Aceasta a completat: “Asta să fie un avertisment pentru toate universitățile și instituțiile academice din țară”.

Harvard numește această decizie “ilegală” și lucrează la combaterea ei – scrie BBC.

Aproape 7000 de studenți străini au fost admiși doar anul trecut la Harvard, asta însemnând 27,2% din total.

În aprilie, administrația Trump amenințase cu această decizie, dacă Harvard nu va lua măsuri suplimentare pentru combaterea antisemitismului.
În realitate, Trump a interzis încă de la începutul mandatului protestele studențești pro Palestina.

Decizia vine azi, după ce azi-noapte doi oficiali ai Ambasadei Israelului au fost împușcați mortal la ieșirea din Muzeul Evreiesc din Washington. Ucigașul s-a predat după aceea și, în timp ce era încătușat, a strigat “Free, Free Palestine”.

_{*știre în curs de actualizare}

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Trump interzice Universității Harvard să mai admită studenți străini appeared first on Cultura la dubă.

Povestea ei începe într-un sat din apropierea orașului Ploiești și simbolizează eterna lupta a copiilor din mediul rural pentru simplul drept de a merge la școală. Știe ce înseamnă să faci naveta, știe ce înseamnă sacrificiile părinților pentru educația ei și a profitat de orice ocazie pentru a învăța și a își depăși condiția.

Iubește chimia, iar asta i-a deschis un univers plin de oportunități. A absolvit facultatea în Scoția, la Edinburgh, apoi a terminat masterul în Elveția ca șefă de promoție. În același timp, a fost acceptată la un prestigios stagiu de un an în cadrul celebrei companii farmaceutice Roche.

Din această toamnă este doctorand la Cambridge, iar studiile sale sunt finanțate de o altă mare companie – Jansen, printr-un parteneriat dintre mediul universitar și cel privat.

De 1 decembrie, Ioana își spune povestea, pe larg, într-un interviu pentru Cultura la dubă.

 ***

Sunt din Găgeni, un sătuc la vreo 10 kilometri de Ploiești. Clasele I-IV le-am făcut la Găgeni, iar din clasa a V-a au insistat ai mei să merg la școală la Ploiești. Nu am fost foarte fericită inițial, dar a început să îmi placă.

Ioana, cum a fost acea perioadă pentru tine, în care mergeai de la Găgeni la Ploiești? făceai naveta zilnic?

Da. Dimineața ne ducea tatăl unei colege, iar la prânz veneam cu microbuzul. Apoi, în liceu aveam microbuz dimineața și microbuz seara. În clasele a 9-a și a 10-a învățam după-amiaza și nu avea cine să ne ducă.

La ce oră ajungeai acasă după cursuri?

Destul de târziu. Începeam pe la 12.00 și uneori ajungeam acasă la 20.00, era deja noapte.

Când a început să te pasioneze chimia?

De când eram mică aveam enciclopedii, totul a început cu geografia și a început să îmi placă partea asta de știință.

Cred că mi-a plăcut chimia dinainte să știu ce înseamnă chimie. Mi se părea mie că sună mișto.

Iar în clasa a VII-a, când am început să fac chimie, am avut noroc de o profă super de treabă, care a fost foarte drăguță cu noi și ne-a învățat de la început cum trebuie. Chimia e o materie foarte complexă, am predat-o și eu la rândul meu unor copii din Scoția.

Dacă nu prinzi de la început, te simți pierdut și se poate foarte repede să nu-ți mai placă deloc. Dar am avut noroc, m-a pasionat de la bun început tabelul periodic. Iar când am și înțeles ce este în spatele lui, deja a fost întâlnirea cu destinul.

De ce ai ales să mergi către cercetare și nu spre medicină, cum fac aproape toți cei pasionați de chimie?

Mi se pare că în România e această presiune de a merge la medicină dacă ești bun la chimie, pentru că altfel mori de foame, nu ai ce altceva să faci. Nu există un traseu de carieră viabil pentru acest gen de competențe.

M-am gândit și eu că o să dau la medicină, dar la un moment dat eram olimpică la chimie și am fost la o școală de vară pentru elevi, unde eram studentă la medicină pentru o săptămână. Mi-a plăcut foarte mult experiența, doar că nu de o singură dată m-am strecurat la cursurile de la Farmacie și îmi plăcea foarte mult să văd, mai ales ce făceau în laborator.

Și discutând cu studenți de acolo, am ajuns la concluzia că poate medicina nu e pentru mine, fiindcă mie îmi place foarte mult chimia și vreau să fac chimie. Iar la medicină faci chimie poate un semestru.

Apoi, pentru că intrasem în bula Consiliului Național al Elevilor, să rămân în România era încă o alegere viabilă pentru mine.

Dar am aplicat la mai multe universități din UK, am zis să văd ce iese, să văd dacă mă acceptă, să văd care îmi este nivelul. Am aplicat la Edinburgh, la Londra – UCL, la Nottingham, la Manchester – m-au acceptat la toate și am fost foarte fericită.

Am ales Edinburgh, știam că e o universitate foarte bună, iar la momentul acela, ca student în UE aveai foarte multe beneficii. Guvernul scoțian îți finanța studiile printr-un împrumut nerambursabil. Eu am terminat facultatea având zero lire datorie.

Ce s-a întâmplat mai exact acolo, cum a fost experiența în facultate?

Din prima săptămână am avut laboratoare, totul era organizat foarte bine, iar pe lângă asta am avut și o componentă de consiliere. Fiecărui student îi era alocat un cadru didactic apropiat de specializarea lui, eu aveam chimie medicală și biologică. Persoana aceasta se numește personal tutor, eu m-am înțeles foarte bine cu el de la început.

Aveam o întâlnire o dată pe semestru și își lua notițe, dacă spuneam că sunt obosită, se preocupa, își arăta grija. Nu contau doar notele, ci și să te simți bine pe parcursul anului.

Dincolo de ceea ce făceai în școală, ai mai făcut stagii de școală?

Am făcut un stagiu în cadrul căruia am studiat chimia materialelor la Institutul de Fizică de la Măgurele.

Apoi, marile facultăți au foarte multe parteneriate cu mediul privat, iar dacă ești student poți să alegi să faci stagii la facultăți partenere sau în industrie. Eu am plicat în industrie, la Roche, una dintre cele mai mari companii farmaceutice. Îmi doream să văd cum funcționează partea de chimie medicală în industrie, aplicat apoi 100% în societate.

Au fost în jur de 400 de aplicanți pe 18 locuri, am fost aleasă și mi-am scris disertația pe baza cercetării făcute la Roche.

Apoi am fost acceptată la doctorat la Cambridge și în prezent studiez ceea ce îmi place, chimia organică, mai exact un segment al ei care se numește cataliză, adică noi încercăm să găsim metode prin care să eficientizăm anumite reacții chimice, să reducem astfel costurile de producție și, implicit, costurile de pe piață la produse farmaceutice sau orice fel de produse, fiindcă se folosește chimie peste tot.

