Într-o țară occidentală, un regizor multipremiat la cele mai importante festivaluri de film are statutul unei celebrități. În România, Radu Jude, un regizor multipremiat la cele mai importante festivaluri de film, ia Bucureștiul la pas și trece aproape invizibil printre oamenii apăsați de grijile zilnice.

E cât se poate de conectat la farmecul, dar mai ales la haosul țării noastre și se lasă inspirat de orice vede pe stradă, în interacțiunile cu autoritățile, în presă sau pe social media. “România oferă foarte mult material unui cineast. E de ajuns să ieși pe orice stradă și poți face un film în momentul ăla, pe loc.”

Între frecventele participări la festivaluri internaționale, nu încetează să deschidă și să dezvolte zeci de foldere care cuprind idei pentru viitoarele sale filme. Printre proiectele la care lucrează acum se numără un film produs majoritar de francezi, pornind de povestea unei românce care lucrează peste hotare, în timp ce fiica sa rămâne acasă, un alt film despre o româncă din mediul rural care face videochat și un Frankenstein cu Sebastian Stan în rol principal, după cum regizorul dezvăluie în premieră pentru Cultura la dubă, în interviul de mai jos.

Recent premiat anul acesta cu Ursul de Argint pentru scenariul filmului Kontinental ’25, Radu Jude participă peste câteva zile la Locarno cu noul său film, Dracula – un proiect născut dintr-o glumă. Ambele au fost filmate cu telefonul, din lipsă de resurse, dar și dintr-un curaj nebun.

“La un moment dat niște oameni m-au acuzat că vreau să distrug toată industria de film și toată lumea să facă filme cu telefonul și fără bani. Eu nu spun că trebuie să facă toată lumea filme cu telefonul, dar întrebarea e: ce faci dacă nu ai acces la altceva? Răspunsul meu este: eu o să continui să fac filme așa cum pot. Nu mă interesează dacă sunt considerate bune sau proaste, eu vreau să fac filme.”, spune Jude.

Martin Scorsese l-a elogiat pe Radu Jude, alături de Mungiu, Porumboiu și Puiu, într-un clip devenit viral, iar Centrul Pompidou îi va dedica în această toamnă o retrospectivă integrală a filmelor sale.

Dar dincolo de laude, de premiile deja câștigate și de cele ce vor urma, Jude și-ar dori mai degrabă măsuri concrete care să sprijine accesul românilor la cultură, cum ar fi restaurarea unor săli de cinema sau modernizarea bibliotecilor din mediul rural.

Despre toate acestea am vorbit recent, într-o dimineață de vară bucureșteană. Lângă noi erau ultimele rămășițe ale Cinematografului Patria – un stindard al nepăsării și neputinței autorităților de a restaura Blocul ARO, prima clădire modernistă din capitală.

***

Radu, urmează participarea la Locarno, cu ce te ocupi în perioada asta?

Sunt în plină pregătire cu un film nou pe care o să-l fac pentru un producător francez, Saïd Ben Saïd. Titlul este provizoriu – Jurnalul unei cameriste, pentru că e un fel de dialog cu cartea lui Mirbeau (n.r. scriitorul francez Octave Mirbeau 1848 – 1917.

Și Saïd mi-a propus, acum vreo doi ani, să scriu orice vreau pentru el, dar acțiunea să se petreacă majoritar în Franța. Cum nu pot să fac un film franțuzesc 100%, m-am gândit la o poveste care să fie între România și Franța, și atunci am pornit de la povestea unei tinere femei care lucrează pentru o familie din Franța, în timp ce fiica ei a rămas în România.

E un film, într-un anumit sens, mic și așezat, diferit de ce am făcut sau mai aproape de Kontinental, să zicem, așa ca stare, unde montajul va fi elementul central, cred. Și trebuie să-l filmez anul ăsta. A fost respins de CNC-ul românesc unde am aplicat pentru o coproducție minoritară, a trebuit să obținem banii din alte părți și îl facem fără participare românească, din păcate. Mi-ar plăcut să fie și românească.

