“Nu voiam nici măcar dreptate pentru tot răul făcut, mi-am dorit un singur lucru: Să mă lase în pace! Să pot să trăiesc normal. Mi se părea un vis să poți să trăiești normal.”

Anka Levana este actriță a Teatrului Evreiesc din București, fiică, soră, prietenă, soție și, de 5 ani încoace, o fericită mamă. Era acasă cu copilul său în ziua în care o știre i-a tulburat liniștea interioară – “Felix Alexa a fost angajat la Teatrul Național București”.

A fost reîntoarcerea emoțională într-un trecut sumbru, de care credea că a scăpat.

“I-am pus hainele în doi saci, pe care i-am lăsat în ghereta portarului din fața Teatrului Național. <Astea sunt pentru Felix Alexa>”.  Deși au trecut 15 ani de când s-a despărțit de Felix Alexa, își amintește urmăririle din noapte, amenințările, ieșirile violente și frica. Zilele astea, odată cu redeschiderea subiectului în spațiul public, a avut din nou insomnii și stări de greață.

În fața unui val public de revoltă față de angajarea sa la TNB și a unor noi mărturisiri legate de comportamentul său, Felix Alexa a răspuns recent prin dezvăluirea unui mail intim, scris în urmă cu 10 ani de regizoarea Iulia Grigoriu, fosta sa studentă și una dintre tinerele care se consideră victimele sale. Alexa a anunțat, de asemenea, că va cere în instanță scuze publice și daune morale.

A fost momentul care a determinat-o pe Anka Levana să își spună povestea.

“Am simțit că nu trebuie să o las singură pe Iulia. Că trebuie să reacționez. S-a trecut prea ușor peste rănile unor femei. Am simțit că am tăcut prea mult și că tăcerea mă făcea complice la abuz.”, motivează Anka mărturia pe care o veți citi mai jos.

Este și felul ei de a răspunde la veșnicele întrebări și îndoieli care planează asupra victimelor: „De ce abia acum?”, „De ce nu a făcut plângere la poliție?”, „De ce a stat?”

Vrei să-ți spui numele public? “Da.” – a fost răspunsul ferm al actriței.

Mărturia pe care ne-a încredințat-o nu a suferit deloc modificări. Nici reacția trimisă apoi de regizorul Felix Alexa, pe care l-am contactat pentru un punct de vedere. Acesta a scris un text amplu în care suntem amenințați cu toții cu trimiterea în judecată.

***

ANKA LEVANA, actriță: „Când am încercat să obțin un ordin de restricție, mi s-a spus că trebuie să încerce de trei ori să mă omoare!”

“Nu am fost studenta lui. Am avut o relație asumată în care a existat consimțământ de ambele părți. Tot ceea ce a fost în acea relație, detalii, intimități, secrete încredințate, lucruri legate de familie, totul va rămâne în acea relație. Indiscutabil. 

Mă voi referi strict la perioada de după despărțire, o despărțire grea, venită după multe încercări eșuate, o despărțire pe care a refuzat să o accepte. Aveam deja toate indiciile că nu va fi ușor, dar nu mi-am imaginat că vor urma multe luni de hărțuire constantă, amenințări, urmăriri, violență, abuz psihologic și emoțional, în care cea mai inofensivă amenințare a fost “o să am grijă să nu mai calci niciodată pe vreo scenă!”

Prima plângere la poliție a fost în data de 29.09.2011, atunci când mi-a spart ușa de la casă. Cu pumni și cu picioare. În urma apelului la 112 a venit un echipaj de poliție. Eram atât de învinețită la față, de frică, încât m-au întrebat de trei ori dacă individul a reușit să mă bată. A fost un echipaj mixt, un polițist și o polițistă. Polițista mi-a spus “nu plec de aici până nu depui plângere”. A fost prima femeie pe care am simțit-o alături. 

A doua plângere la poliție a fost pentru vandalizarea mașinii, respectiv, toate cauciucurile tăiate, parbrizul și oglinzile sparte. Polițiștii care au făcut constatarea au cerut și accesul la camerele de supraveghere și nu mai insist pe subiect, întrucât, ulterior, și-a recunoscut fapta.

A treia plângere la poliție a fost la o lună după aceste incidente (30.10. 2011), timp în care m-a sunat și mi-a trimis constant mesaje în care eram amenințată și înjurată, timp în care “pur întâmplător” trecea prin fața blocului în care locuiam și mai suna la interfon, tot cu amenințări.

Mă întorceam de la o aniversare, însoțită de doi prieteni. L-au văzut în fața blocului în care locuiam și țin minte că am început să tremur și le-am spus să o luăm prin spatele blocului, dar ne văzuse deja. Tot ce îmi amintesc este un țiuit în urechi și senzația de leșin. Prietenul meu se pusese în fața mea și îi repeta “nu te atingi de ea, nu te las să te apropii de ea, nu te atingi de ea!” în timp ce el era, efectiv, într-un delir în care mă înjura atât pe mine, cât și pe familia mea. Au reușit să mă bage în scara blocului, să mă conducă până în fața ușii, țin minte că îmi tremurau atât de tare mâinile încât nu reușeam să descui ușa. 

A doua zi m-au sunat și mi-au povestit că, după ce m-au lăsat pe mine, i-a urmărit pe ei, și că ar trebui să mai depun o plângere la poliție, că lucrurile sunt foarte grave. Am mers la poliție în ziua respectivă, însoțită. Pe drum am vomitat de trei ori. I-am arătat domnului polițist și mesajele pe care le primeam. Din păcate, la vremea respectivă, mesajele scrise nu erau acceptate ca probe în instanță. 