Doctoratul meu e finanțat de industrie, de o altă companie farmaceutică foarte mare – Jansen – cei care au și Johnson & Johnson, iar la un moment dat, în timpul doctoratului, voi merge la sediul lor din Belgia și voi avea șansa de a folosi echipamentele lor.

Cum a fost până acum viața ta de student, dincolo de studii, ca tânăr român plecat în altă țară?

Pe lângă comunitatea academică există și o sferă socială foarte bine închegată. De exemplu, la Universitatea din Edinburgh există grupuri pentru orice. Eu am fost în grupul de studenți români și în cercul de muzică de la universitatea noastră. Dacă ai un hobby, mai mult ca sigur există o societate pentru hobby-ul tău. Poți să te implici, să organizezi evenimente, escapade de un weekend.

E ceva ce nu prea găsești în România. În România suntem obișnuiți cu asociațiile studențești care în mare parte fac reprezentare, iar partea socială este puțin neglijată.

Sunt curioasă cum îți vezi viitorul, dacă ai un plan bine pus la punct sau mergi pe principiul go with the flow.

Cred că puțin din ambele. Evident, acum 5 ani nici nu știam că o să fac masterul în Elveția sau doctoratul la Cambridge. Știam că o să fac un doctorat, dar atât. Aplicația mea la Cambridge a fost un impuls de moment, apoi s-au aliniat astrele și au mers lucrurile foarte bine.

Nu știu exact ce urmează, știu că în următorii 4 ani voi fi la Cambridge, apoi voi vrea să continui cu studii post-doctorale, iar apoi nu știu dacă voi rămâne în mediul academic sau voi încerca să găsesc un job în industrie.

Ce ți-ar plăcea mai mult?

Cred că fiecare parte are avantajele și dezavantajele ei. În mediul academic ai și șansa de a le preda studenților, mi se pare atrăgător, pe când în industrie ai mult mai multă libertate în ceea ce privește alocarea resurselor.

Spuneai mai devreme că atunci când erai în Consiliul Național al Elevilor erai într-o bulă și că nu era exclus să rămâi în România, ce înseamnă mai exact asta?

Da, noi cei care am activat în reprezentare spunem că există un microb al reprezentării. Foarte mulți se axează apoi pe drept, social. Apoi, eram ca o familie.

Unii dintre cei mai buni prieteni ai mei sunt în continuare colegi de la CNE. De exemplu Petru, care a fost președinte după mine.

Era cu adevărat o bulă și mi-a fost greu să mă rup fiindcă simțeam că ei rămân acolo și se luptă în continuare, iar eu am fugit.

Acum, privind detașat, ce sentiment ai? Îți pare bine că ai plecat?

Pentru parcursul meu educațional, cu siguranță.

Mi se pare că în România nu se investește deloc în cercetare. Dacă aș fi făcut aceeași facultate în România, poate nu aș fi știut nici jumătate dintre lucrurile pe care le știu acum.

Când facultatea nu îți pune la dispoziție niște facilități minime, atunci ție nu ți se poate cere să ai un anumit nivel de competențe, cel puțin în chimie, unde ne bazăm foarte mult pe practică în laborator.

Ca nivel de sistem educațional, în general, cum ți se pare că stă România acum, comparând cu experiența ta?

În general, mult mai prost. Eu am și predat chimie, am făcut meditații private cu copii din Scoția care se pregăteau pentru examenul lor național, un echivalent al bacalaureatului la noi.

Modul în care abordează ei conținutul este foarte foarte diferit. În cărțile noastre de chimie sunt niște descrieri anoste, rigide, de pagini întregi, nu foarte prietenoase, integrate cu celelalte competențe. La noi materiile sunt fiecare cu bucățica ei, pe când acolo sunt exerciții care puneau accent pe cât de bine știi să gândești, nu cât de multă chimie știi.

Asta i-am învățat și eu pe studenții mei, să învețe să gândească logic.

Din punct de vedere financiar, cum te-ai descurcat în toată această perioadă de studii afară? Au fost de ajuns bursele sau a fost nevoie să și lucrezi?

La universitatea noastră nu au existat niciodată burse. În primul an de facultate, părinții mei m-au ajutat să mă întrețin, iar eu am fost foarte chibzuită, îmi număram și ultima liră în facultate. În al doilea an am aplicat să fiu resident assistant, ca un fel de șef de cămin, ceea ce însemna că poți să stai în cămin și plăteai doar un sfert din chirie, ceea ce a tăiat foarte mult din costuri.

Apoi am început să dau meditații. Câștigam cam 20-25 de lire pe oră și făceam cam 8-10 ore pe săptămână. Reușeam să mă descurc cu ce câștigam.

Apoi, la Roche am fost și plătită pentru stagiu.

Cum îți petreci timpul liber, dincolo de studii?

În Scoția îmi plăcea foarte mult în societatea de muzică, să cânt la cor, iar apoi am fost și inspirată de persoanele de lângă mine și am început să iau lecții de flaut.

În Elveția a fost mai complicat, pentru că aveam un job de 8 ore pe zi, iar după aceea trebuia să lucrez la disertație și nu am mai avut foarte mult timp pentru mine. Când am avut, am încercat să văd cât mai multe locuri din Europa, iar în Elveția am fost cu colegii mei la ski de câteva ori.

În România, cât de des ai venit în perioada ultimii ani?

De două ori pe an, o dată la Crăciun și o dată vara. În schimb, în perioada COVID am stat acasă destul de mult, cursurile erau doar online.

Ai mai urmărit ce s-a întâmplat cu noua lege a educație sau te-ai detașat complet?

M-am detașat. Am mai urmărit poate un an, iar acum dacă văd o știre, dau skip. Mi se pare că ne învârtim în cerc de foarte mult timp și la un moment dat m-am săturat pentru că vedeam aceleași titluri, aceleași probleme despre care se discuta dinainte să fiu eu președinte al CNE.

Au trecut 5 ani de când nu mai sunt președinte CNE, mai mult de 7-8 ani de când am intrat eu în Consiliul Elevilor și sunt aceleași probleme. Asta mi se pare incredibil de trist și nu îmi place să stau tristă.

Cum îți explici modul în care educație este tratată la nivel decizional în România, de atâția ani încoace?

Mi se pare că e un cerc vicios. Oamenii care sunt în poziții de decizie nu au nivelul de educație pe care ar trebui să îl aibă în pozițiile respective, iar atunci nu au interesul de a se preocupa de binele societății, au interese conexe, personale. E un cerc vicios pentru că perpetuează aceleași comportamente.

Nu reușim să ieșim din această narativă.

La nivel emoțional, cum mai păstrezi legătură cu România?

Toată familia mea e acasă, eu am fost mereu legată de România. Ce m-a motivat să lupt și când eram clasa a 12-a, în CNE, să mă duc cu roaba de semnături la diferite demersuri, bursele pentru elevi, de exemplu, a fost dorința de a schimba ceva în țara mea.

