm că lista de mai jos o să vă stârnească dorința de a intra curând într-o librărie, de a comanda o carte online sau a face un cadou. Iar dacă aveți deja în biblioteca personală unul dintre aceste volume, împrumutați-l unui prieten.
Farmecul cărților este și acesta: să ne aducă împreună.
***
RADU VANCU: Theodoros, de Mircea Cărtărescu
Cum Mircea Cărtărescu tocmai a fost respins de Academia Română, profit de ocazia asta tristă (“samavolnică” ar fi un cuvânt mai exact) pentru a recomanda romanul lui cel mai recent, “Theodoros”. E, probabil, cea mai extinsă declarație de dragoste pentru limba română pe care o avem în întreaga noastră literatură.
E atâta culoare în cuvintele lui încât aproape că te dor ochii – ca-n fața unor pânze cu exces genial de culoare. Unul dintre romanele mari care justifică nu doar o literatură – ci o limbă întreagă.
Radu Vancu este unul dintre cei mai relevanți autori ai literaturii române contemporane. A publicat 9 volume de poezie, romanul „Transparența”, precum și o serie importantă de jurnale. Volumul „Psalmi” a fost ales Cartea Anului 2019 în România, iar “Kaddish” a fost desemnat Cartea de Poezie a anului 2023.
MATEI VIȘNIEC: Sfîrșit de sezon, de Marius Chivu
Cartea care m-a încântat cel mai mult anul trecut este Sfîrșit de sezon, de Marius Chivu. Îl consider pe Marius Chivu un scriitor de mare forță, prin tematica și stil.
Stilul său narativ este captivant, el știe să combine în prozele sale sinceritatea cu suspansul. Proza sa “curge” în mod natural, incită de la primele rânduri, este genul de autor pe care “nu-l mai lași din mână”. Dincolo de aparenta sa manieră clasică de a povesti se află, însă, multă subtilitate stilistică, simți că autorul își stăpânește bine mijloacele și “conduce” el povestea (altfel spus, nu se lasă el condus de limba și de flux narativ, cum se întâmplă la alți scriitori).
Am observat că de multe ori în romanele sau prozele unor scriitori români divagațiile sunt abundente, semn că limba română (care este vulcanică și “nedisciplinată”) scrie ea pentru ei. Marius Chivu stăpânește, însă, el limba, o strunește și o obligă să-i servească povestea și intențiile.
El știe cum să procedeze pentru ca limba să nu “o ia razna”, ceea ce îi conferă lui Marius Chivu, din punctul meu de vedere, un statut de mare prozator, de maestru al narațiunii.
Matei Vișniec este cel mai important dramaturg român în viață, piese sale fiind montate în întreaga lume, la festivaluri de prestigiu precum cele de la Avignon sau Edinburgh. A publicat, de asemenea, volume de poezie și proză. Este Cavaler al Artelor în Franța, acolo unde locuiește de peste 35 de ani. Teatrul din Suceava îi poartă numele.
MIRUNA VLADA: Zenobia, de Gellu Naum
Recomand din toată inima volumul Zenobia, de Gellu Naum. E cartea pe care am citit-o în adolescență și care a resetat tot ce credeam eu că e literatură și dragostea. Am recitit-o de mai multe ori, simțind nevoia să revin la acea experiență intensă trăită atunci.
Am retrăit cartea mereu altfel, deci e atât de bogată în sensuri, atât de modernă și de proaspătă de fiecare data, cum puține cărți pot fi.
E o carte în care descoperim originalitatea lui Naum (și te îmbie să îi citești și poeziile), e o carte în care înțelegi ce înseamnă literatură de avangardă și aș îndrăzni să spun că e chiar o perlă a suprarealismului naumian.
E o lectură excelentă pentru a celebra nu dragostea, ci superlativul dragostei. Zenobia, cea căreia i se închină întreaga carte, nu e un simplu personaj ci e însăși un ”pohem de iubire” cum spune Naum. E sălbatică, imprevizibilă, frumoasă, stranie, statornică, e ceva de necontrolat și de necuprins.
Dialogul între scriitor și cititor de-a lungul cărții devine ca un pact secret de o intimitate totală. Nu am simțit acest pact decât cu foarte puține cărți și cu niciuna închinată iubirii, a tuturor fazelor iubirii, inclusiv a celor întunecate și foarte dureroase.