“Suntem legați de mâini și de picioare de o legislație tâmpită.”

“Ne dorim să vă ajutăm și ne simțim neputincioși”. 

“Vom face tot ceea ce putem să vă ajutăm.”

În cazul meu, cu legile care erau atunci, Poliția Română s-a comportat impecabil.

Nu e o judecată, e o constatare.

Am avut o singură prietenă, din breaslă, un singur om care m-a ajutat enorm, în toate lunile alea în care am trăit în teroare, în anxietate, cu atacuri de panică și depresie, cu pulsul 120 și câte 7 sedative pe zi, cu 43 de kg îmbrăcată. În lunile alea de rău fizic, în care vomitam aproape zilnic, de frică, de nervi, de neputință, prietena, doamna, actrița, a fost colacul meu de salvare. Și-mi vine să plâng când mă gândesc la câte a îndurat și ea. Orice ar face, orice ar spune, o voi purta în sufletul meu pentru tot restul vieții. 

Pentru că au urmat încă cinci luni de ba “te omor”, ba “mă omor”, de ba “te iubesc”, ba “te urăsc”, singura constantă fiind că mă va distruge. Cinci luni de la ultima plângere depusă, până când s-a schimbat legea.

A fost nevoie să fie omorâte două femei și alte șase rănite grav, pentru ca legea să se schimbe. M-au sunat imediat de la Poliția Română: “Domnișoară, s-a schimbat legea, acum putem să vă ajutăm!”

Am fost chemată la secție pentru identificare. Mi-au arătat o poză cu el și m-au întrebat dacă poartă ochelari. L-au chemat a doua zi la poliție. Știu asta pentru că a urmat o serie de mesaje care începeau cu “nenorocito, cum ai putut?”. Mesaje în care m-a înjurat atât pe mine, cât și pe polițistul care îl interogase. 

Concluzia polițistului: “Domnul nu vrea să accepte despărțirea. După tot ce v-a făcut, după atâta timp, el încă speră la o împăcare.”

S-a liniștit după ce a fost la poliție? Nu. Au încetat telefoanele și mesajele de amenințare? Nu. 

Dar am uitat să ne punem telefoanele la încărcat. Mama, care ne-a sunat și aveam telefoanele închise, și eu și fratele meu, într-un atac de panică, a sunat un prieten de familie să vină urgent la noi, că “poate a reușit să intre peste ei”. Nu vreau să mă gândesc la ce a fost în sufletul ei în toată perioada. Prietenul de familie, după ce a verificat că suntem în viață, a rugat portarul să sune la 112 când îl vede mai vede prin preajmă. Portarul i-a spus că îi era frică să sune și că l-a alungat în momentul în care a început să lovească cu picioarele în gratiile de la ușa blocului. 

Asta trăiam. 

Supraviețuiam. 

În acest context a venit și telefonul de la poliție, dacă doresc să merg mai departe cu plângerile. În instanță. Dacă mai am putere pentru un proces sau dacă doresc o înțelegere amiabilă. 

N-am mai avut putere. Nu voiam să mă răzbun, nu voiam nici măcar dreptate pentru tot răul făcut, mi-am dorit un singur lucru: Să mă lase în pace! Să pot să trăiesc normal. Mi se părea un vis să poți să trăiești normal. 

Am ajuns la o înțelegere de comun acord, “îmi retrag plângerile dacă încetezi să mă hărțuiești”. 

M-am gândit la voi, mă gândesc la voi, am o rană în suflet și vreau să știți că voi sunteți singurul motiv pentru care am decis să ies public.

Îmi cer iertare prietenei mele, știu că ar fi vrut să merg mai departe, știu că am dezamăgit-o. N-am mai putut să duc, a fost mult și dureros. Mă judec cu mintea pe care o am acum și cu legile pe care le avem acum, nu cu mintea de 25 de ani și cu legislația care era atunci, când 1270 (o mie două sute șaptezeci) de mesaje nu erau probe în instanță și în care, atunci când am încercat să obțin un ordin de restricție, mi s-a spus că trebuie să încerce să mă omoare de trei ori!

Asta a fost lumea în care am trăit. 

Îmi plânge sufletul când mă gândesc la toate și îmi doream să pot să scriu detașată, dar nu pot, nu pot să vorbesc despre lucrurile astea fără un gol imens în stomac și fără să retrăiesc senzația de atunci, de frică, umilință, neputință. 

Mă opresc aici pentru că eu nu voi întoarce niciodată răul. Consider închis acest capitol din viața mea.” – mărturisește Anka Levana pentru Cultura la dubă.

Anka Levana susține că Felix Alexa a continuat să o sune chiar și după ce ea s-a căsătorit. Soțul său răspundea la telefon și asculta cum Felix Alexa o denigrează: „Este o curvă, o să te distrugă și pe tine, cum m-a distrus pe mine.”, povestește Anka.

L-am contactat pe Felix Alexa pentru a afla cum răspunde acestor relatări. I-am trimis întrebări punctuale, referitoare la fiecare acuzație care i se aduce în acest material. Nu a răspuns întrebărilor, ci a trimis un text amplu din care reiese că este victima unor atacuri și a hărțuirii venite din partea tuturor celor care scriu despre el.

Regizorul a cerut ca textul său să fie “foarte vizibil”. Îl redăm aici integral.

FELIX ALEXA, regizor: „Sunt un om ca oricare altul.”