E interesant căspui că a fost respins de CNC, fiindcă în bula cinematografiei din România, mulți au impresia că tu câștigi mereu concursuri la CNC. Dar, iată că ai și proiecte respinse.

Da, am multe respinse. Anul ăsta am avut ambele proiecte respinse. Unul a fost respins cu o notă atât de mică încât nici nu apare pe lista finală.

Kontinental ’25, într-o variantă de scurtmetraj, a fost respins. Dracula a fost respins o dată, Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii a fost respins o dată. Impresia asta vine din faptul că, având mai multe proiecte, mai și câștig și atunci pare că eu câștig tot timpul. În realitate, nu e așa. Eu nu vreau să pară că e un fel de văicăreală asta, nu este deloc, doar vreau să explic.

Apropo de respingere, povesteai într-un interviu că Dracula s-a născut, de fapt, dintr-o glumă, că erai la niște întâlniri cu tot felul de producători care îți respingeau proiectul Babardeală cu bucluc (n.r. filmul Babardeală cu bucluc sau porno balamuc a câștigat apoi Ursul de Aur în 2021) și le-ai spus unora că ai și un Dracula, poate sunt interesați de asta.

Da, fix așa a fost, era destul de frustrant. Lucram cu Ada Solomon atunci. Eu mi-am dat seama că în calitate de cineast, în mecanismul ăsta, ești un pic ca un cal de curse. Câștigi o cursă, după aceea lumea pariază pe tine. Dacă pe următoarea n-o câștigi, se face gol în jurul tău.

Și, după ce câteva dintre filmele mele n-au performat nici în festivaluri, nici la vânzări, așa cum își doreau unii din partenerii noștri,  am constatat că e destul de dificil să mai găsim finanțări la partenerii din străinătate cu care colaboram.

Răspunsurile erau de genul: anul ăsta suntem ocupați cu altceva, mulțumim frumos. Și atunci, cu Ada am mers la piețe de proiecte. Se consideră că trebuie să ai mari probleme dacă după ce faci primul, al doilea film, ajungi din nou să mergi acolo.

Eu n-am nicio problemă cu asta, nu gândesc deloc în termenii ăștia, nici Ada, de altfel. Dar, într-adevăr, proiectul ăla n-a interesat pe foarte multă lume atunci. Am propus un Dracula inexistent un pic din frustare, un pic din amuzament și din plictiseală, pentru că la piețele astea, practic, stai la o masă și ai 12-14 întâlniri pe zi de câte o jumătate de oră fiecare, vreo 4-5 zile la rând.

De la un punct încolo înnebunești, tot repeți același lucru și vezi în ochii omului din fața ta că, de fapt, nu e interesat. Și atunci am zis în glumă: știi, uite, am putea să facem un Dracula. Sau am un proiect, de fapt nu aveam nimic. Și asta a provocat interes.

Și ai zis fix în glumă, n-aveai nimic în minte atunci?

Nu, zero. Zero. Dar după ce m-am întors, vorbind cu Ada, zic, de ce nu?

Apoi, în pandemie, am scris prima variantă de scenariu. De fapt, am citit cartea (n.r. Dracula, de Bram Stoker, anul 1897), care mi se pare o capodoperă, o carte foarte importantă și foarte avangardistă în felul ei, dar nu mă interesa absolut deloc. Și nu numai că nu mă interesa, dar Dracula e un mit cinematografic deja, cu milioane de variante, încât mi-am zis cu ce vin eu, din România? Hai că încerc să vin cu perspectiva locală.

Chestie care mi-a plăcut foarte tare până la urmă. Așa că urmează să fac și un Frankenstein în România, cu Sebastian Stan, care m-a invitat să lucrăm împreună.