Și cred că puține cărți din literatura română au avut puterea de a crea un asemenea personaj și o asemenea stare de visare conștientă. Mi-aș dori ca toți adolescenții (nu doar biologic, ci și aceia ce se ascund în fiecare dintre voi) să înceapă lecturile despre dragoste cu Zenobia. Simt că am putea trăi într-o lume a cititorilor transformați de cărți mult mult mai bună decât cea de azi.
Miruna Vlada s-a remarcat ca poetă încă de la 18 ani, cu primul său volum – “Poemextrauterine”. A doua sa carte a fost publicată în 2007 – “Pauza dintre vene”.
A fost premiată de Asociația Scriitorilor din București și inclusă în mai multe antologii ale celor mai importanți tineri poeți români. În 2014 a fost premiată la Gala Premiilor Radio România Cultural pentru volumul “Bosnia.Partaj”, considerat cea mai bună Carte de Poezie a anului. În 2022 a fost nominalizată la Gala Premiilor Radio România Cultural, la categoria Poezie, pentru cartea Prematur (2021).
DAN COMAN: Sursele obscure, de Ștefan Manasia
Mă încântă poezia lui Manasia. Universul lui atât de special, limbajul luxuriant, muzicalitatea stranie, atmosfera hipnotică și structura sofisticată – amprente ale unui poet extraordinar care reușește, cu fiecare nouă carte, să își personalizeze și mai mult discursul și să contureze poate cel mai original și mai inteligent proiect poetic al generației 2000.
Dan Coman este unul dintre cei mai apreciați poeți români ai ultimilor 20 de ani. Primul său volum de poezie, “Anul cârtiței galbene”, a primit în 2004 Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru debut și Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. “Insectarul Coman” a primit Premiul Radio România Cultural, Premiul Observator Cultural și Premiul Cartea de poezie a anului 2017 la Gala tinerilor scriitori. În proză s-a remarcat cu romanul “Parohia”. Câteva dintre textele sale au adaptate în teatru de către regizorul Radu Afrim.
RADU PARASCHIVESCU: Fado Alexandrino, de Antonio Lobo Antunes
Vă recomand “Fado Alexandrino” de Antonio Lobo Antunes, în colecţia Raftul Denisei de la Humanitas Fiction, traducere de Cristina Dăscălescu Dordea şi Dinu Flămând. Dacă tot e Ziua Lecturii, iată o deltă epică de 700 de pagini. Nu se poate citi în pat, dar e singurul inconvenient.
Dacă “Lusiadele” lui Camoes au fost epopeea întemeietoare a literaturii portugheze, Lobo Antunes scrie o antiepopee sau o contraepopee a Portugaliei dinaintea, din timpul şi de după Revoluţia Garoafelor.
E un roman în trei părţi, în care patru personaje din armată i se confesează unui al cincilea, într-o serie de discuţii bahice despre micile bucurii şi marile necazuri ale unei ţări la schimbarea de macaz. Portugalia lui Lobo Antunes nu e decorativă şi strălucitoare, ci mucedă, puturoasă şi promiscuă.
Nu e nimic omagial sau glorificator în acest portret de ţară, dimpotrivă. “Fado Alexandrino” e o probă de rafinament scriitoricesc şi deopotrivă traductologic, deschisă de un motto din Paul Simon şi infuzată din loc în loc de stilul lui Joyce. A se citi concentrat, în linişte şi în doze mici, spre a dura cât mai mult.
Radu Paraschivescu este scriitor, jurnalist, traducător și senior editor la Editura Humanitas. A publicat peste 30 de volume, cărțile sale fiind an de an în topul celor mai vândute titluri ale autorilor români. Printre acestea se numără “Fanionul roșu”, premiată în 2005 cu Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului, „Cu inima smulsă din piept” (2008), „Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri” (2012), „Orice om îi este teamă” (2018) sau „Noi suntem români (nimeni nu-i perfect)” (2022).
În 2020 a fost decorat de președintele Iohannis cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, iar în noiembrie 2021 scriitorul a returnat medalia Administrației Prezidențiale, spunând că președintele care a girat coaliția PSD – PNL nu îl mai reprezintă.
IOANA NICOLAIE: Aici locuiește frica, de Dan Liviu-Boeriu; Cartea lui Lucas, de Irina-Roxana Georgescu; Să studiem cu Apolodor furnicile și lumea lor, de Florin Bican
Să scriu despre o carte de proză? Despre una de poezie? Să fie ceva pentru copii? Toate aceste întrebări mi s-au ciocnit în minte, așa că am ales până la urmă trei.