“Ca jurnalist, trebuie să cunoști regula de bază: orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și a demnității sale. De o săptămână, lumea nu se mai preocupă de altceva decât de viața mea privată, pe care o răstălmăcește, o interpretează, îmi sunt date verdicte fără drept de apel.

Cu ce drept îmi intrați cu bocancii în viață? Cu ce drept îmi răniți părinții sau partenera? Am lângă mine un om minunat, o femeie inteligentă, frumoasă și delicată!

Cine vă dă dreptul să mă jigniți, să mă calomniați, să mă răniți pe mine, să o răniți pe ea, implicit? Chiar și întrebările pe care mi le-ați adresat pentru acest articol sunt jignitoare și îmi încalcă dreptul la intimitate și viață privată.

Sunt un om ca oricare altul. Într-o viață de om am iubit, am fost iubit, am părăsit sau am fost înșelat și mințit. Viața dumneavoastră cum a fost? V-ar plăcea să o expuneți public? De ce nu o faceți?

Da, am avut o relație de vreo 2 ani cu Anka Levana, în urmă cu 18 ani. Dar aceasta nu e treaba nimănui. Cum e de așteptat, nu m-am bucurat să constat că la un moment dat exista și un “celălalt “ de care nu știam nimic!

Ea a rămas cu „celălalt”, s-au căsătorit, le merge totul bine, sper. După ce m-am scuturat de sila minciunii, după ani, în 2017, chiar i-am scris sincer că-i port un gând bun.nDar toate aceste lucruri chiar nu sunt chestiuni de presă, sunt chestiuni private. E viața mea și doar a mea!

Și nu, nu am avut niciodată un dosar penal (n.r. Nu l-am întrebat dacă a avut dosar penal, ci dacă a fost audiat la poliție pentru hărțuire și distrugere). Dar dumneavoastră nu veți scrie asta, pentru că … știți cum se zice: „nu strici o știre bună cu un adevăr”!

Dar voi avea acum un dosar penal, ca parte vătămată, nevoit fiind să mă apăr în instanță, de câte ori va fi nevoie, de hărțuirea constantă la care sunt supus de câtva timp încoace. „(1) Fapta celui care, în mod repetat, urmăreşte, fără drept sau fără un interes legitim, o persoană ori îi supraveghează locuinţa, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere” – art. 208 Cod penal

Exact asta faceți  dumneavoastră și alți jurnaliști și nu numai jurnaliști, în numele “libertății de exprimare”, care nu este chiar nelimitată, cum credeți.”, ne-a transmis Felix Alexa.

Reacții după angajarea lui Felix Alexa la TNB

Felix Alexa este angajat în prezent la trei instituții publice, de unde primește trei salarii din bani publici: UNATC, TNB și Teatrul din Pitești. Acuzațiile la adresa sa au apărut inițial într-o investigație realizată de jurnalista Ioana Moldoveanu pentru RISE Project, la sfârșitul anului 2022. Atunci, mai multe femei vorbeau despre comportamentul său abuziv, hărțuire sau șantaj projesional.

Din posturile de profesor și de regizor, acesta are puterea de a modela destine și cariere. Iar instituțiile, prin angajările pe care le fac, au la rândul lor responsabilitatea de a aduce în fața tinerilor modele demne de urmat – o spun chiar unele dintre cele mai relevante voci ale teatrului românesc contemporan.

“Absența unei condamnări nu suspendă obligația unei instituții de a reflecta asupra propriilor decizii, asupra riscurilor pe care acestea le implică și asupra valorilor pe care le legitimează.

Pentru că instituțiile publice de cultură au și o funcție simbolică. Ele nu produc doar spectacole, expoziții sau evenimente, produc reprezentări despre lume, modele de relaționare, ierarhii de prestigiu. Conferă autoritate. Iar prin deciziile lor transmit mesaje despre ce consideră acceptabil, despre ce sunt dispuse să tolereze și despre ale cui voci contează.”, spune regizoarea Catinca Drăgănescu, manager interimar al Teatrului Masca.

“Lucrez cu studenți și cu adolescenți și aș vrea să pot să le pot spune în continuare, fără să îi mint, că teatrul poate fi un loc sigur, că vocile lor sunt importante, că nu trebuie să tacă, că vor fi crezuți și apărați. Doar că, din păcate, în momentul de față mesajul care se transmite către femei și tineri care au semnalat abuzul sau care se gândesc să îl denunțe este că: n-a contat și nu va conta. (…)

Nu există o condamnare din punct de vedere juridic, dar este totuși de condamnat și nu trebuie să tăcem în fața faptului că o instituție publică alege să trateze niște mărturii documentate ca și cum n-ar exista.”, a scris și regizorul Bobi Pricop, care a anunțat că nu mai dorește să colaboreze cu TNB până când conducerea nu va clarifica angajarea lui Felix Alexa.

“Am fost (și eu) șocată și dezamăgită că, dintre toți regizorii și regizoarele din România, chiar el trebuia angajat. Am obosit și mi-am văzut de ale mele. Un coleg mi-a scris ” nu e momentul să obosești acum, Leta”.

Are dreptate. Trebuie să vorbim. Constant. Non-stop. Să avem reacții. De cele mai multe ori, când sunt invitată să montez într-un teatru, răspund “dacă valorile locului sunt compatibile cu valorile mele, vin”.

Asta am spus și la TNB. Am spus “da, vin” și numele meu apare pe lista cu posibili oameni care posibil vor monta. Am spus “da, vin” pentru că valorile proiectului și ale managerului erau și ale mele.