Sebastian m-a contactat acum ceva vreme, mi-a spus că i-ar plăcea să colaborăm, dar nu aveam nicio idee. În cele din urmă, m-am gîndit, în timp ce lucram la sunetul de la Dracula, că aș putea să-i propun un film care să plece de la realitatea închisorilor CIA de pe teritoriul României, de acum 20 de ani, și să combinăm ideile astea cu un alt mit cinematografic, cel al monstrului din Frankenstein. Sebastian a zis da, așa că m-am apucat de scenariu, dar va mai dura ceva.

De ce te-ai gândit la el? Este și o strategie de marketing?

Pentru că îl apreciez foarte mult, e un actor grozav și pare un tip foarte curios, așa că am zis: why not?

E important să recunosc, poate că nu e prea sexy că spun asta, dar eu n-am niciun fel de proiect ideal sau visat la care să mă gândesc obsesiv. Dacă am o idee, încerc să o fac, dacă pot, atât.

Și o să explic de ce fac, de fapt, ceva mai multe filme. Am vrut să citesc toată Comedia Umană a lui Balzac (n.r. operă de 9 volume ce cuprinde 91 de lucrări terminate și 46 de lucrări neterminate), am citit introducerea doar. (râde) Dar e o introducere interesantă, pentru că Balzac a scris-o ulterior, de fapt, când a început să-și adune romanele și nuvelele în ciclul ăsta mare numit Comedia Umană.

Și are o pagină care m-a atins foarte tare, unde vorbește la un moment dat despre  faptul că regretăm că în anumite civilizații deja pierdute n-a existat nimeni care să consemneze poveștile lor. Și, pentru noi, înțelegerea acestor civilizații e pierdută. Și că el, spune Balzac acolo, încearcă să facă asta pentru societatea franceză a momentului, să consemneze schimbările din societate. Spune la un moment dat: aș putea să mă consider un fel de secretar al societății franceze, al istoriei.

Nu asta face orice artist, de fapt?

Ba da, ba da, doar că mi s-a părut important că, dacă e făcut sistematic, atunci trebuie să existe un număr mai mare de lucrări.

Cred că România de azi are un sol foarte, foarte fertil pentru ficțiune, pentru narațiuni. Sigur, e dificil pentru viața noastră de zi cu zi, dar, altfel, se întâmplă atâtea lucruri încât ăsta este motivul principal pentru care am hotărât să fac mai multe filme, indiferent dacă sunt bune sau proaste, adică să mă preocupe mai mult cantitatea decât calitatea, ceea ce sigur nu e nici cel mai inteligent și nici cel mai artistic lucru.

Dar cred că noi trăim un moment în România, ca poziție în periferia Europei, lângă Rusia, lângă Ucraina, lângă Turcia, cu o istorie recentă atât de traumatizantă, de la dictaturi fasciste, comuniste, tranziția, regimul de acum care e tot mai plin de inegalități și plin de lucruri absurde – mi se pare că toate astea fac din România un loc foarte bun pentru cinema.

Dacă te întâlnești, de exemplu, cu cineva din Norvegia sau Suedia sau Elveția, descoperi că sunt destul de blocați. E o societate care, sigur, e funcțională, dar e într-un fel înghețată, pe când societatea românească nu e.

Și asta mă face să mă gândesc la China contemporană într-un fel, sigur, păstrând proporțiile, dar cineaștii cei mai interesanți din China sunt, după părerea mea, printre cei mai buni din lume în momentul de față. Wang Bing, care e un mare documentarist, sau Jia Zhang-ke, care e un regizor de ficțiune, în principal, dar și documentarist, sunt foarte, foarte buni nu doar datorită talentului lor și viziunii lor artistice, dar ce e puternic în filmele lor e China, pur și simplu, care e în fața camerei lor.

Când vezi cum arată orașele în China, cum sunt raporturile dintre oameni, dintr-o dată e atât de puternic și atât de concentrat și la un nivel mult mai mare față de ce se întâmplă în societățile occidentale, încât totul e mult mai interesant, de fapt.