1.”Aici locuiește frica” (Editura Humanitas) de Dan Liviu-Boeriu. Am cumpărat-o din Cărturești după ce-am căutat-o de mai multe ori, fără folos, la raftul cu scriitori români. Am sfârșit prin a întreba la casă și mi-a fost adusă repede de la secția Memorii/Jurnale. E o literatură confesivă, probabil de-aici așezarea pe acel raft.
Volumul are patru părți și-n fiecare e vorba despre un anumit fel de teamă, de la cea tulburătoare a pierderii copilului nenăscut, la cea resemnat-paralizantă a morții mamei, la cea omniprezentă în lumea totalitară în care am trăit până-n 1989 sau la cea furioasă legată de lipsa șanselor de supraviețuire a unui adolescent de 17 ani, diagnosticat în anii 90 cu o malformație cardiacă.
Scheletul biografic pe care crește cartea are o foarte precisă carnație prozastică.
De pildă, paginile în care se recuperează realitatea unui oraș de la graniță în ultimul an de comunism sunt scrise prin identificarea cu felul de-a vedea lumea al unui copil mic care se miră de disparițiile vecinilor (mulți aleg să ”fugă” peste graniță, riscându-și viețile, desigur), se îngrijorează pentru tot felul de ”ciudățenii” ale oamenilor mari sau se bucură de marele eveniment care zguduie școala, apropiata vizită a Conducătorului Iubit, Tovarășul Nicolae Ceaușescu.
E o carte cu pagini foarte frumoase despre ce înseamnă a fi tată, despre lumea copiilor care sunt o prelungire a ta, despre cum, când ești părinte, nu se poate să nu fii locuit și de frică.
2. ”Cartea lui Lucas” cu subtitlul ”Asta e lumea în care copiii noștri vor trăi” (Editura Charmides) de Irina-Roxana Georgescu. În retrospectivele despre poezia anului 2024 ar fi trebuit să apară și acest volum impecabil scris, cu multă asumare și multă frumusețe în el.
Micuțul Lucas vine pe lume, iar cei mari, mama, tata, buni, bunicul devin sateliții care-i ghidează primul an de viață. ”Oare o să mai ții minte ceva din ceea ce trăiești acum?” e unul dintre versurile cărții. Poeta impresionează prin precizia cu care decupează miezul poetic din evenimente cotidiene, din situații comune, din avalanșa de stări interioare. Mi-a plăcut mult volumul Irinei-Roxana Georgescu.
3. ”Să studiem cu Apolodor furnicile și lumea lor” (Editura Arthur) de Florin Bican. De ce o recomand? Pentru că-i despre… furnici. Îmi place și că pinguinul Apolodor se micșorează ca să poată intra cu totul în lumea lor. Dan Ungureanu o ilustrează vesel și atașant. Cum sună versurile? ”Pe un dușman mai mare decât ele:/Știu că-l vor birui până la urmă,/Căci el e unul, ele sunt o turmă,/Și-n turma asta una sunt cu toate.” Să luăm aminte!
Poetă și prozatoare, Ioana Nicolaie este una dintre cele mai cunoscute scriitoare contemporane din România, autoare a ceea ce critica de specialitate a numit „Trilogia nordului” – romanele “Pelinul Negru”, “Tot înainte” și “Cartea Reghinei” conturează universul copilăriei sale, din județul Bistrița, într-o familie cu 12 copii. Cel mai recent roman, Drumul spre Soare-Răsare, dezvoltă povestea unui membru al familiei sale, fratele cel mai mare, într-un context istoric complex.
Romanul “Cartea Reghinei” a fost în 2020 laureat al premiilor Radio România Cultural, Observator Lyceum, Premiul Național de Proză Iași și Premiul Agenția de Carte. “Tot înainte” a fost bestseller Humanitas și finalist la Premiul PEN și la Premiile Seneca în 2022
CEZAR PAUL BĂDESCU: Drumul spre Soare Răsare, de Ioana Nicolaie
Arsenia află că a murit fratele ei Radu și se gândește ”poate stă în puterea celui viu să-l învie pe cel mort (…). Prin amintire.” Și scrie o carte care e despre moarte și despre viață în același timp. Mai exact, despre viața (lui Radu) povestită, revizitată din perspectiva morții, de pe tărâmul acesteia. Arsenia e alter-ego-ul Ioanei Nicolaie și la un moment dat ni se spune clar că ea e autoarea ”Pelinului negru” – acesta fiind primul roman din seria dedicată membrilor unei familii penticostale cu 12 copii care trăiesc într-o stațiune balneară din nordul țării, Văralia.
