În 2007, Cristian Mungiu câștiga cel mai râvnit premiu din lumea cinematografiei – Palme d’Or la Cannes, cu filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Este momentul de referință al ultimilor 20 de ani, în care cineaștii români au devenit o prezență constantă și relevantă în cinematografia europeană.

3 ani mai târziu, Mungiu aducea la București o bună parte din elita pe care o cunoscuse la Cannes și începea ceea ce azi reprezintă unul dintre cele mai importante festivaluri ale capitalei – Les Films de Cannes à Bucarest, într-un context în care mersul la cinema era încă un gest de nevoie culturală și socială, nu o prezență de wanna be influencer pe Instagram.

„Aveam playere VHS în casă, nu aruncasem încă dischetele, existau Cinema Studio, dar și Patria, și de Netflix, streaming, mașini electrice sau influenceri încă nici nu putea fi vorba pe la noi.”

Sunt 14 ani de atunci, iar între timp s-au întâmplat multe. Mungiu a mai adăugat în palmaresul său câteva premii importante la Cannes, iar filmele sale au devenit parte din patrimoniul cultural al României, cunoscut peste hotare.

Cinema Studio, unde aveau loc cele mai multe dintre proiecțiile primelor ediții, are lacătul pus de mai bine de 9 ani, și găzduiește pe treptele din față oameni ai străzii.

Dar Les Films de Cannes à Bucarest a crescut și s-a adaptat nevoilor publicului și ale breslei, fiind un eveniment așteptat al fiecărei toamne.

Anul acesta, festivalul aduce în fața publicului românesc, în premieră, marii câștigători de la Cannes (Anora și Grand Tour), filmul care a câștigat Ursul de Aur la Berlin (Dahomey), filme de referință pentru istoria cinematografiei (O vară de neuitat), dar și cele mai noi producții românești (Tata, Săptămâna Mare), în 10 zile în care nu știi cum să faci să vezi cât mai multe.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Cristian Mungiu povestește cum a început totul și cum a evoluat, dar și care sunt bucuriile sale, dincolo de astfel de evenimente.

Poate că unele lucruri au mai fost spuse sau poate că sunt noutăți absolute. Există, însă, ceva special printre aceste rânduri – generozitate.

Mungiu ar fi putut merge oriunde în lume, dar a ales conștient să construiască aici, unde uneori lucrurile se năruie în jurul nostru.  

Mungiu, printre zboruri către diverse destinații îndepărtate, printre proiecte în derulare și responsabilitatea marilor invitați de la festival, a relației cu sponsorii, a celei cu propria familie și propria persoană, a găsit timp pentru cititorii Cultura la dubă și ne-a dăruit povești și gânduri intime.

Așa că acesta nu este un articol despre Les Films de Cannes, ci despre ce poate face un om căruia pur și simplu îi pasă.

***

Sunt 15 ani de când organizați Les Films de Cannes à Bucarest. Cum a început totul? În ce context v-a venit ideea de a organiza un astfel de festival și cine v-a sprijinit la început?

Eram în Buenos Aires cu Thierry Fremaux, delegatul general de la Cannes pentru prima ediție de Ventana Sur, piața de filme sudamericane. Ca s-o promoveze, Thierry organizase pe lângă ea și o “Săptămână de film european”. Rugase câțiva regizori europeni să-l însoțească, printre care și eu, care prezentasem în anul acela Amintiri din Epoca de Aur la Cannes, și Xavier Beauvois.

Mi-amintesc că am zburat cu un avion în care era înghesuită toată industria europeană de film, în principal agenți de vânzări, dar și tot felul de amatori de o călătorie pe gratis în Argentina.

Au fost niște zile destul de memorabile: am fost cu Thierry și ceilalti să vizităm mormântul Evitei Peron și acolo ne-a provocat, conform nu știu cărei „tradiții” să cântăm fiecare cu gura ceva din țara lui.

Mi-am dat seama atunci că mai mult de prima strofă nu prea știam versurile cam la nimic – așa că am cântat imnul.

Și mai neașteptat a fost că m-am vazut cu Alex Leo Șerban, care pe vremea aia părăsise Lisabona și își închiriase o garsonieră mică în Buenos Aires, deasupra unui garaj, într-o zonă foarte plină de viață, cu oameni care dansau tango pe stradă și cu mese așternute direct pe trotuar, la care puteai să stai să povestești târziu în noapte. Ceea ce am și facut cu Leo, bârfindu-i pe cei de acasă și depănând amintiri de la săptămâna de film romanesc la Lisabona, unde fusesem împreună cu Nae Caranfil, eveniment suștinut mai de voie, mai de nevoie, de fotbalistul Marius Niculae.

La Buenos Aires era multă la lume la proiecții și părerea mea era că se datora faptului că era implicat brandul ,Cannes-ului’ – că Săptămâna de Film European aveam și noi la București și nu dădea nimeni năvală.