Mereu am avut în minte că poate o să mă întorc. Când m-am mutat din România premisa a fost că plec să învăț, iar apoi mă întorc pentru a le aplica în România, pentru a contribui cu ceva la societatea din România.

În schimb, de la an la an mi se pare că sunt din ce în ce mai departe de acel gând.

Acum simt că am niște competențe care nu ar putea fi valorificate în România, pentru că nu avem o industrie puternică pe domeniul meu, mediul academic are foarte multe alte interese, departe de bunăstarea studenților. Așa că, momentan, sunt destul de fericită unde sunt.

The post A fost vocea elevilor din România, acum este doctorand în chimie la Cambridge. Povestea Ioanei Băltărețu appeared first on Cultura la dubă.

De mai bine de un an, Cultura la dubă a început să publice o serie de interviuri cu actrițe, foste studente ale UNATC, care au vorbit despre abuzuri emoționale la care au fost supuse în cadrul facultății.

Alina Șerban, Roxana Lupu și Katia Pascariu au scos la iveală povești despre umilințe și jigniri, nepotisme și agresivitate cel puțin verbală, toate venite din partea unor cadre didactice care predau arta actorului. Roxana Lupu spune că experiența la UNATC a fost atât de traumatizantă, încât s-a gândit inclusiv la sinucidere.

“Prea puțină lume vorbește despre cât de grav îți este afectată sănătatea mintală în UNATC.”, declara Roxana Lupu în mai 2021.

În tot acest timp, deși poveștile lor s-au viralizat și au fost preluate de toată presa, nimeni din cadrul UNATC nu a consider necesar să deschidă o anchetă și să verifice în profunzime acele povești și activitatea profesorilor implicați. Confirmă chiar rectorul UNATC, Liviu Lucaci, la rândul său profesor la actorie.

Săptămâna trecută, tânăra actriță Ioana Bugarin, a povestit pentru Cultura la dubă propria sa experiență “traumatizantă” de la UNATC.

Mai mult decât atât, Andrei Rus, cadru didactic la UNATC, povestește că acum câțiva ani, pe când el însuși a fost victima unui abuz în cadrul universității, mai multe colege i-au mărturisit experiențe abuzive – “femei care fuseseră victime ale unor presiuni sexuale din partea unor profesori.”

UNATC arată acum ca o școală modernă, proaspăt renovată în culori vii. Este locul în care sute de tineri intră anual cu speranța că vor deveni artiști. În realitate, universitatea este încă blocată în metehne vechi, care lasă loc abuzurilor, iar acestea sunt greu de identificat sau de dovedit.

De exemplu, relațiile sexuale dintre profesori și studenți nu sunt interzise în Codul de Etică al Universității. De asemenea, nu este interzis ca un profesor să îi ceară unui student să se dezbrace. Este acesta un abuz sau un exercițiu de actorie? Este lesne de înțeles de ce aceste lucruri au fost ascunse de generații întregi, deși ele sunt o cutumă. Raportul de putere dintre profesor și student este uriaș.

Nu vorbim doar despre relația clasică dintre cadru didactic și student, ci despre actori foarte cunoscuți sau directori de teatre, care le pot influența întregul parcurs profesional al tinerilor respectivi.

“Nu am știut că noi trăiam aproape zilnic niște abuzuri, până când nu am ajuns la o facultate din Londra și am văzut diferențele”, ne spune o fostă studentă la UNATC.

De câțiva ani, universitatea pune la dispoziția studenților, gratuit, servicii profesionale ale unor psihologi.

“Trebuie să aibă suport psihologic pe tot parcursul universității, pentru ca atunci când ceva îi pică rău, să poată vorbi cu cineva. Și să nu vorbească cu profesor. Că aici e problema, dacă vorbește tot cu profesor…”, spune rectorul Liviu Lucaci.

Instituția de învățământ a luat, așadar, măsuri pentru tratarea problemelor emoționale cu care se confruntă studenții “dacă le pică ceva rău”. Rectorul Liviu Lucaci nu a precizat, însă, măsuri suplimentare pentru verificarea comportamentului profesorilor și prevenirea abuzurilor.

Vă invităm să citiți interviul de mai jos, acordat de Liviu Lucaci pentru Cultura la dubă.

***

Domnule rector, în interviurile publicate pe Cultura la dubă de un an încoace, actrițele Alina Șerban, Roxana Lupu, Katia Pascariu și, mai recent, Ioana Bugarin, toate foste studente ale UNATC, vorbesc despre diverse forme de abuzuri emoționale la care au fost supuse de către profesorii UNATC.

Când ați citit interviurile, ați avut o reacție de uimire sau știați deja că există astfel de abuzuri?

Păi Roxana Lupu mi-a fost studentă, cunoscut foarte bine parcursul Roxanei în UNATC, nu cred că în ceea ce mă privește a fost vorba de așa ceva, de altfel din ce am citit în interviu, nici nu e vorba despre mine.

Eu vă întreb ca pe dvs ca reprezentant al instituției.

Acum ca reprezentant, eu reprezint instituția asta de 2 ani, să ne înțelegem.

O istorie e o istorie. Preiei cu tot ce a fost.

De când reprezint instituția, eu știu atât: tolerență zero față de orice fel de abuz. Că e vorba de agresiune sexuală sau orice fel de abuz, toate se înscriu în abuz. Tot ce spun fetele astea e o paletă largă de abuzuri la care ele fac referire.

Pentru că ați vorbit despre Roxana Lupu, aveați cunoștință la vremea respectivă de problemele prin care trece cu alți profesori? Ea spune în interviu că a fost atât de rău încât a ajuns să se gândească la sinucidere.

Nicio clipă Roxana nu mi-a spus, deși eram profesorul ei de clasă și eram foarte apropiați, ea nu mi-a adus la cunoștință nicio clipă probleme de tipul ăsta.

Dar despre ceea ce au zis celelalte actrițe, Katia Pascariu, Alina Șerban, Ioana Bugarin, aveați cunoștință?

Ele nu mi-au fost studente și niciodată vreuna dintre ele nu a venit către mine. Acum, eu nu aveam nicio responsabilitate, nici director de departament, nici decan, nici nimic. Eram un profesor. Cu Roxana mă știam, îi știam familia.

Dar știți de existența unor abuzuri ale unor colegi profesori din perioada respectivă, când Roxana era studentă?

Eu m-aș îndoi destul de tare de asta pentru că atunci colectivul nostru avea săptămânal întâlniri la care studenții și profesorii ne gestionam parcursul ăsta educațional. Adică noi eram destul de apropiați unii de alții.

Dumneavoastră de cât timp sunteți cadru didactic la UNATC?

De 25 de ani.