Evident că acum nu mai sunt. Decredibilizarea tuturor celor care zic de rău de regizorul-profesor nu face parte din setul meu de valori. Punct.”, scrie regizoarea Leta Popescu, director artistic al Teatrului Dramatic din Galați.

“Fiecare femeie care și-a găsit resurse emoționale să numească abuzul abuz, ar trebui crezută. Fiecare femeie care rememorează o trauma, parcurge un drum de întoarcere într-un moment de vulnerabilizare, fără plasă de siguranță.

Nu mai chestionați experiențe dureroase pentru că e o formă de continuare a traumei. Faptul că nu există probe juridice, nu înseamnă că nu există traumă.

Faptul că instituțiile în care funcționăm mulți și multe dintre noi găsesc explicații sau fac ca protecția să fie de partea unora, nu înseamnă că accentele nu trebuie puse pe cele care au făcut tot ce le-a stat în putință să vorbească.

Ele sunt cele care au nevoie de tot sprijinul nostru! În fața lor, instituțiile au eșuat.”, a scris dramaturga Mihaela Michailov, cofondatoarea Centrului de Teatru Educațional Replika și profesoară la UNATC.

La câteva zile după ce a dezvăluit într-un interviu pentru Cultura la dubă propria experiență de lucru cu Felix Alexa, pe care l-a acuzat de comportament abuziv, actorul Conrad Mericoffer și-a anunțat aseară demisia de la TNB, “pentru felul în care se săvârșesc și se desăvârșesc lucrurile în această meserie”.

“Nu am nimic de câștigat din chestia asta, am numai de pierdut. Dar prefer să fac Uber, să mă angajez recepționer decât să exist într-o astfel de lume, într-o astfel de resemnare. Nu vreau să fiu în postura în care să-i spun copilului meu cum stau lucrurile, iar el să mă întrebe peste ani: dar dacă lucrurile așa stau, de ce nu le-ai făcut altfel?”, a transmis Conrad Mericoffer într-un clip pe Instagram.

Au fost și două voci feminine care i-au luat apărarea lui Felix Alexa – regizoarea Lia Bugnar și Marinela Țepuș, fostă directoare a Teatrului Nottara.

„Relațiile sunt și ele mai reușite sau nu, că de-aia ai într-o viață de om mai multe încercări până îți iese (dacă îți iese vreodată). De-atunci mi s-a părut aiurea să spui într-o anchetă jurnalistică despre relația ta cu un iubit. Pentru că, da, am fost și eu studentă, am fost și îndrăgostită de profesori din școală (îndrăgostită lulea), dar erau altele mai frumoase si mai talentate ca mine, așa că mi-am pus îndrăgosteala în cui. Ce vreau să spun este că, în momentul în care te bagi într-o relație cu un profesor, vina e un pic și a ta. Da, da, relație de putere și tot restul, dar tu ești totuși majoră și ai capacitatea să decizi că da sau că nu.”, a scris Lia Bugnar.

“A doua sticlă cu vin băută în locuința regizorului nu cam semăna a asumare/ dorință de continuare? Poate chiar cu năzuința actriței de a fi angajată în București și de a deveni cunoscută cu sprijinul regizorului-profesor, foarte talentat și suficient de influent?!” – se întreabă Marinela Țepuș pe pagina sa de facebook. 

De altfel, Marinela Țepuș a fost cea care a publicat pe pagina sa de facebook un mail intim primit de Felix Alexa de la Iulia Grigoriu, una dintre fostele sale studente. Ca reacție la acestă faptă, Iulia Grigoriu a transmis: “La solicitarea lui Felix Alexa, o terță persoană a publicat pe Facebook un e-mail din corespondența mea privată cu el. Această persoană nu este parte la corespondență, nu a avut acordul meu și își asumă răspunderea pentru acest gest. Publicarea îmi încalcă dreptul la viață privată și secretul corespondenței, ambele garantate de Constituția României și de Codul civil.”

Comunicatul de presă transmis de TNB, referitor la angajarea lui Alexa, a atras la rândul lui sute de comentarii critice. Ulterior, comentariile la postarea respectivă au fost închise.

Felix Alexa are 59 de ani și este fiul regizorului Alexa Visarion, declarat colaborator al Securității printr-o decizie a Curții de Apel din 2013.

Felix Alexa activează în teatrul românesc de peste 30 de ani. Doar la TNB a montat 21 de spectacole, alături de nume importante ale teatrului românesc.

Acum pregătește un nou spectacol, „Tartuffe” (sau Impostorul) de Molière.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post “Asta a fost lumea în care am trăit.” – Anka Levana și dreptul la o viață normală appeared first on Cultura la dubă.

La trei zile de la discursul Vioricăi Vodă pe scena Premiilor Gopo, despre hărțuirea sexuală la care a fost supusă în sistem, o altă actriță, Natalie Ester, relatează azi, într-o postare pe pagina sa de facebook, câteva scene în care a identificat derapaje ale unor bărbați din industrie și le-a oprit la momentul respectiv.

Actrița Teatrului Evreiesc de Stat a încurajat femeile să vorbească despre abuzuri și să confrunte direct abuzatorii, așa cum a făcut-o ea, fiindcă “Pe jegoșii ăștia îi puteți pune la punct, singure, în câteva secunde. Sunt lași și n-au nimic, nici în creiere, nici între picioare.”

Redăm mai jos textul publicat de Natalier Ester:

“- Hai să mergem, că ne-a chemat la el la birou. A zis că vrea să ne impresarieze, să ne dea de lucru, e un tip genial.