În urma acelei discuții l-am întrebat pe Fremaux dacă ar fi de acord, în caz că aș fi găsit pe cineva la București să organizeze un festival gen Les Films de Cannes à Bucarest, să permită folosirea brandului.

Convingerea mea era că doar așa poate să mai fi adus ceva lume la filme de autor, că de ‚Cannes’ și ‚croazetă’ se tot vorbea de când România devenise un fel de ‚țară invitată permanent’, însă asta nu însemna că ajungeau pe ecranele noastre și filmele de acolo.

Fremaux s-a gândit și a zis, ok, de acord, cu condiția să-l organizezi tu. Numai asta nu-mi luasem pe cap, dar n-aveam ce să mai fac. Am zis ok, încercăm, cu condiția să vii la prima ediție și să poftești și ceva invitați. Trebuie să îmi organizați o primire ca de șef de stat ca să vin – a glumit Fremaux, însă a venit.

Invitații, totuși, a trebuit să-i poftesc eu și atunci și la toate edițiile următoare.

Pentru mine, primele ediții Les Films de Cannes à Bucarest înseamnă cozile de la Cinema Studio, mergeam după serviciu acolo, cât puteam de repede, în speranța că voi prinde bilete. Era o atmosferă specială la acea coadă, de cele mai multe ori te întâlneai cu cineva cunoscut, iar după film rămâneam în față și dezbăteam. Dumneavoastră ce vă amintiți de la primele ediții? Care era atmosfera de la proiecții, ce filme/ invitați au fost?

Prima ediție am făcut-o cu cele două colege care lucrau atunci în birou și cu alți prieteni care au dat o mână de ajutor. La Otopeni am fost eu după Michael Weber și tot eu plimbam invitații de la o sală la alta cu mașina mea.

Sâmbătă și duminică a fost un pic straniu, căci de regulă fetele nu lucrau decât până vineri, ori când faci un festival weekendul devine obligatoriu timp de lucru.

Am închiriat Opera și am platit un catering dichisit ca să-l primim pe Fremaux cum se cade, însă în ziua aia s-a pornit o ploaie cumplită și jumătate dintre invitați n-au putut ajunge la timp.

Am dat Des Hommes et des Dieux în deschidere și am avut un weekend de proiecții încheiat cu o cântare Night Losers la Clubul Țăranului de la MȚR.

Nae Caranfil a cântat My Way , iar târziu în  noapte, Fremaux, încălzit de atmosferă, i-a dat un mesaj lui Kusturica. Ceva gen, Dear Emir, it’s great to visit the vivid East again. Greetings from Moscow.

Ce s-a schimbat între timp, după 15 ani de festival?

Când ajungi la o anumită vârstă, 15 ani sunt și mulți și puțini totodată. Dar să ne gândim doar la faptul că aveam playere VHS în casă, că nu aruncasem încă dischetele, că existau Cinema Studio, dar și Patria, și că de Netflix, streaming, mașini electrice sau influenceri încă nici nu putea fi vorba pe la noi.

În ăștia 15 ani, de la un weekend de filme, am ajuns să avem 10 zile de proiecție în 4 săli din București și totodată în marile orașe din țară, fără ca festivalul să-și fi propus vreodată să crească în principal cantitativ, cât mai degrabă calitativ.

Anul acesta este, cred că a 10- a oară la rând de când câștigătoarele de Palme d”Or și Grand Prix la Cannes se văd în premieră în festival, dar deopotrivă și câștigătorul Ursului de Aur de la Berlin. 

Festivalul s-a deschis și pentru filme românești și pentru retrospective de autor, focus de țară, evenimente colaterale de sprijinire a breslei cum sunt Managing Talents pentru actori sau Work in Progress ori Book to Screen – de anul aceasta – pentru scenaristi, regizori, producători, dar și scriitori.

Plus că de ceva vreme avem un Festival Hub unde poti bea un pahar după proiecții și sta la povești cu ceilalți spectatori și invitații festivalului.

Cum ați descrie publicul acestui festival?

Publicul e motivul principal pentru care continuăm să ne zbatem în fiecare an să facem festivalul, deși nu știm niciodată din timp ce fel de sprijin vom mai găsi – și asta pentru că încetul cu încetul s-au creat niște așteptări și nu vrem să îi dezamăgim pe acești oameni care ies din casă să vadă filmele de autor de la Cannes pe ecran mare – o nișă tot mai îngustă, de altfel.

E un public educat, cald, cinefil, de toate vârstele – de multe ori discuțiile de după proiecții nu au nevoie de traducere în română.