În toată această perioadă aveați cunoștință despre practica unor profesori de a dezbrăca studenții ca formă de examen la unii, la alții ca exercițiu de dezinhibare și cunoaștere.

Din ce am citit, referirea nu este la universitatea noastră, că în vreun examen de admitere sau vreun alt tip de examen s-ar fi cerut vreodată așa ceva.

Avem mai multe mărturii, inclusiv ale unor profesori din UNATC, care spun că exista această practică, nu neapărat ca formă de examen, ci ca exercițiu la actorie, începută de un actor celebru – profesor la UNATC, care nu mai e în viață, și continuată de un alt actor celebru, în fiecare generație la care a predat.

Sincer, eu nu am fost de față niciodată la așa ceva, eu am fost foarte apropiat de studenți.

Și n-ați auzit niciodată că anumiți profesori dezbracă studenții?

Nu, nu. Să ne înțelegem. Nicio clipă nu am fost de față.

Nu a venit niciodată un student la mine să îmi spună că se întâmplă asta și „apără-ne”.

Eu știu că astea sunt practici de anii 90, când eu eram student. În clasa mea sau în clasele paralele, noi nu am trecut prin astfel de exerciții.

Dar ca profesor, ați auzit de la ați colegi că există această practică?

Am auzit de un exercițiu, exact cu povestea asta, din anii 90. Cât e de adevărată…nu am fost de față.

Totuși, cum ați defini dumneavoastră acest exercițiu, vi se pare necesar sau ce efecte credeți că are asupra psihicului unor tineri, nevoiți să se dezbrace unii față de ceilalți, față de profesori.

Lucrurile din perspectiva mea sunt destul de clare. Exercițiile de nuditate, să le numim așa, nu își au sensul. Ele nu ating niciun obiectiv, nu ajută în niciun fel studentul.

Adică…”hai să ne dezbrăcăm”. Nu va ajuta niciodată asta.

Dacă sunt niște exerciții care includ comportamentul pe care îl ai la serviciu, acasă, în timpul acestor exerciții, sunt momente în care studentul se comportă cum se comportă la el acasă.

Solicitarea de a dezbrăca cu forța pe cineva, asta poate fi numit abuz, fără discuție. Iar genul ăsta de abuzuri la o vârstă fragedă, lasă urme îngrozitoare.

De când am venit rector, am inițiat un dialog cu studenții pentru suport emoțional, suport psihologic.

Oferit de un specialist în cadrul universității?

Obligatoriu de un specialist. Am intrat în discuții cu liga studenților și am oferit sprijinul unor psihologi, sub formă de gratuitate din partea universității, urmând ca sub anonimat fiecare student care simte nevoia, să ia legătura cu psihologii.

Lucrurile au evoluat, iar azi avem o dublă abordare. Avem un fel de lucru de grup, dezvoltare psiho-emoțională, studenți care se înscriu și lucrează cu un psiholog. Și avem mai mulți studenți care gratuit au acces la un terapeut.

De 2 ani, de când sunteți rector, ați schimbat Codul de Etică al Universității sau e același de mai mult timp?

L-am schimbat de 2 ori în ultimii 5-6 ani. Înainte să fiu rector, am fost președintele Comisie de Etică. Deci trebuie să știu.

Cât timp ați fost președintele Comisiei de Etică?

3 ani.

În acești 3 ani, ați avut plângeri din partea studenților, referitoare la abuzuri?

Referitor la situații care sunt nepotrivite, nu agresiune sexuală.

Mă refer la abuzuri de orice tip.

Da, abuzuri de orice tip au fost.

Puteți să ne dați exemplu de un abuz constatat?

Da, a fost că forma de examinare a unui profesor asupra unui grup de studenți a fost considerată nepotrivită, pentru că li s-au cerut lucruri care nu fuseseră predate la curs.

De obicei, soluția în astfel de situații este următoarea: ei nu mai dau examen cu profesorul respectiv.

Ați avut plângeri de abuz emoțional?

Da, am avut.

Și cum s-au soluționat?

Într-un anumit caz s-a soluționat cu avertisment scris pentru profesor.

Despre ce era vorba în acea situație?

La examen, câțiva studenți au fost supuși unui tratament discriminatoriu. Unii au fost din start avantajați și alții mai puțin.

Abuzul are legătură cu puterea. E cineva care are o putere asupra ta. Îți dă note, îți influențează parcursul, cariera. Acest lucru este inadmisibil.

Și avem și un caz al unui profesor căruia i s-a desfăcut contractul de muncă pentru abuz.

Ați spus foarte clar ce efecte are acea practică cu dezbracarea studenților asupra psihicului lor.

Da, are efecte foarte grave.

De ce acest lucru nu este trecut în Codul de Etică al universității? De ce nu este specific interzisă dezbrăcarea studenților?

Păi stați un pic, să ne înțelegem. Dacă noi am scrie că e interzisă dezbrăcarea studenților, asta înseamnă că dacă studentul, în timpul unui exercițiu de comportament, în care el se comportă ca la el acasă și alege să își schimbe hainele, așa cum o face la el acasă, asta să înseamnă ca eu să îi interzic așa ceva.

Mă refer la solicitarea din partea profesorului. Vorbeați despre putere. Să vină din partea superiorului, a profesorului, către studenți, solicitarea de a se dezbrăca.

Solicitarea de a se dezbrăca, care nu are legătura cu un exercițiu, ăla e un abuz.

De ce nu este trecut în Codul de Etică foarte clar, că este un abuz? În Codul de etică aveți o singură frază, formulare generală, în care se spune că sunt interzise orice forme de abuzuri și hărțuiri sexuale.

Păi mi se pare că intră acolo abuzul. Adică să scriem acolo că nu are voie cineva să îți ceară să te dezbrace? Mi se pare….

Vă întreb asta fiindcă avem mărturiile unor studente care spun că existau aceste practici și alte forme de abuzuri, atât de frecvent, încât lor li s-a părut că asta e normalitatea. Erau niște tineri veniți să învețe actorie, lucrau în special cu profesorul de clasă, iar aceasta era normalitatea între ei.

Ei nu știau la vremea respectivă că acesta e un abuz. Ei spun că abia după ce au ajuns la școli din străinătate, au realizat că acele practici nu erau normale.

De aceea vă întreb, nu ar trebui specificate formele de abuzuri interzise?

Dar aș vrea să vă întreb, în ce an se întâmplau lucrurile astea?

Avem mărturie de la studenți care au absolvit acum câțiva ani.

Sincer, mă surprinde că cineva i-a cerut în mod explicit “dezbracă-te”.

Tuturor studenților. Nu unei singure persoane. Să se dezbrace, să defileze în clasă și să se privească.

Sincer, asta mă surprinde tare. Nu pot să comentez ceva la care nu am fost de față și nu știu.

Tot legat de Codul de Etică, nu am găsit să fie interzise relațiile sexuale între profesori și studenți. Ele sunt permise?

Nu sunt permise.

Și atunci, de ce nu sunt interzise?