– Cine-i, fă, ăsta?

– O să vezi. O să vezi.

Am ajuns în dreptul unui bloc. Scară. Etaj. Apartament.

– Fă, ce firmă are ăsta de nu scrie nimic pe ușă?

– “Poftiți, fetelor, intrați. Relaxați-vă.”

– Da. Bună ziua. Sunt foarte relaxată. Ce firmă e asta? Unde vă sunt colegii, angajații?

– Poftim?

– Niciun poftim. Dacă e firmă de impresariat, unde sunt oamenii care lucrează aici?

– Nu aveți nevoie decât de mine. Haideți, luați loc. Vă fac o cafea.

– Fă, handicapato, libidinosul ăsta vrea să te fu**, unde l-ai găsit? Nu te așeza, plecăm.

– Poftim?!

– Niciun poftim. Prietena mea e naivă iar dumneata arăți ca un pervers mincinos. Ai început prost discuția. La revedere.

Am luat-o pe-a mea de mânecă și-am ieșit din “biroul” individului în mai puțin de un minut. Eram anul I. Cam așa a arătat prima mea întâlnire cu un impresar.

Câțiva ani mai târziu, nu mulți, un regizor s-a apropiat prea mult de decolteul meu și mi-a șoptit zâmbind “ce ai tu frumos, acolo”?

I-am răspuns atât de tare că m-au auzit și portarul și fochistul și pilotul avionului care zbura pe deasupra noastră. “Aici am două țâțe care îmi aparțin în totalitate și pe care vă garantez că nu o să le vedeți niciodată”.

A mai trecut niște timp. O persoană importantă mă pune în fața altei persoane importante.”Vreau să vă cunoașteți. Domnul este foarte interesat de tine, l-ai fascinat cu talentul tău, vrea să organizeze pentru tine un turneu, în America.”

“Serios? Așa, brusc, din sutele de actrițe tinere, v-ați gândit voi să mă duceți pe mine în America? O clipă. Îl sun acum pe tata și discutați cu el condițiile, e în regulă?”

“Nu, nu, nu e nevoie. Dacă nu vrei, nu e obligatoriu”.

Tu’vă’n gură de jeguri…

Fetelor, nu lăsați să treacă 20 de ani… Vă rog eu, fiți vigilente și lăsați pudoarea de o parte. Pe jegoșii ăștia îi puteți pune la punct, singure, în câteva secunde. Sunt lași și n-au nimic, nici în creiere, nici între picioare. V-o spune o delicată.”

The post Natalie Ester, actriță: “Un regizor s-a apropiat prea mult de decolteul meu și mi-a șoptit zâmbind “ce ai tu frumos, acolo?” appeared first on Cultura la dubă.

Despre Ioana Bugarin se spune de un an încoace că este revelația industriei cinematografice din România, după o serie de roluri impresionante, care i-au adus premii sau nominalizări.

Este Mia din filmul Mia își ratează răzbunarea, Laura din Otto Barbarul, Cristina Tofan din Miracol și, cel mai recent, Denisa din serialul Ruxx. În teatru joacă pe scena Odeon în Julieta fără Romeo, Hamlet sau Casanova, dar și în spectacole independente, cum ar fi Itinerarii.

Are doar 25 de ani și în față pare că o așteaptă un viitor strălucit.

Am vrut să o cunoaștem mai bine pe Ioana după rolul său impresionant din filmul Miracol, în regia lui Bogdan Apetri. Tânăra actrița interpretează rolul unei măicuțe care este victima unui viol, devenind astfel un simbol dureros al femeilor din România care trăiesc o astfel de traumă.

Vorbind despre experiența sa la acest film și despre cariera în actorie, am ajuns, fără să ne fi propus, să discutăm foarte mult despre perioada petrecută în facultate, la UNATC.

Din nefericire, la fel cum s-a întâmplat și în cazul altor actrițe care au vorbit pentru Cultura la dubă, Katia Pascariu, Roxana Lupu sau Alina Șerban, Ioana Bugarin – reprezentanta tinerei generații, care a absolvit facultatea în urmă cu doar doi ani, are propria poveste plină de sechele emoționale trăite în mediul universitar artistic.

“Mi se pare important să vorbesc despre asta, în speranța că le pot insufla puțină încredere actualilor studenți care poate trec prin situații similare.”

***

Ioana, îți mai aduci aminte ce te-a determinat să dai la actorie?

Râdeam la un moment dat și ziceam „pentru că în copilărie nu am fost suficient băgată în seamă”. A fost un fel de loc în care am găsit spațiu să îmi exprim sensibilitatea și vulnerabilitatea.

Am intrat în trupa de teatru a liceului, în germană, și jucam o dată pe an, la Teatrul German din Timișoara. Eu am debutat în limba germană. Eram o trupă de amatori, dar eram coordonați de o actriță profesionistă, Isolde Cobeț, care m-a încurajat foarte tare, a fost o formă de validare care clar m-a mobilizat.

Părinții mei au fost inițial s-au temut că voi avea o viață plină de frustrare și nefericire, ba chiar mi-au spus “ești un om atât de sensibil, cum o să te descurci într-o industrie atât de dură?”

Apoi și-au revizuit atitudinea și și-au dat seama că dacă asta mă face pe mine fericită, asta e cel mai important pentru ei. Și au fost alături de mine și m-au încurajat orbește.

Fără ajutorul lor, nu aș fi putut să fac un an de studii la Londra, care m-a ajutat enorm.

Cum ai ajuns la Londra?