Sigur, ideal ar fi fost ca după atâția ani, vreo autoritate română zisă competentă să se fi mobilizat să facă un palat al festivalurilor în București sau măcar un micro cultiplex cu săli exclusiv pentru filme de autor și evenimente culturale, încât acest public să găsească și în restul anului drumul spre un hub unde să se simtă acasă și unde să poată petrece timp și înainte și după proiecții.

Cât de mult vă mai implicați în organizare? Mai apelați la relațiile din lumea filmului pentru a convinge invitați importanți să vină la București?

Acum mai sunt implicat doar în procesul de finanțare a evenimentului și, într-o anumită măsură, în programare și în aducerea invitaților. Însă întreaga organizare de detaliu o face o echipă foarte inimoasă care s-a sudat de la an la an, cu un nucleu de 4-5 colegi hands on pe toată durata anului și cu mulți oameni care se adună cam de pe la început de septembrie ca reinforcement pentru festival.

Cine a organizat vreodată evenimente culturale știe că cei mai importanți sunt oaspeții, iar invitarea lor e totodată și cel mai dificil lucru de realizat.

Însă cumva grație stimei de care se bucură cinematograful românesc în ultimii 20 de ani și având norocul să cunosc mulți cineaști și oameni de film personal, reușesc uneori să îi conving să descopere România, Bucureștiul, comunitatea românească de cinema, publicul nostru.

Au fost prezenți în acești ani invitați pe care de regulă îi vezi doar la festivaluri mari, de premieră, precum Cannes, Berlin ori Veneția, dar care au venit, totuși, în Romania, la Les Films de Cannes à Bucarest – de la Gaspar Noe, Albert Serra, Carlos Reygadas, Maren Ade ori Asghar Farhadi și până la Abdelatif Kechiche, Olivier Assayas, Andrei Zviaghintsev, Claude Lelouch ori Jaques Audiard.

Anul acesta vine la București Marin Karmitz, căruia îi dedicați retrospectiva mk2. Inevitabil, ne gândim la relația acestuia cu Lucian Pintilie și este o ocazie să revedem O vară de neuitat. De altfel, Pintilie a fost omagiat și în 2018 în festival, la scurt timp după dispariția sa. Este o intenție a dumneavoastră de a-i păstra memoria vie, de a aduce filmele sale în fața publicului în mod recurent?

Intenția noastră este de a cultiva, pe cât se poate – câtă vreme există și un public interesat – și o latură de cinefilie a festivalului, o secțiune care să aducă mereu în atenție mari filme și mari autori din trecut, căci filmele de demult sunt cel puțin la fel de bune ca cele de azi, dacă nu cumva și mai bune. Trebuie să continuăm să facem din proiecția lor niște evenimente, în ciuda lipsei complete de educație cinematografică din România.

În cazul particular al lui Pintilie, este esențial în primul rând ca toți cei care dețin drepturi, dar și materialele filmelor lui, să găsească soluții pentru a le remasteriza la cel mai înalt nivel de calitate, întrucât filmele bune devin și ele opere de patrimoniu, însă prin natura lor au nevoie de o îngrijire specială ca să nu se distrugă.

Noi, în România, nu facem cât ar trebui în direcția conservării patrimoniului cinematografic pentru că nu sunt destui bani și preocupare pentru cultură.

Riscul este să pierdem iremediabil niște opere din trecut pentru că le tratăm cu indiferență.

În Timișoara și la Cluj au mai fost restaurate cinematografele centrale, de artă. La București, în schimb, Studio, Patria, Scala, Corso, București, etc, sunt în continuare niște ruine. Iar în cea mai parte a orașelor mici, de provincie, nu mai există cinematografe funcționale. Ați fost una dintre vocile care au încercat constant să atragă atenția asupra relevanței acestor spații. Cum vedeți situația acum, după ce au mai trecut niște ani?

Să le fie rușine celor care aveau puterea și obligația să regenereze aceste spații și nu au făcut-o. Și bravo Timișoarei și primarului ei pentru ce au realizat.

Paguba este în mare măsură iremediabilă, pentru că ea nu constă doar în pierderea unor clădiri, ci în dispariția cvasi-completă a obiceiului de a ieși la cinema pentru un film anume – nu ca la mall unde mergi și vezi ce se întâmplă să înceapă după ce ți-ai terminat hamburgerul.

Acest gen de cinema numit de autor avea nevoie de transformarea sălilor de proximitate în mici cineplexuri cu două, trei săli mai mici, cu o palete de evenimente culturale organizate acolo, ca în Franta și ca în multe alte țări europene. Și cu o constanță în programare de filme, fără de care nu există public de cinema.

Sunt primării în țară care, după ce legea le-a oferit recuperarea cinematografelor, le folosesc ca săli de concerte, de teatru, de reuniuni de partid sau ca orice altceva decât săli de cinema – și pentru că nu sunt dotate corespunzător, dar și pentru că sunt manageriate incompetent și pentru că nu s-au adaptat la cum vede publicul ieșirile în oraș astăzi.