Păi, dar…eu când zic abuz înseamnă că cineva abuzează de exemplu de forța, de puterea pe care o are ca profesor, ca să aibă anumite avantaje. Ăsta ar putea fi numit un avantaj, evident.

Dacă cineva din această poziție ajunge să aibă o astfel de relație, mi se pare firesc că e un avantaj pe care el și-l ia din perspectiva puterii pe care o are.

Nu știu să vă spun pentru că nu…Da. Nu știu.

Nu ne-am gândit să scriem explicit că relațiile sexuale între profesori și studenți sunt interzise.

Oricum, ce facem în momentul ăsta, un grup din care fac parte mai mulți colegi de-ai mei…și nu numai colegi de-ai mei, nu știu dacă știți sau nu, de mai mult de un an și jumătate, de când lucrăm foarte intens cu Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse între bărbați și femei.

Ce înseamnă că lucrați?

Adică avem acțiuni comune, exact pe această conștientizare a egalității de șanse și a eliminării oricăror forme de discriminare.

Campaniile de conștientizare nu sunt același lucru cu un regulament intern care interzice relațiile sexuale între profesori și studenți.

Evident.

Și asta voiam să vă spun, că suntem în elaborarea unui…care evident trebuie să se regăsească mai apoi și în Codul de Etică, a unor reguli foarte limpezi. Și cu cine vrem să lucrăm, sunt oameni care chiar se pricep la așa ceva.

În cei 25 de ani de carieră de profesor aici, ați avut vreodată relații sexuale cu studente?

Nu am avut.

Adică, încă o dată. În momentul în care dacă tu, cu studentele tale ai astfel de relații, evident că se presupune că tu obții un avantaj și asta nu e deloc bine.

Însă există situații celebre în UNATC, în care unele dintre aceste relații chiar s-au oficializat. Deci ele au existat și există.

Recunosc una dintre aceste situații, când s-au oficializat după ce n-a mai fost studentă.

Asta înseamnă că existau dinainte, dacă s-au oficializat după.

Nu am de unde să știu. Posibil.

Ținând cont de aceste lucruri și de actuala discuție din domeniul artistic despre abuzuri, vă gândiți la o reeditare a Codului de Etică? Simțiți că ceva trebuie să se schimbe și dacă da, ce anume?

Da, da. Obligatoriu trebuie să facem asta. Subiectul trebuie pus pe masă limpede, în cadru instituțional, trebuie discutat cu cei care au suferit de pe urma acestor abuzuri, trebuie discutat cu cei care să reglementeze lucrurile în interiorul tuturor facultăților de profil.

Deci ca lucrurile să fie limpezi, să nu mai existe niciun fel de posibilitate ca lucrurile astea să se repete.

În cât timp se va întâmpla asta?

Câteva luni, probabil în toamnă, cel târziu, ar trebui să avem această modificare.

După interviurile cu actrițele menționate mai devreme, s-a autosesizat cineva din cadrul universității pentru a investiga acele povești, dacă sunt adevărate sau nu, despre ce profesori a fost vorba, dacă ei mai activează?

Vă referiți la autosesizare, adică în urma unor articole…să întreb cine au fost cei din articole, la care se refereau?

Da, să anchetați acele cazuri, să chemați acele foste studente la discuții, să verificați activitatea profesorilor respectivi?

Păi, ce cred că trebuie făcut e ca aceste persoane, fostele noastre studente, să fie invitate să spună despre ce e vorba. De acolo putem începe.

Dar nu s-a întâmplat asta până acum. Nu au fost invitate.

Păi e vorba de 3-4 zile.

Doar interviul cu Ioana Bugarin. Interviurile cu Alina Șerban, Roxana Lupu și cu Katia Pascariu sunt de anul trecut.

Ok. Nu s-a întâmplat acest lucru pentru că eu cred că e foarte bine ca acești oameni să facă un pas. Să spună ce li s-a întâmplat. Să vorbească cu cineva.

Cum să zic eu, în niciun caz nu trebuie pusă presiune…

Eu înțeleg de ce nu spun cu zecile de ani.

De ce credeți că nu spun?

Pentru că e formă de presiune psihică uriașă pe care o resimt. E o traumă pe care uneori nu o poți depăși o viață. Eu înțeleg asta.

Nu e ceva de neimaginat. Oamenii zic “de ce nu au spus din prima clipă”. Pentru că sunt stigmatizate.

Noi avem aici un mediu special, în care oamenii sunt învățați să aibă voce, studenții noștri sunt mult mai vocali decât studenții altor universități. Dacă într-o altă universitate sunt învățați să tacă, aici nu prea sunt.

O fostă studentă ne-a spus că a venit la dumneavostră, pe când erați deja rector, cu o plângere de abuz emoțional la care a fost supusă și dumneavoastră ați întrebat-o cum dovedește abuzul emoțional. Și i-ați lăsat de înțeles că nu se poate dovedi.

Ați avut vreo astfel de discuție?

Nu i-am lăsat de înțeles. Am întrebat-o ce înseamnă abuz emoțional? Adică să detalieze ce s-a întâmplat.

Și? A detaliat?

Nu, n-a detaliat. Eu cred, știu la cine vă referiți, că după această situație, a ajuns la Comisia de Etică.

Ați fost președintele Comisiei de Etică. Ați putea să ne dați o definiție a abuzului emoțional?

O definiție?

Abuzul emoțional este ceva atât de delicat uneori…încât e foarte greu de definit. Este acea depășire a unei granițe, a unei limite, pe care persoana care e abuzată simte că a fost încălcată de cineva, care se folosește de o putere sau un avantaj anume, pentru a obține ceva.

Să ne înțelegem. Dacă e un actor prefesionist care joacă într-un film și scrie în scenariu că va avea o scenă erotică, el e de acord cu scenariul și începe lucrul la scena erotică. E greu de definit abuzul emoțional atunci când el și-a dat acordul pentru acea scenă.

Însă vorbim despre un actor profesionist, care își asumă altfel lucrurile. Pentru un student, lucrurile trebuie să fie mult mai protejate.

De asta cred că trebuie să ai suport psihologic pe tot parcursul universității, pentru ca atunci când ceva îi pică rău, să poată vorbi cu cineva.

Și să nu vorbească cu profesor. Că aici e problema, dacă vorbește tot cu profesor…

Deci sunteți de acord cu ideea că este diferit comportantul pe care un profesor trebuie să îl aibă cu un student, versus relația dintre un regizor și un actor profesionist.

Categoric. În cadrul universității ar trebui să existe o protecție și o colaborare între profesori și studenți. Aici accentul cade pe student, totul este pentru student. Scopul, mai apoi, în teatru sau film, este proiectul artistic.

UNATC are vreo formă de evaluare a activității profesorilor?

Da, are evaluări periodice din parte studenților, a colegilor, acele evaluări din 4 perspective.