Mi se pare că, într-un anumit sens, repet, păstrând proporțiile, și România e într-un soi de dinamică socială, economică, politică, ideologică. Și toată această dinamică generează personaje, cum spunea Balzac, sau povești, sau situații pe care mi se pare important să le folosesc, să le documentez, să le integrez cumva în ce fac. Și de aici dorința de a face mai multe filme. La anul o să fac două filme deodată în România.

Unul va fi finanțat în parte de un producător brazilian, în parte din România, să vedem, fără CNC, cel mai probabil, are drept personaj principal o femeie de la țară care face videochat.

Dar ți se pare că societatea românească îți oferă suficient de multe individualități și subiecte astfel încât să nu devii repetitiv, fiindcă până la urmă sunt niște teme de bază – corupția, indiferența oamenilor, lipsa de empatie și așa mai departe.

Nu mă gândesc atât de mult la teme în sensul lor abstract, cât la ce spunea Fassbinder (n.r. Rainer Werner Fassbinder, regizor german 1945 – 1982). Fassbinder e un model în sensul ăsta pentru mine. A făcut 40 și ceva de filme și a murit la 37 de ani. Filmele lui documentează extraordinar anii ‘60-‘70. El avea ideea asta că filmele nu ar trebui să fie despre ceva, ci cu ceva. Și din punctul ăsta de vedere sunt de acord cu el.

Adică pe mine mă interesează mai puțin subiectul sau cum subiectul ăla se transformă în cuvinte, odată ce filmul e făcut.

Vorbind puțin despre Kontinental ‘25, spuneai că nu a fost gândit neapărat pentru a fi filmat în Cluj, dar că ideea ți-a venit ulterior, descoperind Clujul, acolo unde predai la UBB?

Ideea pentru Kontinental era un pic mai veche și nu își găsise o formă. Am foarte multe, zeci de începuturi de scenarii, de povești, subiecte, de personaje, le țin undeva în laptop. Sunt niște foldere în care adun materiale, idei, imagini. Și, la un moment dat, când un folder devine un pic mai mare, mi se pare că pot să încep să lucrez ceva în jurul lui. Sau nu. De multe ori mă blochez.

Kontinental a fost un proiect care a pornit de multe ori și de fiecare dată s-a blocat. Prima dată am încercat să-l fac prin 2012. Recent, trei lucruri au făcut să se structureze ca un posibil proiect.

Unul a fost experiența de a vedea Cluj și Florești, de care eu tot auzeam că e îngrozitor. Am zis că vreau și eu să văd ce-i acolo. Acum mi se pare că n-am reușit să obțin în film sentimentul pe care îl ai când te duci în Florești, care e un amestec între case foarte frumoase și scumpe, combinate cu blocuri ieftine, prost făcute, totul înghesuit. E un sentiment destul de puternic care în film nu a ieșit bine. N-am știut să-l redau. Am încercat, s-a obținut cât s-a obținut.

Deci asta a fost atunci când am văzut Florești și mi-am spus, ok, poate povestea asta merită făcută în Cluj și în jur.

Al doilea moment a fost lectura unui eseu al lui Gorzo despre Graham Greene și Europa ’51, al lui Rossellini, pe care l-am revăzut și dintr-o dată s-a mai îngustat câmpul de posibilități care era infinit, iar asta e întotdeauna de ajutor.

Și al treilea element care a apărut este că Dracula a fost, de fapt, proiectul lucram anul trecut, când producătorul Alex Teodorescu de la Saga Film mi-a zis: băi, avem o problemă, așa cum ai gândit tu scenariul este, de fapt, mult mai scump. Am defalcat bugetul, am început să mai tai micile lucruri, dar de fapt bugetul era corect și era de două ori mai mult decât ne puteam permite.

Și atunci a fost o situație de criză. Marius Panduru, operatorul care lucrez, mi-a zis: hai, mă, să-l facem! dă-o dracu’, hai să-l facem. Testăm niște camere mai mici, mai lejere, eu mă adaptez cu o echipă foarte mică, mai taie din zile, mai taie din povești.