E imposibil ca după câteva generații care nu au mai avut ocazia să vadă decât filme mainstream să mai învii acum interesul pentru un tip de cinema mai meaningful – locul acestuia a ramas doar în festivaluri, din păcate, căci cam atât public mai este interesat.

Desigur, teoretic se pot face progrese prin educație, dar nu e niciun semn ca vreo instituție a statului ar fi preocupată de cultivarea de urgentă a gândirii critice și a educatiei prin cultură a compatrioților noștri mai tineri.

Mergeți vreodată la film, în București, ca simplu spectator? Dacă da, unde?

Nu merg niciodată la premiere pentru că am tendința să fiu acomodant și risc să spun ceva politicos autorului despre un film pe care în sinea mea îl consider prost. Altfel, merg la Elvire Popesco sau la MȚR, căci altceva nici n-a mai rămas, și uneori merg la mall când vor copiii să vadă ceva care se dă doar acolo. Fiind, însă, membru în mai multe academii de film, am acces toamna la toate filmele care concurează pentru Oscaruri, Cesaruri sau premiile  EFA – timp n-am să văd destule.

Însă, pentru că printre altele mă preocup să reamenajez casa părintească de la Iași ca pe un spațiu cultural deschis, încerc să organizez acolo și o mică sală de proiecție în amintirea videotecilor de cartier din anii ‘90 cu cele câteva mii de filme pe care le am pe suporturi sau pentru cele la care primesc acces de vizionare.

La Festivalul de Film de la Varșovia, filmul Traffic, scris și produs de dumneavoastră, regizat de Teodora Mihai, cu Anamaria Vartolomei în rol principal, tocmai a câștigat Marele Premiu.  Ce ne puteți spune despre acest proiect, de ce ați vrut să îl faceți în această formulă? De ce nu l-ați și regizat?

E produs de Tudor Reu prin Mindset Film, eu sunt doar Santa’s Little Helper,  iar în roluri principale joacă și Ionut Dumitru, Rares Andrici ori Macrina Bârlădeanu. E o poveste despre clashul cultural dintre occidentalii țărilor fost coloniale și migranții care le populează astăzi, venind de peste tot, dar acum cu avionul, nu pe cal, tolerați, dar ‚invizibili’ în societatea modernă cvasi împărțită în caste. 

Era nevoie pentru acest proiect de privirea cuiva care să fi trăit în vest, dar care să înțelegă și lumea de aici. Iar Teodora și-a trăit majoritatea vieții în Belgia, aproape de locul unde se întâmplă povestea, și vorbea în mod natutral toate limbile prezente în film. Înțelegea că experiența personală și această luptă de a te face vizibil ca persoană, dacă vii din țări despre care localnicii nu știu și nu vor să știe nimic, dar și motivele pentru care societatea occidentală, după ani de zile de educație, bunăstare și progres, se simte superioară și distantă față de ‚noii barbari’, dar și vinovată pentru trecutul ei colonial.

În tot ceea ce înseamnă activitățile dumneavoastră din lume filmului, de la producție la scris, regizat, repetiții cu actorii, etc, ce vă aduce cea mai mare bucurie și de ce?

Încă regăsesc plăcere în fiecare din ele: îmi place să colind satele și muntii din România în prospecții, să vorbesc cu oameni, să descopăr locuri, să mănânc ce găsesc prin copaci și să fac fotografii, îmi place și să scriu – pentru film, dar și mai multe pentru ne-film, mă bucur să lucrez cu actorii, să îi descopăr, să îi cunosc, să căutăm justețea împreună, îmi place și să fiu la filmare și să creez situații, dar totodată și să organizez evenimente dischisite și să pun oameni în situația de a se cunoaște și de a depăna povești.

Așa cum îmi place acum și să evoc viețile alor mei în anii ’70, într-un mod cât mai viu cu putință, în această casă a copilăriei, reorganizată în memoria lor, dar fără exagerată pioșenie, ci mai degrabă cu veselie și viață.

Cred că cea mai mare bucurie o am când reușesc să aștern pe hârtie o poveste despre care mai pot să cred un pic că ar fi cât de cât relevantă – asta a devenit foarte dificil în mijlocul acestei enorme poluări cu imagini, vorbe și sunete – și probabil din pricina asta mă si bucur tare când mi se mai întâmplă.

Dar, altfel, bucuriile cele mai mari sunt când călătoresc ori merg pe stradă și mă uit la oameni, îmi ud florile, îmi mângâi câinii sau povestesc cu copiii mei.  

***

Les Films de Cannes à Bucarest are loc între 25 octombrie și 3 noiembrie. În țară, festivalul va avea ediții
locale în Timișoara, Cluj, Iași și Arad. Programul complet, informații despre filme, evenimente conexe și
invitați, pe www.filmedefestival.ro și pe conturile de Facebook și Instagram.