Din feedbackul primit de la studenții la actorie, care ar fi punctele slabe ale profesorilor?

Asta chiar e delicat, nu am făcut niciodată o medie sau o evaluare de tipul ăsta. Toate sunt punctuale.

Ca să concluzionăm, ce credeți dumneavostră că ar trebui să înțelegem din discuțiile legate de abuzuri în mediul artistic și universitar și ce credeți că ar trebui schimbat?

Ar trebui să înțelegem că aceste probleme există, că ele trebuie să iasă la suprafață, că oamenii nu au de ce să se rețină în a spune, dacă pot să spună, în funcție de cum se simte fiecare.

Un alt lucru pe care ar trebui să îl înțelegem este că aceste persoane au nevoie de sprijin.

Apoi, fiecare caz în parte trebuie discutat ca un caz aparte, nu luate la grămadă și la statistică, pentru că dacă vorbim de emoții, statistica nu prea își are locul.

Și că trebuie să existe toleranță zero față de orice formă de abuz.

Și, la nivel instituțional, reglementat foarte clar ce este abuzul și despre ce fel de abuz este vorba.

***

Centrul REACTOR de creație și experiment din Cluj a publicat azi un video explicit despre abuzurile din mediul universitar artistic și cum pot fi identificate acestea.

The post “Nu ne-am gândit să scriem explicit că relațiile sexuale între profesori și studenți sunt interzise” – Liviu Lucaci, rectorul UNATC appeared first on Cultura la dubă.

Despre Ioana Bugarin se spune de un an încoace că este revelația industriei cinematografice din România, după o serie de roluri impresionante, care i-au adus premii sau nominalizări.

Este Mia din filmul Mia își ratează răzbunarea, Laura din Otto Barbarul, Cristina Tofan din Miracol și, cel mai recent, Denisa din serialul Ruxx. În teatru joacă pe scena Odeon în Julieta fără Romeo, Hamlet sau Casanova, dar și în spectacole independente, cum ar fi Itinerarii.

Are doar 25 de ani și în față pare că o așteaptă un viitor strălucit.

Am vrut să o cunoaștem mai bine pe Ioana după rolul său impresionant din filmul Miracol, în regia lui Bogdan Apetri. Tânăra actrița interpretează rolul unei măicuțe care este victima unui viol, devenind astfel un simbol dureros al femeilor din România care trăiesc o astfel de traumă.

Vorbind despre experiența sa la acest film și despre cariera în actorie, am ajuns, fără să ne fi propus, să discutăm foarte mult despre perioada petrecută în facultate, la UNATC.

Din nefericire, la fel cum s-a întâmplat și în cazul altor actrițe care au vorbit pentru Cultura la dubă, Katia Pascariu, Roxana Lupu sau Alina Șerban, Ioana Bugarin – reprezentanta tinerei generații, care a absolvit facultatea în urmă cu doar doi ani, are propria poveste plină de sechele emoționale trăite în mediul universitar artistic.

“Mi se pare important să vorbesc despre asta, în speranța că le pot insufla puțină încredere actualilor studenți care poate trec prin situații similare.”

***

Ioana, îți mai aduci aminte ce te-a determinat să dai la actorie?

Râdeam la un moment dat și ziceam „pentru că în copilărie nu am fost suficient băgată în seamă”. A fost un fel de loc în care am găsit spațiu să îmi exprim sensibilitatea și vulnerabilitatea.

Am intrat în trupa de teatru a liceului, în germană, și jucam o dată pe an, la Teatrul German din Timișoara. Eu am debutat în limba germană. Eram o trupă de amatori, dar eram coordonați de o actriță profesionistă, Isolde Cobeț, care m-a încurajat foarte tare, a fost o formă de validare care clar m-a mobilizat.

Părinții mei au fost inițial s-au temut că voi avea o viață plină de frustrare și nefericire, ba chiar mi-au spus “ești un om atât de sensibil, cum o să te descurci într-o industrie atât de dură?”

Apoi și-au revizuit atitudinea și și-au dat seama că dacă asta mă face pe mine fericită, asta e cel mai important pentru ei. Și au fost alături de mine și m-au încurajat orbește.

Fără ajutorul lor, nu aș fi putut să fac un an de studii la Londra, care m-a ajutat enorm.

Cum ai ajuns la Londra?

Printr-o audiție. Am dat 5 audiții și după ultima rundă mi-au oferit un loc. A fost o competiție imensă, eram 6000 pe 28 de locuri.

Și așa mi-au propus un curs intensiv de un an de zile.

Ești actrița Teatrului Odeon, cum ai reușit să te angajezi acolo?

Printr-o colaborare cu regizorul Dragoș Galgoțiu, care m-a ales să intru pe rolul Ofeliei și în urma acelei premiere, directorul de la momentul respectiv, domnul Cristian Șofron, mi-a propus să mă angajeze. Cred că a fost o șansă, fiindcă nu erau multe actrițe pe tipologia mea.

Cum a început pentru tine proiectul Miracol? Ai dat un casting?

Da, am dat un casting, totul a fost foarte convențional. M-a contactat un director de casting, m-a invitat să dau o probă, prima probă am dat-o doar cu dânsul, după care a fost invitat și regizorul.

A trebuit să pregătesc mai multe secvențe.

Am primit vestea că am luat rolul pe când eu eram într-o rezidență de creație în Franța, pentru spectacolul Itinerarii, în regia lui Eugen Jebeleanu.

Îmi amintesc că în aceeași perioadă trebuia să filmez și la Mia își ratează răzbunarea și eram în planificări pentru un alt proiect de lungmetraj, în care ar fi trebuit să mă rad în cap.

A fost o discuție, îmi amintesc, dacă aș putea să nu mă mai rad. În final, acel proiect nu s-a mai făcut, iar cu bunăvoința lui Bogdan, am mutat filmările de la Mia cu 10 zile. Asta a fost posibil deoarece filmam în regim independent, cu o echipă mai mică. Așa că am filmat Miracol, apoi Mia, apoi m-am întors la filmări la Miracol încă 4 zile.

Deci pentru mine vara aceea a fost un salt între două personalități diametral opuse.

Să continuăm acum cu Miracol, ai luat rolul, ai avut de pregătit într-o vară două personaje complet diferite. Cum a fost procesul de lucru, de repetiții?

Norocul meu a fost cumva că repetițiile pentru Mia începuseră cu un an înainte și scenariul se dezvoltase în urma improvizațiilor. Bogdan Theodor Olteanu venea cu totul felul de situații pe care ni le propunea, ne încuraja să experimentăm și a fost un proces din care am învățat multe.

La Miracol au fost niște luni, în jur de trei, în care am avut foarte multe întâlniri cu regizorul, puneam pe masă povești din trecutul nostru, ne-am recomandat filme, am avut repetiții cu ceilalți actori.

Am vrut să am într-un fel și o experiență senzorială a personajului, iar pentru asta am cerut să stau o săptămână în mănăstirea în care am filmat.