Am tăiat două capitole din film (e un film cu povești multiple), am tăiat din zile și am început să testăm diverse camere lejere. Am făcut vreo 15 tipuri de teste. Și atunci am spus hai să testăm și camere din astea gen iPhone, GoPro. Și, dintr-o dată, văzându-le comparativ, mi-am spus asta e, cu asta mergem, filmăm pe iPhone. Și în momentul în care am hotărât asta deja o parte din buget s-a mai dus un pic.

Aveam mult de filmat noaptea prin Sighisoara, am testat camerele și noaptea și mi-am zis ok, putem filma fără să aducem lumini, proiectoare, toate rahaturile astea care sunt parte din producția unui film și care consumă o grămadă de bani și am spus: ok, mergem și filmăm ca niște turiști.

Și în momentul în care am hotărât asta, dintr-o dată mi-am amintit de celălalt proiect și zic: wow, dar stai puțin, aș putea să-l fac și pe ăla pe lângă Dracula.

Tot timpul mi-am dorit să fac asta. Făcusem deja încercarea asta cu Ada Solomon, când am făcut Babardeală cu bucluc, am făcut și două scurtmetraje legate de el. Ceea ce a fost un pic mai simplu. Dar acum am zis: hai să le facem pe amândouă. Și, discutând cu Alex, producătorul, el a zis: ok, hai să le facem. Deja aveam castingul făcut pentru Dracula și echipa făcută și am întrebat parte din echipă și din actori dacă vor să joace în filmul ăsta, urmând să fie plătiți fie în funcție de numărul de zile de filmare, fie având un procent din vânzările filmului. Și au zis cu toții da.

În felul ăsta am putut să le facem pe amândouă, într-un mod care mi s-a părut satisfăcător și am zis ok, hai să păstrăm metoda asta.

Deci Dracula e filmat tot cu telefonul.

Da, da. Da, absolut.

Mi s-a părut interesant că pe scena de la Berlin, când ai luat Ursul de argint pentru scenariul filmului Kontinental ‘25, ai spus: “e amuzant că primesc premiul pentru scenariu, fiindcă eu sunt un scenarist foarte slab”. De ce ai zis asta?

Ca dovadă și unele dintre scenariile mele sunt respinse la CNC. Nu era o glumă.

De ce crezi asta despre tine?

Pentru că, de fapt, există un mod de a te raporta la cinema care mi se pare foarte limitat și care este prin poveste. Sau prin dramaturgie, prin scenariu, dacă vrei. Or, pentru mine, care sunt școlit la școala Nouvelle Vague (n.r. curentul cinematografic Noul Val Francez), scenariul nu contează, e zero. N-are nicio importanță. Are importanță, bineînțeles, ca organizare a ideilor. E un punct de plecare pentru film.

Un film despre viața lui Iisus, să zicem, care are evident aceeași poveste, ar fi identic cu orice alt film despre viața lui Iisus. Dar pot să spun despre filmul lui Pasolini că e o capodoperă, despre filmul lui Zeffirelli că e un kitsch absolut. Ce le diferențiază este exact ceea ce ține de cinema. Și ăsta este singurul lucru care mă interesează. Nu subiectul sau povestea.

Așa cum la pictură nu contează subiectul. Nu contează că cineva pictează crucificarea lui Iisus și altcineva pictează floarea soarelui. Nu poți să spui dom’le, ăla e mai bun. Ce scenariu are? Floarea soarelui e nimic.

Există o atenție din ce în ce mai obsesivă a industriei de film, în general, și a unei părți a criticii și a mai tuturor spectatorilor pentru poveste. De aici obsesia pentru seriale TV, unde nu contează decât narațiunea.

Or, criticii de la Nouvelle Vague, deveniți ulterior cineaști, Truffaut, Godard, au venit cu ideea asta care a fost relativ nouă la momentul respectiv, care spune că, în definitiv, poveștile nu contează. Și cineva ca Hitchcock, de exemplu, <<este cel mai mare creator de forme din secolul XX>> – spune Godard, preluând o formulă a lui Malraux adresată lui Picasso, cel mai mare creator de forme, pentru că, de fapt, poveștile alea nu contează. Contează ce face Hitchcock cu ele, cum arată ele, ce forme apar. Sigur, eu nu sunt împotriva scenariului, nu sunt împotriva importanței poveștilor, a dramaturgiei, doar că ce mă interesează este ce urmează după.