Biletele sunt disponibile pe Eventbook dar și pe Cineplexx.ro (în cazul filmelor de la Cineplexx Băneasa).

Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest este un eveniment fondat în 2010 de către Cristian Mungiu și
este organizat de către Asociația Cinemascop, Voodoo Films și Vent D’Est.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

Citește și:

The post Cristian Mungiu: “Să le fie rușine celor care aveau puterea și obligația să regenereze cinematografele și nu au făcut-o.” appeared first on Cultura la dubă.

Regizorul a mulțumit în special actorilor și întregii echipe de producție, încheindu-și discrusul de mulțumire cu “Slava Ucraini!” în aplauzele audienței.

Filmul s-a bucurat de critici pozitive în presa internațională. Cultura la dubă a scris despre ele AICI

“Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii” va avea premiera în România în data de 27 octombrie 2023.

Puteți urmări gala de premiere mai jos:

The post Radu Jude câștigă Premiul Juriului la Festivalul de Film de la Locarno appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH Version

A fost o vreme când diminețile pariziene îl prindeau alături de Samuel Beckett, după ore în șir de discuții și multe pahare de whiskey consumate, o alta când construia alături de Krzysztof Kieślowski trei filme legendare: Roșu, Alb, Albastru, și au fost ani în care se întorcea în România, țara sa natală, alături de Lucian Pintilie, pentru a produce câteva dintre filmele marelui regizor român.

Noi l-am întâlnit pe Marin Karmitz în biroul său de la MK2 din Paris, imperiul cinematografic pe care l-a fondat în Franța, cu săli de cinema, producție, distribuție și restaurare de film.

Ne-au adus împreună România și interesul pentru istoriile care merită povestite, fie că vorbim despre cele ale cinematografiei, fie despre cele care au marcat omenirea.

Ca regizor și producător de film, Marin Karmitz a primit peste 150 de premii și nominalizări la festivaluri majore, printre care trei Palme d’Or la Cannes, trei Lei de Aur la Veneția, un Urs de Aur la Berlin, trei nominalizări la Oscaruri și nu mai puțin de 25 de Premii César.

Ne primește cu deschidere la un interviu care se întinde pe câteva ore, timp în care auzim rostite cu nonșalanță nume uriașe cu care a lucrat: Marguerite Duras, Jean-Luc Godard, Theo Angelopoulos, Louis Malle sau Claude Chabrol.

Însă acest articol nu este doar despre filme și nume care au marcat cultura universală, ci este povestea unui copil român evreu, care a trăit la Bucureși teroarea legionarilor, a fost privat de dreptul de a merge la școală și nevoit apoi să plece într-o țară străină.

Acel copil are azi 84 de ani și o carieră de neegalat.

„M-am întors prima dată în România pentru producția unui film de Lucian Pintilie, în anii ’90 (n.r. O vară de neuitat).

Stăteam la un hotel de lângă Palatul Regal și voiam să găsesc casa în care m-am născut, casa în care mi-am petrecut copilăria.”

“Pe atunci nu găseai hărți ale Bucureștiului și am plecat pe jos și am găsit casa de unul singur. Era pe Strada Dumbrava Roșie.

Era aproape noapte și eu am reușit să găsesc casa, am fost surprins și eu să văd cum retrăiam amintiri pe care nu le-aș fi putut descrie.”

Marin s-a născut într-o familie de evrei bucureșteni și poartă numele bunicului său, Marin Karmitz, care avea o profitabilă afacere cu brânzeturi.

Tatăl și fratele acestuia dețineau o importantă întreprindere de produse chimice și farmaceutice și au fost una dintre țintele rebelilor legionari, conduși de Horia Sima.

Marin avea doar 3 ani când rebelii ultra-fasciști au intrat în casa de pe Dumbrava Roșie și i-au terorizat mama. Copilul s-a trezit atunci cu pistolul la tâmplă, ca metodă de intimidare a mamei.

“Au venit la noi acasă să îi caute pe tata și pe fratele lui. Au stat trei zile și au încercat să o facă pe mama să spună unde se ascunde tata. Asta îmi amintesc foarte bine, atmosfera de teroare în care stăteam.

Sentimentul de frică e ceva ce nu poți uita niciodată, e tot timpul acolo. De exemplu, eu nu suport ca cineva să îmi pună pistolul la tâmplă, la figurat, pentru că asta mi s-a întâmplat efectiv, la propriu, când eram copil.

În nicio relație umană nu am suportat să simt presiune. Sunt cunoscut pentru asta în lumea cinemaului.”

Amintirile legate de România pendulează acum între teroare și nostalgie.

