foto: Zone of interest, 2023, regia Jonathan Glazer
Fiecare festival de film are personalitatea lui. Astra e ochelaristul timid care știe mult mai multe decât tine. One World e activistul care face voluntariat, inițiază petiții și protestează când simte o nedreptate. TIFF e băiatul popular, hiperactiv, la ale cărui petreceri mori să ajungi. BIEFF ar fi mers pe vremuri în Web, ar fi scris și ilustrat în Omagiu, iar acum e doar el însuși, propriul său specimen. Les Films de Cannes à Bucarest e fandosit, cu vorbele la el, ca personajul lui Louis Garrel din The Dreamers al lui Bertolucci: irezistibil și cu nasul pe sus.
Când intri cu totul în ițele unui festival, filmele nu mai sunt o listă de titluri însoțite de regizorii, protagoniștii și creatorii lor. Pentru că le bibilești unul câte unul, le citești sinopsisurile, press kiturile, le vezi trailerele, le cauți cronicile și scandalurile, treci prin câteva screenere. Ele devin, cum zicea bunica mea despre personajele din serialele ei preferate, de-ai casei.
O vreme, înainte să înceapă festivalul, trăiești cu ele în casă și te-ntrebi cine o să le adopte. Cine o să reziste la documentarul chinez de 3 ore, cu personaje atât de atașante, cine o să râdă la comedia aia autoreferențială, cine o să servească demența aia de realism magic de acum 20 de ani, câtă lume va vrea să vadă avanpremierele românești, pentru cine sunt poveștile alea triste, ca niște găuri negre, cine vrea să se-nchidă într-o cinema și să treacă prin asta când afară e o toamnă atât de frumoasă?
Sunt genul de om care a adorat mereu să vadă trailere înainte de film, la mall. De fapt, e singurul argument pentru care merg să văd filme la mall, ăsta și faptul că în București mai sunt cinematografe cât degetele de la o singură mână.
Trailerele pentru festivaluri sunt făcute pentru mine, mă entuziasmează, mă emoționează, mă fac să vreau să văd tot. Mă bucură, pur și simplu. Poate e cum zice Jane Birkin în Jane B. par Agnès V., cu filme în loc de cărți: I like having books around. Being surrounded by knowledge is a warm feeling.
Propun să vedeți trailerul ăsta, poate vă bucură aussi, și să treceți, dacă vreți, cu mine, prin filmele care mi-au fost în casă și pe care le-aș adopta chiar eu.
Only the River Flows, Wei Shujun
Primul meu crush din festival este regizat de Wei Shujun, un tânăr regizor chinez, care a luat premiu la Cannes de la primul lui scurtmetraj, On the Border. Omul știe atmosferă, langoare, pasiune fără vorbe. Povestea se întâmplă în anii 1990, în orașul Banpo din China rurală, unde este găsit cadavrul unei femei, lângă râu. Ancheta se termină rapid cu o arestare evidentă, dar Ma Zhe, șeful poliției, nu e convins și continuă să cerceteze comportamentul ascuns al concetățenilor săi. Only the River Flows are toate calitățile să fie un Twin Peaks.
Youth, Wang Bing (documentar)
Wang Bing este documentarist și artist video. Documentarul lui de 9 ore West on the Tracks, despre declinul unei vaste zone industriale din nord-estul Chinei, este considerat o capodoperă. În 2014 a avut o expoziție importantă la Pompidou, cu filme, instalații și fotografii. În 2017 a luat Leopardul de Aur la Locarno pentru Mrs.Fang. Ăsta e pedigree-ul regizorului. Youth e despre tinerii din regiunile rurale de pe râul Yangtze, care lucrează de la 8 dimineața la 11 seara, în Zhili, la 150 de km depărtare de Shanghai, un oraș dedicat producției de confecții textile. Sunt mai mult de 20.000 de ateliere în oraș, ceea ce creează unle micro-ecosisteme fascinante și relații de muncă foarte diferite de cele din fabricile mari. Tinerii din Youth au puțin peste 20 de ani, își împart locurile în cămine și gustările pe coridoare. Între ei se leagă și se destramă prietenii și relații amoroase, în funcție de anotimpuri, falimente și presiuni familiale, iar Wang Bing ni-i prezintă prin doar câteva cadre și câteva cuvinte, care reușesc să-i definească.
The Zone of Interest, Jonathan Glazer
Filmul ăsta nu știu dacă are nevoie de recomandarea mea, pentru că se impune de la sine. Jonathan Glazer, Grand Prix la Cannes, adaptare după Martin Amis, după o poveste adevărată în care comandantul de la Auschwitz și familia lui își duc existența pașnică chiar lângă lagăr. Un cadru îmi stăruie în minte: Hedwig (Sandra Hüller) în grădină, stă aplecată cu bebelușul ei în brațe, care apucă o floare între degete, maternitate idilică. Coafura ei, cu melci în vârful capului, căciulița brodată a copilului, pattern-ul cu buline mici albe al rochiei ei kaki, venele mâinii ei, toate aceste texturi mă înfioară. În spatele zidului care se vede în background e Moartea.