Văralia e Macondo-ul Ioanei Nicolaie, un spațiu real și fictiv totodată, pornind de la Sângeorz- Băi, localitatea natală a autoarei, și ajungând un topos aparte al literaturii noastre, a cărui hartă este desenată cu povești personale și impresionante, o combinație devenită marcă a Ioanei Nicolaie și care face ca scrisul ei să-mi fie apropiat, drag.
Cezar Paul-Bădescu este prozator, scenarist și jurnalist, autor al cunoscutului roman “Luminița, mon amour”, adaptat de Călin Peter Netzer în filmul „Ana, mon amour”, și al romanelor „Tinereţile lui Daniel Abagiu”, “Frica de umbra mea”.
ELENA VLĂDĂREANU: Cuore puro, de Roberto Saviano
Pentru că este cea mai recentă carte pe care am citit-o și este prima mea lectură în italiană. Și cum nici nu este încă tradusă în română, m-am gândit să recomand Cuore puro de Roberto Saviano. Cine știe, poate vede cineva aceste rânduri și ar vrea să traducă/ publice varianta în română.
Îmi place că fotbalul, în jurul căruia se țes destinele celor patru personaje din carte, este parte aici din structura socială despre care scrie Saviano. Deși prezentat ca un roman despre fotbal, Cuore puro este mai puțin despre fotbal și mai mult despre Napoli și despre lipsa de perspective, despre alegeri și manipulare, despre prietenie.
Sportul este fetișizat, e drept, dar nu în stilul pe care îl știm atât de bine din alte locuri ”uite ce cool sunt eu, sunt și intelectual și microbist”. E vorba mai degrabă despre libertate și iluzia libertății pe care o au cei care joacă. Fără să își dea seama, lovind mingea, copiii nu fac decât să se transforme în mici rotițe ale unui sistem crud și fără scrupule, care îi va înghiți încetul cu încetul și mă refer la mafie.
Mi-au plăcut mai ales paginile de început, o reprezentare aproape lirică a unui cartier din Napoli, cu străzile sale și cu copiii care aleargă după minge, o evocare a unei copilării în care ne regăsim toți cei născuți în anii 80.
Elena Vlădăreanu este poetă, jurnalistă și inițiatoarea Premiilor Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei. A publicat mai multe volume de poezie, printre care “spaţiu privat. a handbook” (2009), “Non Stress Test” (2016), “Bani. Muncă. Timp liber” (2017), “minunata lume disney” (2019).
Mihók Tamás – Sursele obscure, de Ștefan Manasia – Casa de Editură Max Blecher, 2024
Dacă ești în căutare de poezie deopotrivă cerebral-intelectualistă și afectiv-senzorială, atunci cu Ștefan Manasia mergi la sigur.
Tangaj perfect între avertisment și condamnare, empatie și (post)ironie, melancolie și combativitate, știință și speculație, Sursele obscure reprezintă cel mai recent documentar eco/antropologic în regie lirică autohtonă. „Ele se îndreaptă cu ură spre ei,/ Ei le-au înlănțuit milenii pe ele./ Visez planete conduse teocratic de orhidei,/ Departe și de ei, și de ele.” O poezie atotcuprinzătoare și vie, dincolo de conflictele deseori puerile dintre ideologie și estetism.
Mihók Tamás a câștigat luna trecută Premiul Tânărul scriitor al anului 2024 pentru volumul de poezie “æs alienum”. Este poet bilingv, autorul al volumelor de poezie Șantier în rai (2013), winrar de tot (2015), cuticular (2017; în maghiară publicat sub titlul de cuticulum vitae), biocharia. ritual ecolatru (2020, 2022; în maghiară publicat sub titlul de Rizómazaj, 2021), æs alienum (2024) și al unui studiu de istorie literară.
ANDA DOCEA: Tristul tigru, de Neige Sinno
„Să vorbești înseamnă să arunci în aer celula familială”, scrie Neige Sinno despre consecințele mărturisirilor publice, aducătoare de rușine și de singurătate. La 21 de ani, alege să depună plângere împotriva tatălui vitreg, care o abuzase sexual vreme de cinci ani, de la vârsta de 9 ani.
Procesul este unul public, în fața necunoscuților, nu în spatele ușilor ferecate, așa încât rușinea devine una a tuturor. „Tristul tigru” este, ea însăși, o mărturisire care nu urmărește un fir cronologic, nu se împiedică în convențiile unui gen literar.