„Am avut o copilărie foarte liberă, fiindcă nu aveam dreptul să merg la școală, ca evreu. Eu am învățat să scriu și să citesc abia în Franța. Și îmi amintesc că îmi petreceam mult timp cu ceilalți copii în Grădina Icoanei, făceam prostioare, nimeni nu se ocupa de mine. Nu aveam obligații.”

Marin avea 9 ani în 1947, când a părăsit pentru totdeauna România. Scăpați de teroarea fascistă, evreii români care au supraviețuit au dat apoi de opresiunea comunistă, care i-a deposedat de bunuri. Așa că, rămasă fără nimic, familia Karmitz s-a îmbarcat pe un vapor care pleca din Constanța, fără să aibă o destinație precisă.

După numeroase opriri, la Istanbul, Beirut, Haifa sau Napoli, în care evreii nu erau lăsați să coboare, singurul oraș în care au putut atinge pământul a fost Marsilia.

Se întâmpla la doar doi ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, iar viața lui Marin Karmitz s-a restartat în Franța.

„A fost singura țară unde pe clădiri scria Liberté, Egalité, Fraternité. Singura care ne-a primit.”

A mers la o școală publică de lângă Nisa și mai târziu a ajuns la Paris. Tatăl voia ca el să aleagă o profesie certă, precum avocatura, însă el era atras de artă.

“De când am descoperit lectura, am devenit pasionat de cărți, citeam mult când eram adolescent, nu aveam prieteni fiindcă ne mutam des, aveam viața de imigranți.

Mi-ar fi plăcut să fiu scriitor, dar nu eram bun. Aș mai fi vrut să fiu arhitect, aveam veri arhitecți, dar nici la asta nu eram prea bun. Nu eram un bun desenator, nu aveam ureche muzicală. Mi-ar fi plăcut să fiu șef de orchestră, dar nu eram nici aici așa bun.

Și mi-a rămas fascinația pentru lumea cinemaului.

O altă explicație este că aici am avut mulți ani pașaport de imigrant. Trebuia să iei viza peste tot, petreceam ore întregi în vămi, să fim verificați, era groaznic. Și visam să am un pașaport diplomatic, pentru a trece frontierele fără probleme.

Și apoi am realizat destul de repede că cinemaul era un mijloc prin care puteam traversa frontierele fără să ies din birou, doar cu ajutorul imaginației. Puteai să te plimbi prin toată lumea fără pașaport sau cu un pașaport imaterial – filmul.”

“Când am realizat filme, le-am produs sau distribuit, am devenit un astfel de călător, fără frontiere.”

A studiat imaginea la L’Institut des hautes études cinématographiques (IDHEC) în Paris și s-a specializat ca operator, însă voia să devină regizor.

Așa că mai întâi a lucrat ca asistent de regie, dar nu cu oricine.

“Am avut șansa să lucrez cu Agnès Varda, cu Jean Luc Godard.”

A produs apoi scurtmetrajul unui tânăr regizor cu bani împrumutați de la tatăl său.

“Era un regizor care lucrase deja cu mari producatori ai perioadei Nouvelle Vague. Și avea un proiect pe care toți marii producători îl refuzaseră. Mi-a povestit despre el și i-am zis că eu voi încerca să produc filmul.

E un film pe care l-am făcut cu el și cu un actor extraordinar, care a murit recent, Jean-Louis Trintignant.”

Scurtmetrajul a avut succes, iar el a câștigat bani pentru a regiza primul său scurtmetraj, după un scenariu de Marguerite Duras.

„Acesta nu a avut niciun succes, dar am avut șansa să lucrez cu una dintre cele mai cunoscute femei autoare din cultura mondială. Și, printre altele, în film a jucat soția lui Peter Brook – Natasha Perry și un actor care a dat naștere unei întregi generații de actori, pe nume Garrel, bunicul lui Louis Garrel.”

Filmul a fost, totuși, bine primit printre intelectuali. Iar curajul și nonconformismul i-au deschis uși către marii creatori de cultură, devenind la rândul său unul dintre ei.

“Lucrând la un alt proiect, timp de un an și jumătate am avut șansa să beau whiskey cu Samuel Beckett începând de la ora 13.00 și terminând la 5 dimineața. A fost o întâlnire care m-a marcat profund.”

“L-am întâlnit și pe Ionesco în perioada în care mă vedeam cu Beckett.”

În 1972, lungmetrajul “Coup pour coup”, pe care l-a regizat și produs, i-a marcat decisiv cariera. Avea în centrul poveștii o grevă a femeilor care nu mai suportau condițiile de lucru din întreprinderea lor. Acestea au sechestrat patronul și și-au cerut drepturile. Iar reacțiile muncitorilor din Franța au fost impresionante.

“Filmul a declanșat un scandal enorm. În orașele în care era văzut filmul, angajații fabricilor intrau în greve. La presiunea patronilor, sălile de cinema au scos filmul.”