Printr-o audiție. Am dat 5 audiții și după ultima rundă mi-au oferit un loc. A fost o competiție imensă, eram 6000 pe 28 de locuri.

Și așa mi-au propus un curs intensiv de un an de zile.

Ești actrița Teatrului Odeon, cum ai reușit să te angajezi acolo?

Printr-o colaborare cu regizorul Dragoș Galgoțiu, care m-a ales să intru pe rolul Ofeliei și în urma acelei premiere, directorul de la momentul respectiv, domnul Cristian Șofron, mi-a propus să mă angajeze. Cred că a fost o șansă, fiindcă nu erau multe actrițe pe tipologia mea.

Cum a început pentru tine proiectul Miracol? Ai dat un casting?

Da, am dat un casting, totul a fost foarte convențional. M-a contactat un director de casting, m-a invitat să dau o probă, prima probă am dat-o doar cu dânsul, după care a fost invitat și regizorul.

A trebuit să pregătesc mai multe secvențe.

Am primit vestea că am luat rolul pe când eu eram într-o rezidență de creație în Franța, pentru spectacolul Itinerarii, în regia lui Eugen Jebeleanu.

Îmi amintesc că în aceeași perioadă trebuia să filmez și la Mia își ratează răzbunarea și eram în planificări pentru un alt proiect de lungmetraj, în care ar fi trebuit să mă rad în cap.

A fost o discuție, îmi amintesc, dacă aș putea să nu mă mai rad. În final, acel proiect nu s-a mai făcut, iar cu bunăvoința lui Bogdan, am mutat filmările de la Mia cu 10 zile. Asta a fost posibil deoarece filmam în regim independent, cu o echipă mai mică. Așa că am filmat Miracol, apoi Mia, apoi m-am întors la filmări la Miracol încă 4 zile.

Deci pentru mine vara aceea a fost un salt între două personalități diametral opuse.

Să continuăm acum cu Miracol, ai luat rolul, ai avut de pregătit într-o vară două personaje complet diferite. Cum a fost procesul de lucru, de repetiții?

Norocul meu a fost cumva că repetițiile pentru Mia începuseră cu un an înainte și scenariul se dezvoltase în urma improvizațiilor. Bogdan Theodor Olteanu venea cu totul felul de situații pe care ni le propunea, ne încuraja să experimentăm și a fost un proces din care am învățat multe.

La Miracol au fost niște luni, în jur de trei, în care am avut foarte multe întâlniri cu regizorul, puneam pe masă povești din trecutul nostru, ne-am recomandat filme, am avut repetiții cu ceilalți actori.

Am vrut să am într-un fel și o experiență senzorială a personajului, iar pentru asta am cerut să stau o săptămână în mănăstirea în care am filmat.

Am renunțat la telefon, încercam să merg la toate slujbele, mă trezeam la 4 dimineața, încercam să mă rog.

Cum te-ai pregătit pentru roluri, având în vedere că nu aveai experiență foarte mare? A fost suficient ce ai învățat din școală? Sau ai lucrat foarte mult cu regizorii?

Cred că o combinație din toate. Chiar dacă nu aveam experiență foarte mare, avusesem deja niște roluri în filme. Aș face totuși o nedreptate regizorilor să omit cât de mult m-au ajutat încrederea și susținerea pe care mi-au arătat-o în perioada de repetiții și apoi la filmări. Am avut o colaborare bazată pe încredere cu fiecare în parte. Le sunt recunoscătoare pentru aceste experiențe.

De asemenea studiile din Londra, unde am avut un curs de actorie de film, cât și la UNATC.

Din păcate, experiența UNATC-ului pentru mine este mai degrabă umbrită de abuzurile psihologice la care am fost supusă de-a lungul facultății.

Deși am ezitat să vorbesc despre asta mult timp, din teama că vor exista repercusiuni, acum nu mai am nicio problemă. Evitam să iau o poziție. A fost o experiență sumbră pentru mine.

Îți propun să revenim la acest subiect în detaliu.  

Legat de Miracol, nu aș vrea să trecem peste scena violului, poți să ne spui cum ai pregătit acel moment extrem de dur din film?

Nu am pregătit-o, mi-am folosit foarte mult imaginația. Din păcate, femeile din România sunt extrem de expuse la diverse forme de hărțuire și mi-am pornit imaginația de acolo, revizitând niște momente în care m-am simțit atinsă în niște feluri nepotrivite, momente în care m-am simțit inconfortabil fiindcă eram atinsă, mi se vorbea într-un anumit fel, eram pusă în niște poziții vulnerabile.

Mi se pare că pe măsură ce am crescut, am învățat să fiu mai fermă în setarea limitelor. Când eram mai puștoaică, din păcate, acceptam mai multe, fără să știu cum să spun nu.

Ieri seară, la decernarea Premiilor Gopo, ascultând mărturia Vioricăi Vodă despre o serie de situații în care a fost hărțuită sexual, mi s-a făcut pielea de găină.

Am admirat curajul ei de a vorbi și m-a cutremurat speranța pe care o avea în legătură cu destinul fiicei ei, care speră să fie diferit. M-a întristat să văd că mărturia ei nu a fost îmbrățișată cu prea mare căldură de sală sau cei de pe scenă deopotrivă.

Cred că singurul lucru pe care îl putem face în astfel de momente, este să creăm un spațiu sigur pentru cei care aleg să vorbească, fără intervenții parazitare sau să distragem atenția.

Nu e ușor să auzi asta, dar cred că e necesar.