Trecutul cu amintirile lui vii, prezentul în care „nici măcar când te salvezi nu te salvezi cu adevărat” și viitorul nesigur, împovărat de gânduri sumbre, se amestecă între ele, fragmentate în carte de scenele de la proces, cu toate detaliile lor sordide, și de nenumăratele referiri la scrieri în care violul și copiii abuzați sunt prezenți, ca și când literatura ar putea fi o consolare – Vladimir Nabokov, Émile Zola, William Faulkner, Toni Morrison, Maya Angelou, Christine Angot.
În literatură sunt prea puține cărți din perspectiva călăului, iar din cea a victimei e ușor să scrii și să atragi simpatia, e de părere Sinno. Tocmai de aceea, ea încearcă să pătrundă în mintea prădătorului, să identifice originile răului, să-i dea acestuia un sens, de parcă în acest mod s-ar putea face dreptate. Tatăl vitreg a fost condamnat în mare parte pentru că și-a recunoscut fapta.
Altfel, ar fi fost dificil de demonstrat totul, în condițiile în care rude și apropiați ai familiei au venit să depună mărturie că este un om de treabă și un cetățean onorabil, iar cei din localitate continuau să îl salute pentru că „lor nu le făcuse nimic”. Frustrarea și furia care apar când citești aceste rânduri te însoțesc pe tot parcursul cărții, despre care n-o să poți spune niciodată că e o „lectură plăcută”, nu e ficțiune, nu e evadare într-o lume mai bună. Dar pe care crezi c-ar fi necesar s-o citească toți, ca să nu joace rolul lui „nimeni” din „Orice mi s-ar fi întâmplat, nu ar fi venit nimeni să mă apere”.
Titlul cărții face referire la un poem al lui William Blake, „The Tyger”, despre un animal amenințător, crud, o figură a morții. Poetul se întreabă cum a fost posibil ca același Dumnezeu să creeze și mielul, și tigrul. Și victima, și călăul. În „Tristul tigru”, Neige Sinno introduce și o ilustrație a acestui poem, în care tigrul e desenat ca un câine bizar, deloc furios, „un animal ciudățel cu chip de om”, un pic stângaci. Uneori, așa arată întruparea răului pe pământ.
Anda Docea este poetă, prozatoare și jurnalistă la Dilema Veche. A publicat în 2022 volumul de poezie “Muzeul convorbirilor întrerupte” și un volum de proză scurtă, “Camere de hotel”, în 2015. A semnat texte în volumele colective “Singuraticele”, “Ficțiuni reale” și “Cele mai frumoase iubiri”.
TEODORA COMAN: Femei la graniță. Ce ne scriem când nu ne citește nimeni, de Alexandra Rusu și Maria Tănăsescu
“Femei la graniță” este un schimb de “scrisori” atipice între Maria Tănăsescu și Alexandra Rusu, datorită și în pofida conceptului de graniță, cu tot semantismul asociat: mental, emoțional, existențial, statutar, politic, social, artistic-literar, temporal.
De la primele rânduri, te izbește forța unui exercițiu interșanjabil de luciditate în acțiune a două individualități feminine care demistifică puncte nevralgice sau ,,prefabricate” ale vieților proprii, fără să piardă din empatie și compasiune.
Permeabilitatea la influențe, idei (chiar și sub forma ,,contaminării” cu frică) și nucleul dur al rezistenței sau neputinței sunt cei doi poli ai celor două sensibilități feminine, care refuză stratul facil, manierist al psihologizării și cultivă paradoxul esenței sau invers:
,,𝑃𝑢𝑡𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑛𝑜𝑎𝑠𝑡𝑟𝑎̆, 𝑎 𝑓𝑒𝑚𝑒𝑖𝑙𝑜𝑟, 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑑𝑎̆𝑚 𝑖̂𝑛 𝑛𝑜𝑖. 𝑆̦𝑖 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑙𝑜𝑟, 𝑎 𝑏𝑎̆𝑟𝑏𝑎𝑡̦𝑖𝑙𝑜𝑟, 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑛𝑢-𝑠̦𝑖 𝑑𝑜𝑟𝑒𝑎𝑠𝑐𝑎̆ 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑟𝑒𝑎.” (Maria Tănăsescu, p. 49). Citatul ăsta a devenit o mantră personală prin forța de sinteză și de revizuire a puterii fiecărui gen. De fapt, niciodată nu am resimțit mai acut atributul feminin al puterii.