Luat în vizor de un guvern nu tocmai prietenos cu astfel de manifestări artistice, Karmitz a decis să își deschidă propria sală de cinema și să continue să aducă în fața publicului filme care contează.

„În 1974 am deschis prima sală de cinema de lângă Place Bastille. În zonă nu mai era nimic asemănător, era o sală de karate și una de pornografie.”

Azi, imperiul cinematografic MK2 înseamnă 75 de ecrane de cinema în Franta și 64 de ecrane în Spania.

În 40 de ani de carieră, Marin Karmitz a produs 108 filme și a distribuit peste 350 în sălile de cinema.

Printre celebrii regizori cu care a colaborat se numără și Lucian Pintilie.

„Auzisem de numele Lucian Pintilie, era foarte cunoscut în Franța ca regizor de teatru. Într-o zi, un producător care tocmai îi produsese un film, Balanța, mi-a zis că filmul nu e terminat, nu știa exact cum să îl lanseze și m-a întrebat dacă vreau să mă alătur echipei care deja făcuse filmul.

Am văzut filmul, mi s-a părut magnific, dar foarte lung. Am spus “da” imediat, cu condiția să tăiem din el, fiindcă altfel nimeni nu îl va vedea, iar toată ideea e ca lumea să vadă filmul.

Așa am început colaborarea cu Lucian Pintilie.

• El a fost de acord să taie din film?
• Da, este ceva caracteristic regizorilor de mare talent cu care am lucrat. Au fost tot timpul de acord să scurteze filmul, dacă erau convinși cu argumente. Doar regizorii mici, slabi nu sunt de acord să taie din filmele lor, nu acceptă critica altora.

Apoi am făcut O vară de neuitat, Terminus Paradis și Prea târziu.

L-am iubit mult pe Lucian Pintilie, o persoană foarte cultivată, marcantă. Ca cineast avea un talent extraordinar și o personalitate puternică, vorbea despre realitatea politică și socială, dar sub o scriitură foarte personală.

Sunt unii regizori care ilustrează o istorie, dar nu aduc nimic în plus. Fac un fel de reportaj. El nu. El lua realitatea și o transforma prin scriitura lui, prin stilul lui, prin dialoguri, prin felul în care dirija actorii.

Am amintiri formidabile legate de munca noastră, fiindcă era o muncă pe un palier al inteligenței, un schimb profund în care fiecare zicea cu ce e de acord, cu ce nu e de acord și de ce. Dialogul era de ordinul interogației, nu al obligației.

E ceva rar.

Am avut șansa să lucrez cu astfel de regizori în cariera mea. Cu cei cu care nu am dezvoltat o astfel de relație, m-am oprit din colaborare.”

O altă colaborare marcantă din cariera lui Marin Karmitz este cea cu regizorul polonez Krzysztof Kieślowski. Un admirator al Decalogului lui Kieślowski, Karmitz a solicitat o întâlnire cu regizorul.

„Eu produsesem filmul Au revoir les enfants, de Louis Malle, pe care îl adora. Așa a acceptat să se vadă cu mine.

Am vorbit toată după-amiaza despre morală, despre etică, despre viață, am filosofat. Iar la un moment dat i-am zis că mi-ar plăcea mult să fac un film cu el. Și l-am întrebat dacă are vreun proiect.

Mi-a zis că era angajat într-un proiect, ceea ce avea să fie La double vie de Veronique, și că ar mai fi ceva. A zis “e un proiect mai dificil, mai ciudat, nu știu dacă v-ar interesa. Eu vreau să fac un film despre trei culori – roșu, alb, albastru. Liberté, egalité, fraternité.”

Și eu am zis: “Îl facem mâine.”

Trilogia lui Kieślowski, inspirată din culorile drapelului francez și de istoria care stă la baza celor 3 principii liberté, egalité, fraternité a intrat în istoria cinematografiei și le-a adus celor doi cineaști trei nominalizări la Premiile Oscar, Leul de Aur la Veneția și alte numeroase nominalizări și premii majore.

În biroul producătorului stă așezată o fotografie de pe platoul de filmare de la „Bleu”, în care acesta se află alături de actrița Juliette Binoche și de celebrul fotograf francez Robert Doisneau.

„Kieślowski a fost cineva, la fel ca Samuel Beckett, care a avut o influență foarte mare asupra mea. Cineva cu adevărat excepțional.”

“Relațiile mele cu regizorii apropiați au fost de intimitate intelectuală.

Inima acestei relații este respectul pe care îl avem unul față de celălalt, eu sunt producătorul, tu ești regizorul, fiecare își face treaba și respectă treaba celuilalt. Scopul e să facem împreună cel mai bun tort.

Moartea lui Kieślowski m-a marcat foarte tare. La fel și a lui Pintilie, Chabron. Au fost pierderi pentru mine.”