Am renunțat la telefon, încercam să merg la toate slujbele, mă trezeam la 4 dimineața, încercam să mă rog.

Cum te-ai pregătit pentru roluri, având în vedere că nu aveai experiență foarte mare? A fost suficient ce ai învățat din școală? Sau ai lucrat foarte mult cu regizorii?

Cred că o combinație din toate. Chiar dacă nu aveam experiență foarte mare, avusesem deja niște roluri în filme. Aș face totuși o nedreptate regizorilor să omit cât de mult m-au ajutat încrederea și susținerea pe care mi-au arătat-o în perioada de repetiții și apoi la filmări. Am avut o colaborare bazată pe încredere cu fiecare în parte. Le sunt recunoscătoare pentru aceste experiențe.

De asemenea studiile din Londra, unde am avut un curs de actorie de film, cât și la UNATC.

Din păcate, experiența UNATC-ului pentru mine este mai degrabă umbrită de abuzurile psihologice la care am fost supusă de-a lungul facultății.

Deși am ezitat să vorbesc despre asta mult timp, din teama că vor exista repercusiuni, acum nu mai am nicio problemă. Evitam să iau o poziție. A fost o experiență sumbră pentru mine.

Îți propun să revenim la acest subiect în detaliu.  

Legat de Miracol, nu aș vrea să trecem peste scena violului, poți să ne spui cum ai pregătit acel moment extrem de dur din film?

Nu am pregătit-o, mi-am folosit foarte mult imaginația. Din păcate, femeile din România sunt extrem de expuse la diverse forme de hărțuire și mi-am pornit imaginația de acolo, revizitând niște momente în care m-am simțit atinsă în niște feluri nepotrivite, momente în care m-am simțit inconfortabil fiindcă eram atinsă, mi se vorbea într-un anumit fel, eram pusă în niște poziții vulnerabile.

Mi se pare că pe măsură ce am crescut, am învățat să fiu mai fermă în setarea limitelor. Când eram mai puștoaică, din păcate, acceptam mai multe, fără să știu cum să spun nu.

Ieri seară, la decernarea Premiilor Gopo, ascultând mărturia Vioricăi Vodă despre o serie de situații în care a fost hărțuită sexual, mi s-a făcut pielea de găină.

Am admirat curajul ei de a vorbi și m-a cutremurat speranța pe care o avea în legătură cu destinul fiicei ei, care speră să fie diferit. M-a întristat să văd că mărturia ei nu a fost îmbrățișată cu prea mare căldură de sală sau cei de pe scenă deopotrivă.

Cred că singurul lucru pe care îl putem face în astfel de momente, este să creăm un spațiu sigur pentru cei care aleg să vorbească, fără intervenții parazitare sau să distragem atenția.

Nu e ușor să auzi asta, dar cred că e necesar.

Din păcate, există prea multe astfel de povești care nu au fost rostite, frica se insinuează mereu.

S-a trecut prea ușor cu vederea peste cele rostite și m-am bucurat când Katia Pascariu a revenit asupra subiectului atunci când a ridicat premiul.

De crezi că li se întâmplă asta femeilor din România?

Pentru că trăim într-o societate patriarhală, structurată inegal, iar problemele sunt la nivel sistemic. Din păcate, nu e o situație întâlnită doar la noi. Mentalitățile se schimbă cel mai greu, femeile cresc educate cu niște mesaje foarte toxice, în raport cu ele însele și cu bărbații din viața lor, corpurile lor.

Suntem mai degrabă educate să nu deranjăm…

Să purtăm sutien…

Exact, să purtăm sutien, să plecăm capul, să nu provocăm…Dacă nu porți sutien, ești considerată vulgară sau indecentă, doar pentru că ai un corp.

Din păcate, toată suprasexualizarea corpului feminin la care am fost expuși, ne-a șlefuit un tip de privire asupra sexualității și a corpului feminin. Inevitabil, asta se reflectă în modul în care ne raportăm la noi, în felul în care simțim nevoia să ne acoperim, să ne protejăm.

Tot din păcate, bărbații nu se gândesc așa cum ne gândim noi, la cum se vor îmbrăca și ce mesaj ar putea transmite vestimentația lor.

Tu ai 25 de ani acum, ești încă foarte tânără. Tu îți asumi aceste schimbări de mentalitate, de exemplu, pentru că am vorbit despre asta, ieși pe stradă fără sutien și îți asumi că vei atrage priviri neplăcute?

Da, dar fac asta de câțiva ani și pentru mine cred că inclusiv anul în Londra a fost eliberator, fiindcă acolo discursul e mai inclusiv. Și am ajuns foarte repede să pun la îndoială normele pe care le moștenisem. În continuare avem mulți pași de făcut în felul în care ne educăm fiicele și în felul în care ne educăm fiii.

O problemă este și faptul că bărbații au impresia că au drepturi asupra corpului feminin, la propriu și la figurat. Sau că trebuie să ne lase să vorbim. Sunt forme de a ne controla și de a ne face să avem mult mai puțină încredere în noi.

Cred că doar în timp se pot schimba mentalitățile și prin artă scrisă responsabil, în care femeile nu mai sunt doar un accesoriu pentru personajul principal masculin și sunt niște persoane cu niște preocupări individuale, care au o meserie, care nu se definesc doar prin viața lor familială sau romantică.

După anul petrecut la Londra, ai avut ocazia să rămâi acolo?

Am vrut să fac licența acolo, m-am dus să dau admitere la o altă școală, unde eram 6000 pe 16 locuri, am ajuns în ultimii 50 și am picat.

M-am întors, am vrut să lucrez. Ai mei m-au sfătuit să dau la UNATC.

Iar la UNATC am dat din dorința de a nu sta un an fără să am contact cu meseria. De-a lungul primului an de studii, am început să iau audiții și să fiu invitată să particip în diverse proiecte, lucru care m-a motivat să rămân și să termin studiile aici.

Așadar, ai rămas la UNATC. Cum a fost experiența de acolo?

Cu bune și cu rele, dar mai mult cu rele.

Încep cu bunele. Mă bucur că mi-am cunoscut colegii de generație, că am avut niște întâlniri cu niște profesori care cu adevărat au crezut în mine, m-au încurajat să explorez plină de curiozitate meseria asta, cum ar fi doamna Anca Ioniță, domnul Florin Grigoraș, niște oameni foarte importanți pentru mine în facultate.

Dar, pe de-a întregul, a fost mai degrabă o experiență traumatizantă. Pentru că mi se pare că există o incorectitudine foarte mare în felul în care se raportează la studenți, procesul de evaluare este la limită aleatoriu, atitudinea unor profesori față de studenți este în continuare dictatorială și pe alocuri chiar abuzivă. Cad foarte des în comentarii misogine, sexiste.

Am avut o experiență înfiorătoare, i-am povestit unei profesoare că m-am apucat de terapie, din cauza experiențelor din școală.