Maria Tănăsescu și Alexandra Rusu își confruntă singurătatea, barierele și granițele mai mici (cu triggeri anxioși, amintiri, obsesii sau ,,scutierii minții”) în proximitatea graniței înseși, miza acestei corespondențe devenite carte (nu invers, cum se întâmplă de cele mai multe ori): granița autonomiei încălcate, granița autoprotectoare peste care adevărul trebuie să treacă, legal sau clandestin, ca turist, refugiat sau azilant politic, pentru a fi complet și complex, în continuă testare a substanței și a propriei validități în zone de risc, în adversități și debusolări, în de-zicerile care deturnează zicerile sau tirania așteptărilor.
Scrisul este, dincolo de orice metaforă existențială, o procesare cognitivă și emoțională de cea mai bună calitate, cu acea ,,granulație emoțională” posibilă doar datorită unei conștiințe lingvistice în continuă re-de-finire, cu extensii în film (scena nuntii din “Melancholia” lui Von Trier sau “Cold War”), muzică, literatură (formule, poeme, citate, interpretări, personalități eclatante, incomode precum Angela Marinescu, Clarice Lispector).
O urgență interioară (,,pe viață, pe joacă și pe moarte”) a dus la construirea unui spațiu de intimitate mentală și identitară, cu nevoia generării de sens din mai multe postúri: de soră, de prietenă, de femeie matură, de fiică, de mamă, într-o relație fluidă cu numele: 𝑀𝑎𝑟𝑖𝑎, 𝑀𝑎̆𝑟𝑖𝑢𝑡̦𝑎̆, 𝑑𝑟𝑎𝑔𝑎̆ 𝑀., 𝐴𝑙𝑒𝑥𝑎𝑛𝑑𝑟𝑖𝑡𝑎, 𝑠𝑜𝑟𝑒𝑙𝑙𝑎, 𝑠𝑜𝑟𝑎 𝑚𝑒𝑎, 𝑑𝑟𝑎𝑔𝑎̆ 𝐴𝑙𝑒𝑥, 𝑒𝑠̦𝑡𝑖 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑎𝑙𝑒𝑥𝑎𝑛𝑑𝑟𝑒𝑙𝑒, 𝑀𝑎𝑟𝑒𝑎 𝐺𝑖𝑓𝑖𝑡̦𝑎̆, 𝑠𝑖𝑠, 𝑑𝑟𝑎𝑔𝑎̆ 𝑀𝑎𝑟, cu filtrul metacognitiv și metaliterar activ la maximum, în plină confesiune, consecvent în exersarea viziunii de ansamblu, de racordare la realul problematic și, deci, problematizant.
Rescriu câteva dintre frazele memorabile ale cărții ăsteia, care m-a infuzat cu nevoia și valoarea prieteniei feminine, mai ales că se pare că nivelul de conexiune dintre femei e mai angajant decât cel dintre bărbați, care nu intră în zonele interioare tulburi, riscante pentru buna dispoziție a camaraderiei lor (am citit asta într-o carte de neuroștiințe: Anna Machin, ,,De ce iubim?”, p. 120-121: ,,Dacă bărbaților le place să facă activități împreună cu prietenii, femeile tind să prefere să folosească ocazia pentru discuții intime.”):
“Când ne scriem, e practic singurul moment în care nu îi cresc pe alții.” – Alexandra
“Uneori, cei care rămân sunt hârtia fotografică pe care se păstrează negativul celor care pleacă.” – Maria
“Sunt complet incapabilă să plâng pe cineva. Maică-mea ne-a plâns pe toți deja, dar suntem încă aici. Primiți cu neplânsul?” – Alexandra
“(…) frica poate să înceteze și chiar încetează, iar când încetează mergi pe fundul plin de gropi al acelei foste mări și râzi, și te miri, și studiezi terenul ca un om de știință, ca și cum nu ar fi dosul stomacului tău, ci material didactic” – Alexandra
“iubirea nu că alungă frica, dar o face să pară meschină și tembelă, ca o vedetă pe care o vezi nemachiată și ți-e jenă de cât de mult te-a complexat.” – Alexandra
Teodora Coman a publicat volumele de poezie: “Cârtița de mansard” (2012), “foloase necuvenite” (2017), “soft guerilla” (2019), “Lucy” (2021) și “piesă de rezistență” (2022). Pentru cel din urmă a fost nominalizată la Premiul Radio România Cultural pentru Poezie. Scrie recenzii, eseuri, traduceri din 2011.
***
Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.
Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.
Citește și alte recomandări de carte AICI.