Numeroasele pierderi suferite l-au determinat, într-un final, pe Marin Karmitz să nu mai producă filme. A transmis cunoștințele fiilor săi, care au preluat afacerea MK2 aproape în totalitate.

Producătorul de film se dedică acum în special pasiunii sale pentru fotografie și artă contemporană, având la sediul companiei o colecție impresionantă de fotografii de artă. În ultimii ani a organizat mai multe expoziții în diverse țări, care includeau operele pe care le deține.

De altfel, și munca sa de regizor și producător de film, a ajuns să fie arătată la marile muzee ale lumii, precum MoMA sau Centre Pompidou.

În toate biografiile este trecut ca cineast și om de afaceri româno-francez, însă, în realitate, prea puține lucruri îl mai leagă de România.

Rămân, însă, unele legături care nu pot fi explicate decât prin propriile sale trăiri, surprinzătoare uneori și pentru el însuși.

„Am fost acum ceva timp la Cluj, la TIFF, pentru a primi un premiu. Am mers cu cei doi copii ai mei pentru că voiam să le arăt România. Era mijlocul lui iunie și eu dintotdeauna în Paris am fost atras de tei, mergeam să îi caut și să îi miros, nu știam de ce.

Deci eram în România, am mers într-un parc și am fost pur și simplu invadat de mirosul teilor. Era mirosul copilăriei mele. Abia atunci am realizat de ce toată viața am fost atras de acest miros.

Teii din România miros mult mai puternic decât cei din Paris.

Per total, amintirile din copilăria mea din România îmi provoacă nostalgie. M-a marcat puternic copilăria, asta e clar.”

Pe de altă parte, nici istoria dură pe care a trăit-o pe propria piele, nu va fi uitată niciodată.

„Vă spun sincer, dacă nu ar fi amintirile din copilărie care creează un univers foarte personal, nu aș simți nicio afinitate pentru România. Românii au ucis 350.000 de evrei. Am fost foarte șocat să văd că atunci când am vorbit despre asta în România, oamenii plecau capul.

Când vorbeam despre Ceaușescu, plecau din nou capul.

M-a frământat mult această tăcere și cred că e grav când țara nu este capabilă să își asume istoria și greșelile. Toate țările au comis atrocități, dar unele le-au recunoscut și au evoluat altfel. În România nu e cazul.”

“Un popor nu își poate găsi identitatea dacă nu își privește corect trecutul. Această asumare e absolut necesară pentru toate popoarele din lume.”

Realitatea actuală a lumii nu îi dă cineastului prea multe speranțe. Nici măcar cinematografia nu îi mai aduce mari satisfacții, nu din punct de vedere financiar, ci din punct de vedere artistic și uman.

Ne conduce către ieșirea din uriașul sediu MK2 și îl întreb ce filme bune a mai văzut în ultimul timp. Îmi mărturisește că nu prea mai merge la cinema fiindcă e dezamăgit de actualele produse, așa că preferă să își petreacă mai mult timp în galerii de artă.

Își amintește, totuși, că ultimul film care i-a plăcut a fost Drive my car (Japonia, 2021).

Apreciază cineaștii români care punctează în continuare realități sociale și politice în filmele lor și îi numește pe aceștia “elevii lui Pintilie”. Crede că artiștii au o responsabilitate socială și că arta lor ar trebui să contribuie la o lume mai bună.

„Am avut tot timpul în istorie opțiunea de a alege între umanitate și barbarie, între a construi sau a distruge lumea.

Acum cred că am intrat într-o perioadă de distrugere fără limite. Am uitat istoria trecută și ne-am deconectat de la ea.

Pentru asta, printre altele, este și vina noastră, a artiștilor.

În cinemaul francez și altele, mai puțin cea românesc, cineaștii s-au deconectat foarte mult de la istorie sau au intrat într-o extremă banalizare a violenței, ceva ce au preluat din cinemaul american. Violența în sensul spectacolului. În filme a devenit o plăcere să omori pe cineva. Și unii spectatori trăiesc plăcerea de a vedea pe cineva omorând pe altcineva. Este insuportabil, este grav.

Punem la îndoială natura ființei umane, integritatea umană.

Conținutul a decăzut foarte mult, este plin de stereotipuri, iar imaginile se vând ca pateurile calde. În acest context, cel care vinde mai bine are cel mai mare magazin.

Ar trebui să reflectăm mai mult asupra conținutului produs, nu neapărat asupra locului în care e difuzat – platforme, televiziuni.

Dacă mai credem în capacitatea omului de a se comporta ca un om, atunci vom avea dorința de a merge să vedem filme în condiții umane, un conținut de calitate în sala de cinema.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Mirosul teilor din București și un imperiu cinematografic în Franța. Fascinanta poveste a lui Marin Karmitz, regizor și producător de film româno-francez appeared first on Cultura la dubă.