Din păcate, există prea multe astfel de povești care nu au fost rostite, frica se insinuează mereu.

S-a trecut prea ușor cu vederea peste cele rostite și m-am bucurat când Katia Pascariu a revenit asupra subiectului atunci când a ridicat premiul.

De crezi că li se întâmplă asta femeilor din România?

Pentru că trăim într-o societate patriarhală, structurată inegal, iar problemele sunt la nivel sistemic. Din păcate, nu e o situație întâlnită doar la noi. Mentalitățile se schimbă cel mai greu, femeile cresc educate cu niște mesaje foarte toxice, în raport cu ele însele și cu bărbații din viața lor, corpurile lor.

Suntem mai degrabă educate să nu deranjăm…

Să purtăm sutien…

Exact, să purtăm sutien, să plecăm capul, să nu provocăm…Dacă nu porți sutien, ești considerată vulgară sau indecentă, doar pentru că ai un corp.

Din păcate, toată suprasexualizarea corpului feminin la care am fost expuși, ne-a șlefuit un tip de privire asupra sexualității și a corpului feminin. Inevitabil, asta se reflectă în modul în care ne raportăm la noi, în felul în care simțim nevoia să ne acoperim, să ne protejăm.

Tot din păcate, bărbații nu se gândesc așa cum ne gândim noi, la cum se vor îmbrăca și ce mesaj ar putea transmite vestimentația lor.

Tu ai 25 de ani acum, ești încă foarte tânără. Tu îți asumi aceste schimbări de mentalitate, de exemplu, pentru că am vorbit despre asta, ieși pe stradă fără sutien și îți asumi că vei atrage priviri neplăcute?

Da, dar fac asta de câțiva ani și pentru mine cred că inclusiv anul în Londra a fost eliberator, fiindcă acolo discursul e mai inclusiv. Și am ajuns foarte repede să pun la îndoială normele pe care le moștenisem. În continuare avem mulți pași de făcut în felul în care ne educăm fiicele și în felul în care ne educăm fiii.

O problemă este și faptul că bărbații au impresia că au drepturi asupra corpului feminin, la propriu și la figurat. Sau că trebuie să ne lase să vorbim. Sunt forme de a ne controla și de a ne face să avem mult mai puțină încredere în noi.

Cred că doar în timp se pot schimba mentalitățile și prin artă scrisă responsabil, în care femeile nu mai sunt doar un accesoriu pentru personajul principal masculin și sunt niște persoane cu niște preocupări individuale, care au o meserie, care nu se definesc doar prin viața lor familială sau romantică.

După anul petrecut la Londra, ai avut ocazia să rămâi acolo?

Am vrut să fac licența acolo, m-am dus să dau admitere la o altă școală, unde eram 6000 pe 16 locuri, am ajuns în ultimii 50 și am picat.

M-am întors, am vrut să lucrez. Ai mei m-au sfătuit să dau la UNATC.

Iar la UNATC am dat din dorința de a nu sta un an fără să am contact cu meseria. De-a lungul primului an de studii, am început să iau audiții și să fiu invitată să particip în diverse proiecte, lucru care m-a motivat să rămân și să termin studiile aici.

Așadar, ai rămas la UNATC. Cum a fost experiența de acolo?

Cu bune și cu rele, dar mai mult cu rele.

Încep cu bunele. Mă bucur că mi-am cunoscut colegii de generație, că am avut niște întâlniri cu niște profesori care cu adevărat au crezut în mine, m-au încurajat să explorez plină de curiozitate meseria asta, cum ar fi doamna Anca Ioniță, domnul Florin Grigoraș, niște oameni foarte importanți pentru mine în facultate.

Dar, pe de-a întregul, a fost mai degrabă o experiență traumatizantă. Pentru că mi se pare că există o incorectitudine foarte mare în felul în care se raportează la studenți, procesul de evaluare este la limită aleatoriu, atitudinea unor profesori față de studenți este în continuare dictatorială și pe alocuri chiar abuzivă. Cad foarte des în comentarii misogine, sexiste.

Am avut o experiență înfiorătoare, i-am povestit unei profesoare că m-am apucat de terapie, din cauza experiențelor din școală.

Eram într-un proces de psihanaliză, talk therapy, și în urma unui examen, pentru că ea a fost nemulțumită de felul în care lucrurile s-au petrecut, a spus tuturor că eu sunt „pe tratament psihiatric” și că am probleme psihice, că nu sunt în control.

Așa am ajuns să fiu bullied de colegi, de profesori, am avut nota extrem de scăzută, cu toate că eu făcusem același lucru pe care mi-l ceruse, timp de o săptămână.

Plângeam pe un monolog, ceea ce nu mi se pare că e semn de nebunie, ci de angajare emoțională.

În fine, a fost groaznic.

Și fac acest exercițiu de imaginație și spun: și dacă într-adevăr eram pe tratament psihiatric? De ce se comportau în felul ăsta cu mine? Ar trebui evaluate competențele profesionale și lucrurile pe care le execuți, nu cine ești, felul în care alegi să trăiești, să mânânci, să simți, orice.

Ai avut vreo discuție cu profesoara respectivă sau cu conducerea?

M-am transferat și am plecat din grupa respectivă. Pentru mine a fost o trădare a încrederii, i-am dat un mail în care i-am spus că sunt recunoscătoare pentru lucrurile pe care le-am învățat de la dânsa, dar consider că s-a comportat foarte nedrept.