Four Daughters, Kaouther Ben Hania
În 2016, Kaouther Ben Hania își termina documentarul Zaineb Hates the Snow, despre șase ani din viața unei adolescente, când o aude la radio pe Olfa, o femeie din Tunis, ale cărei două fiice mai mari fugiseră de acasă să se alăture ISIS. Cunoscând-o, regizoarea a descoperit un adevărat personaj, o mamă incarnată, extrem de puternică, dar și ambiguă. După ce a început filmările, Ben Hania și-a dat seama destul de repede că mama juca la rândul ei un rol. Ca să reușească să o facă să nu mai joace, să fie ea însăși, regizoarea a găsit o singură soluție: ca două actrițe să joace rolurile fetelor pierdute. Confruntată cu ele, Olfa a putut să devină ea însăși. Un documentar hibrid extrem de percutant, care a luat și premiul pentru cel mai bun documentar la Cannes.
Chambre 999, Lubna Playoust
Chambre 999 este un remake după filmul lui Wim Wenders, Chambre 666 (1982), atât de cult încât nu auzisem despre el până toamna asta. În 1982, Wim Wenders i-a întrebat, unul câte unul, pe 16 mari regizori ai vremii, despre viitorul cinematografiei. La momentul respectiv amenințarea venea din partea televiziunii. Fiecare a stat în aceeași cameră de hotel, în fața aceleiași camere și a răspuns unde crede că vor fi filmele peste 20 de ani. 40 de ani mai târziu, știm că ele încă există, dar tânăra și curioasa regizoare Lubna Playoust a reluat întrebarea lui Wenders către 30 dintre cei mai interesanți regizori ai zilelor noastre: Wim Wenders, Claire Denis, David Cronenberg, Asghar Farhadi, Alice Rohrwacher, Olivier Assayas și Cristian Mungiu, de la care am auzit prima oară de Chambre 666. Vor rezista filmele omniprezenței platformelor de streaming? Unul dintre regizori a avut un răspuns simplu: nu. Regizoarea, care administrează și o platformă de streaming a MK2, va fi prezentă la proiecțiile filmului și la Timișoara și la București. Aș întreba-o și părerea ei.
Le Ravissement, Iris Kaltenback
Sunt uneori momente în viață în care o minciună ar fi foarte la îndemână. Ar putea rezolva o situație, produce o răzbunare, sau o răzgândire, sau o răsturnare de situație. Știi, înainte de a alege dacă să o spui sau nu, că acea minciună o să deformeze spațiul și timpul așa cum le cunoșteai înainte, și nimic nu va mai fi la fel. Uneori, ai nevoie s-o faci, cum este cazul Lydiei (Hafsia Herzi), care-i spune unui bărbat pe care îl reîntâlnește că bebelușul din brațele ei este al lor.
Între revoluții, Vlad Petri (documentar)
Maria și Zahra se întâlnesc la universitatea de medicină din București în anii ’70. Înainte de revoluția din 1979, Zahra se întoarce în țara ei, să ia parte la evenimente. În următorii 10 ani, cele două prietene comunică tandru, epistolar. Încadrate de două revoluții, cuvintele lor descriu lupta femeilor pentru a fi auzite, societăți trecând prin schimbări radicale și o prietenie rezistă lor. Apropo de trailere, are și cel mai frumos trailer din festival.
Close Your Eyes, Victor Erice
El espíritu de la colmena (1973) e unul dintre filmele acelea magice și misterioase pe care odată ce le vezi, te vor bântui pe viață. Victor Erice avea 34 de ani când l-a făcut, iar acum la 82 a decis să facă un al patrulea film. Close Your Eyes ne reunește nu doar cu acest autor care nu seamănă cu nimeni altul, dar și cu Ana Torrent, care la 6 ani era protagonista primului film. La 56 de ani Ana este tot fiica cuiva, de data asta unui personaj dispărut a cărei memorie o caută prietenul său cel mai bun, și echipa unui show de televiziune, și această fiică rămasă demult fără el. Nu este un film pe care să-l ajute sinopsisul, mizez tot pe trailer și aici să vă facă să vă luați biletul, asta și ochii negri la fel de nesfârșit de adânci ca întotdeauna ai Anei Torrent.
Housekeeping for Beginners, Goran Stolevski
Familia este ceva ce se redefinește permanent, în ecuații din ce în ce mai complexe, în oglindă cu societățile în care trăim și identitățile noastre multiple. Pentru Dita (Anamaria Marinca), familia este iubita ei, Suada (Alina Șerban), prietenul ei cel mai bun gay, Toni. Dar iubita ei are două fiice, care devin și familia Ditei, după ce Suada nu mai e. Dita va trebui să pară că-și construiește o familie tradițională, cu un soț, ca să poată crește copiii pe care nu și i-a dorit, dar care sunt acum familia ei. Queer Lion la Veneția, la proiecții vor fi prezente și Anamaria Marinca și Alina Șerban, atât la Timișoara cât și la București.
Sur l’Adamant, Nicolas Philibert (documentar)
Adamant este un azil unic: o structură plutitoare pe Sena, în inima Parisului, care găzduiește pe zi adulți care suferă de tulburări psihice. Aceștia gătesc împreună, fac ateliere împreună, dezbat, se joacă, bref, trăiesc, pur și simplu, ca niște oameni într-o comunitate. Centrul le oferă o îngrijire care îi fixează în timp și spațiu și îi ajută să se recupereze sau să își păstreze moralul, iar nouă ne poate da o speranță că se poate. Regizorul va fi și el prezent la București.
Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest are loc între 20-29 octombrie la București. Detalii aici.