Concursul de la CNC e un concurs de scenarii. Și practica e tot mai răspândită în lume. Asta duce către un cinema bazat pe text, bazat pe scenariu, bazat pe poveste. Și asta se vede.

Sigur că sunt extraordinari regizori, nu asta discutăm, dar sunt toate scenarii foarte puternice într-un anumit sens, foarte solide, ceea ce pe de-o parte e bine, pe de altă parte mi se pare că limitează puțin, de aceea cinematografia română mi se pare că e un pic limitată din multe puncte de vedere.

Faci des referințe la cineaști mari pe care îi admiri și care poate te-au influențat într-un fel, dar nu prea am văzut să faci referințe la cineaști români. Ar fi totuși cinești români pe care îi apreciezi, care te-au inspirat?

Bineînțeles, întotdeauna pe Lucian Pintilie l-am menționat ca fiind foarte, foarte mare. Și chiar am trăit un moment foarte emoționant, pentru că el m-a susținut foarte mult pentru Inimi Cicatrizate. Mihai Chirilov, care îi pregătea atunci o retrospectivă la TIFF, mi-a zis: uite, Pintilie a aflat de Aferim!, la care era terminat montajul, dar nu și sunetul, și vrea să-l vadă, poți să-i trimiți un DVD? Și tot Chirilov a zis: da’ nu vrei să-i printezi scenariul de la Inimi Cicatrizate, să-i dau să-l citească? că ar fi curios.

Zic ok și am dat lui Mihai DVD-ul și scenariul. Chiar în seara aia Pintilie m-a sunat și a zis: “Dragul meu, am văzut scenariile tale”. Zic: care scenarii? Zice: “Păi Aferim eu îl consider încă un scenariu, că nu e terminat filmul cu sunet.” L-a lăudat, a avut și niște critici legate de cum sunt prezentați boierii în film.

Și după aia, despre Inimi cicarizate a zis ceva foarte emoționant, a zis: “De ce n-am făcut eu filmul ăsta? Cum de n-am făcut eu filmul ăsta? Că eu știam cartea asta. Cum de nu m-am gândit să-l fac eu în felul ăsta? Cum de nu mi-a trecut mie prin cap? Sunt foarte supărat.”

Și apoi a zis: “ai nevoie de ajutor?” Și zic: bineînțeles. A zis: “ok, o să vorbesc să te ajut cu niște bani”. El conducea studiul cinematografic al Ministerului Culturii și a făcut lucrul ăsta.

Și eu îi admir pe toți cineaștii mai mari decât generația mea, am fost asistent la ei, cu unii sunt amic. Am fost asistent la Radu Muntean, pe Corneliu Porumboiu îl știu de 25 de ani. Dar nu știu cum să spun, eu nici nu mă iau în considerare față de ei, mă consider așa, la genunchiul broaștei, cum s-ar zice. Am doar admirație pentru ce fac ei.

Și Andrei Ujică e cineva care m-a influențat foarte mult. Filmul lui și al lui Harun Farocki, Videograme dintr-o revoluție (1992), e chiar primul film de montaj pe care l-am văzut. Îi spuneam lui Andrei că l-am văzut prin 1998 la o proiecție de la Cinematecă și n-am înțeles mai nimic atunci.

Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la Moartea domnului Lăzărescu (2005, n.r. regia Cristi Puiu), film la care tu ai fost regizor secund. Cum a fost pentru tine experiența de atunci și cum vezi acest film, ca moment de referință, în istoria recentă a cinematrografiei românești?