Am fost amenințată în continuu că nu sunt actriță, că ar trebui să mă las, că nu am competențele necesare pentru a face meseria asta. Ce m-a salvat a fost că în paralel cu acest feedback, aveam proiecte profesioniste, în afara școlii, iar toți oamenii cu care lucram îmi dădeau feedbackuri atât de bune, încât aveam tendința să nu le cred, alăturându-le celor pe care le primeam la UNATC.

Mi se pare ironic să văd că am reușit să lucrez și să îmi fac meseria. Mă bucur că nu m-am lăsat descurajată complet, cum vedeam că se întâmpla în jurul meu.

Din acest motiv mi se pare important să vorbesc despre asta, în speranța că le pot insufla puțină încredere actualilor studenți care poate trec prin situații similare.

Am auzit povești asemănătoare și de la alți absolvenți de UNATC, cum îți explici acest comportament descurajator față de studenți?

E un model învechit, estic, în care ei cred că trebuie să fii deconstruit pentru a fi reconstruit într-o formă mai bună, iar această mentalitate creează loc pentru abuzuri.

Am fost în Marea Britanie și am văzut că poți învăța meseria asta și fiind respectat, încurajat, primind un feedback moderat, generos, pe care îl asculți și îl urmezi.

Aici e mai degrabă gândirea asta, că trebuie să reziști în fața tututor acestor obstacole și asta te va face mai puternic.

Ceea ce mi se pare fals.

Eu nu cred că oamenii trebuie să fie abuzați pentru a obține performanță de la ei.

Ți s-a cerut să te dezbraci la vreun examen? Am auzit asta de la alți studenți.

Nu, nu mi s-a întâmplat, dar, din păcate, știu profesori care au cerut asta. Spre norocul meu, eu nu m-am întâlnit cu asta.

Dar ce fel de atitudine sexiste ai întâlnit?

Mi se pare sexist și să fii strigată “fetițo” sau să ți se spună de la admitere “ah, tu ești d’asta frumoasă și proastă”, iar eu nici nu apucasem să deschid gura.

Ți s-a spus asta?

Da.

Intrasem într-o sală, profesoara care venise să ne evalueze s-a uitat împrejur și apoi la mine și a zis “ah, tu ești d’asta frumoasă și proastă, am mai avut.”

Și îmi amintesc că am ieșit extrem de iritată.

Asta era chiar la admitere?

Da. Și îmi amintesc că atunci când s-au afișat listele, eu simțeam deja un fior de spaimă legat de ce va urma. Știam deja prea multe povești.

Și cum ai reușit să depășești momentul?

Lucrând cu mine, făcând terapie, având la vremea respectivă un partener care m-a susținut foarte mult și a fost alături de mine, prieteni, familie.

Tu când ți-ai dat seama că experiențele de acolo au fost traumatizante?

În timp ce le trăiam.

Și acesta a fost motivul pentru care ai ajuns să faci terapie?

Da. Pentru că începusem să am anxietate. Când ajungeam în fața universității, de câteva ori, m-au lovit atacuri de panică.Îmi era efectiv frică să intru acolo.

Și în momentul acela mi-am dat seama că eu, care eram înainte un om echilibrat, nu mai dormeam bine, nu mai mâncam bine, nu mai puteam vorbi despre altceva decât despre UNATC, pentru că era atât de dureros ce trăiam acolo că nu reușeam să gestionez situația.

Episodul cu profesoara care a dezvăluit că faci terapie a venit așadar, după. Dar ce te-a afectat înainte de asta?

Eram umilită gratuit.

Ce înseamnă că erai umilită?

Se striga la mine, sau dacă răspundeam greșit la întrebarea capcană și voiam să dau un feedback, nu era bine. Am constat cu stupoare că mai bine taci și așa vei avea un trai mai bun.

Sau la un moment dat, când făceam o bucată din La vie d’Adele, genul personajelor era schimbat, femeia adulteră venea acasă și era prinsă de bărbat, iar eu am spus “dar e o secvență scrisă pentru două femei și lucrurile astea se traduc diferit într-un cuplu gay, versus într-un cuplu heterosexual, e un alt tip de polemică și mi-aș dori să fac bucata asta cu o colegă.”

Și mi s-a spus că nu interesează pe nimeni ce vreau eu și să mă duc să îmi fac teatrul meu de lesbiene, dacă asta vreau să fac, aici nu se face propagandă homosexuală.

A fost un profesor bărbat sau femeie?

Femeie.

Tu sau alți colegi ați încercat vreodată să schimbați lucrurile din interior, chiar după ce se întâmplau?

Am încercat la un moment dat să fac o petiție și inițiativa a fost întâmpinată mai degrabă cu neîncredere din partea colegilor, pentru că mulți se temeau de eventuale repercusiuni, iar alții spuneau că sunt motivați de o atitudine mai severă, mai autoritară.

Ce i-ai zice unui tânăr care vrea să dea acum admiterea la UNATC? La ce să se aștepte?

Nu știu cum e UNATC acum, am tăiat orice legătură. Depinde la ce profesori va pica, pentru că chiar există și oameni extraordinari acolo.

Sfatul meu ar fi să își antreneze spiritul critic și să nu îl neutralizeze, așa cum sunt încurajați să o facă.

Să vorbească cu cei din jur despre ce li se întâmplă, pentru că solidaritatea, ca în multe alte probleme, este, de obicei, calea.

The post Ioana Bugarin, actriță: “Experiența de la UNATC a fost traumatizantă. Am avut câteva atacuri de panică în fața universității. Îmi era efectiv frică să intru acolo.” appeared first on Cultura la dubă.