Eram într-un proces de psihanaliză, talk therapy, și în urma unui examen, pentru că ea a fost nemulțumită de felul în care lucrurile s-au petrecut, a spus tuturor că eu sunt „pe tratament psihiatric” și că am probleme psihice, că nu sunt în control.

Așa am ajuns să fiu bullied de colegi, de profesori, am avut nota extrem de scăzută, cu toate că eu făcusem același lucru pe care mi-l ceruse, timp de o săptămână.

Plângeam pe un monolog, ceea ce nu mi se pare că e semn de nebunie, ci de angajare emoțională.

În fine, a fost groaznic.

Și fac acest exercițiu de imaginație și spun: și dacă într-adevăr eram pe tratament psihiatric? De ce se comportau în felul ăsta cu mine? Ar trebui evaluate competențele profesionale și lucrurile pe care le execuți, nu cine ești, felul în care alegi să trăiești, să mânânci, să simți, orice.

Ai avut vreo discuție cu profesoara respectivă sau cu conducerea?

M-am transferat și am plecat din grupa respectivă. Pentru mine a fost o trădare a încrederii, i-am dat un mail în care i-am spus că sunt recunoscătoare pentru lucrurile pe care le-am învățat de la dânsa, dar consider că s-a comportat foarte nedrept.

Am fost amenințată în continuu că nu sunt actriță, că ar trebui să mă las, că nu am competențele necesare pentru a face meseria asta. Ce m-a salvat a fost că în paralel cu acest feedback, aveam proiecte profesioniste, în afara școlii, iar toți oamenii cu care lucram îmi dădeau feedbackuri atât de bune, încât aveam tendința să nu le cred, alăturându-le celor pe care le primeam la UNATC.

Mi se pare ironic să văd că am reușit să lucrez și să îmi fac meseria. Mă bucur că nu m-am lăsat descurajată complet, cum vedeam că se întâmpla în jurul meu.

Din acest motiv mi se pare important să vorbesc despre asta, în speranța că le pot insufla puțină încredere actualilor studenți care poate trec prin situații similare.

Am auzit povești asemănătoare și de la alți absolvenți de UNATC, cum îți explici acest comportament descurajator față de studenți?

E un model învechit, estic, în care ei cred că trebuie să fii deconstruit pentru a fi reconstruit într-o formă mai bună, iar această mentalitate creează loc pentru abuzuri.

Am fost în Marea Britanie și am văzut că poți învăța meseria asta și fiind respectat, încurajat, primind un feedback moderat, generos, pe care îl asculți și îl urmezi.

Aici e mai degrabă gândirea asta, că trebuie să reziști în fața tututor acestor obstacole și asta te va face mai puternic.

Ceea ce mi se pare fals.

Eu nu cred că oamenii trebuie să fie abuzați pentru a obține performanță de la ei.

Ți s-a cerut să te dezbraci la vreun examen? Am auzit asta de la alți studenți.

Nu, nu mi s-a întâmplat, dar, din păcate, știu profesori care au cerut asta. Spre norocul meu, eu nu m-am întâlnit cu asta.

Dar ce fel de atitudine sexiste ai întâlnit?

Mi se pare sexist și să fii strigată “fetițo” sau să ți se spună de la admitere “ah, tu ești d’asta frumoasă și proastă”, iar eu nici nu apucasem să deschid gura.

Ți s-a spus asta?

Da.

Intrasem într-o sală, profesoara care venise să ne evalueze s-a uitat împrejur și apoi la mine și a zis “ah, tu ești d’asta frumoasă și proastă, am mai avut.”

Și îmi amintesc că am ieșit extrem de iritată.

Asta era chiar la admitere?

Da. Și îmi amintesc că atunci când s-au afișat listele, eu simțeam deja un fior de spaimă legat de ce va urma. Știam deja prea multe povești.

Și cum ai reușit să depășești momentul?

Lucrând cu mine, făcând terapie, având la vremea respectivă un partener care m-a susținut foarte mult și a fost alături de mine, prieteni, familie.

Tu când ți-ai dat seama că experiențele de acolo au fost traumatizante?

În timp ce le trăiam.

Și acesta a fost motivul pentru care ai ajuns să faci terapie?

Da. Pentru că începusem să am anxietate. Când ajungeam în fața universității, de câteva ori, m-au lovit atacuri de panică.Îmi era efectiv frică să intru acolo.

Și în momentul acela mi-am dat seama că eu, care eram înainte un om echilibrat, nu mai dormeam bine, nu mai mâncam bine, nu mai puteam vorbi despre altceva decât despre UNATC, pentru că era atât de dureros ce trăiam acolo că nu reușeam să gestionez situația.

Episodul cu profesoara care a dezvăluit că faci terapie a venit așadar, după. Dar ce te-a afectat înainte de asta?

Eram umilită gratuit.

Ce înseamnă că erai umilită?

Se striga la mine, sau dacă răspundeam greșit la întrebarea capcană și voiam să dau un feedback, nu era bine. Am constat cu stupoare că mai bine taci și așa vei avea un trai mai bun.

Sau la un moment dat, când făceam o bucată din La vie d’Adele, genul personajelor era schimbat, femeia adulteră venea acasă și era prinsă de bărbat, iar eu am spus “dar e o secvență scrisă pentru două femei și lucrurile astea se traduc diferit într-un cuplu gay, versus într-un cuplu heterosexual, e un alt tip de polemică și mi-aș dori să fac bucata asta cu o colegă.”

Și mi s-a spus că nu interesează pe nimeni ce vreau eu și să mă duc să îmi fac teatrul meu de lesbiene, dacă asta vreau să fac, aici nu se face propagandă homosexuală.

A fost un profesor bărbat sau femeie?

Femeie.

Tu sau alți colegi ați încercat vreodată să schimbați lucrurile din interior, chiar după ce se întâmplau?

Am încercat la un moment dat să fac o petiție și inițiativa a fost întâmpinată mai degrabă cu neîncredere din partea colegilor, pentru că mulți se temeau de eventuale repercusiuni, iar alții spuneau că sunt motivați de o atitudine mai severă, mai autoritară.

Ce i-ai zice unui tânăr care vrea să dea acum admiterea la UNATC? La ce să se aștepte?

Nu știu cum e UNATC acum, am tăiat orice legătură. Depinde la ce profesori va pica, pentru că chiar există și oameni extraordinari acolo.

Sfatul meu ar fi să își antreneze spiritul critic și să nu îl neutralizeze, așa cum sunt încurajați să o facă.

Să vorbească cu cei din jur despre ce li se întâmplă, pentru că solidaritatea, ca în multe alte probleme, este, de obicei, calea.

The post Ioana Bugarin, actriță: “Experiența de la UNATC a fost traumatizantă. Am avut câteva atacuri de panică în fața universității. Îmi era efectiv frică să intru acolo.” appeared first on Cultura la dubă.