Eu în perioada aia lucram full time ca asistent de regie, fie pe la filme străine, fie pe la filme românești. Și am fost foarte impresionat și entuziasmat că cineva face un astfel de film românesc. M-a impresionat foarte, foarte mult. Pe de o parte pentru că a fost făcut cu un buget relativ mic în epocă.

Iar faptul că se putea face, se putea gândi un film românesc în termenii ăștia, un film atât de direct, era extraordinar. Și a rămas în continuare.

Ți se pare că a deschis cumva porțile către cinematografia românească acel moment cu Moartea domnului Lăzărescu de la Cannes (n.r. premiat cu Un certain regard)?

Da, da, cu siguranță. Și totodată s-a mai întâmplat ceva important, în același timp, a fost o schimbare de regim în România și noul ministru al Culturii de atunci, doamna Mona Muscă, a schimbat practic legea cinematografiei, e cea pe care funcționăm acum, legea pe care am reușit și eu să câștig finanțare pentru Lampa cu Căciulă, primul scurtmetraj pe care l-am făcut.

S-au unit niște momente importante în acea perioadă: momentul Moartea domnului Lăzărescu, momentul lui Mungiu cu Palme d’Or și schimbarea de legislație pentru cinematografie.

Acum, e o întrebare dacă cinematografia românească e într-o situație la fel de bună ca acum 15-20 de ani. Impresia mea e că nu este.

De ce?

Ceea ce funcționa acum 20 de ani nu cred că mai poate funcționa în același fel în lumea de azi. De exemplu, unul dintre marile lucruri pe care tipul ăsta de cinema realist le-a adus a fost posibilitatea de a reconstitui viața privată, viața intimă, lucruri care nu sunt în public.

Or, acum, de când cu rețelele sociale, cu TikTok-ul, nu știu ce, lucrurile astea le vezi, de fapt, mult mai puternic în aceste tipuri de materiale. Nu știu dacă mai merge să mai faci un film într-un dormitor și să ai senzația că reconstitui niște relații, care în mod normal nu se văd.  Ele nu se vedeau acum 20 de ani, dar acum sunt vizibile peste tot.

Și în sensul ăsta mi se pare că, de fapt, cinemaul de astăzi trăiește o criză reală. O criză reală legată de faptul că suntem înecați de tot felul de imagini, de toate felurile. Imaginele astea generate cu inteligența artificială fac ca cinemaul să fie și mai puțin relevant în forma lui și cred că e nevoie ca cineva să se găsească un mod de a rezolva criza asta. Cinemaul a fost tot timpul minat de diverse crize.

Consideri că această criză asta afectează și filmul documentar? fiindcă eu am impresia că ce s-a întâmplat foarte bun este că a crescut și interesul publicului și numărul de realizatori de film documentar în România.

Este adevărat și unele sunt foarte bune și asta are de-a face și cu democratizarea mijloacelor de producție și cu faptul că poți face film cu o cameră lejeră, fără lumini, cu un telefon, eventual.

E adevărat că nici nu am urmărit toată producția de film documentar, deci nu știu în ce fel sunt relevante sau nu.

Iar asta cred că e o problemă. Dacă înțelegi mai mult din TikTok sau din Instagram, atunci mi se pare că cinemaul are o problemă.

Care-i procesul tău de lucru cu actorii, de la casting, la repetiții? Cât de mult pregătiți dinainte, cât de mult improvizați pe platoul de filmare?

La fiecare film lucrurile sunt diferite. De exemplu, la Dracula și Kontinental ‘25, au existat mai multe straturi. Unul din ele a fost, de pildă, că mi-am dorit foarte tare să lucrez cu actorii de la teatrul independent Reactor din Cluj.

Admirând independența lor și dorința lor de a lucra așa în continuare, de a face teatru relativ underground, cu mijloace puține și, nefiind folosiți în film, nefiind cineaștii interesați de ei, poate cu una sau două excepții, mulți n-au jucat în niciun film niciodată și atunci mi-am spus: o să iau cât mai mulți actori de la Reactor și am organizat un casting printre ei și am acoperit foarte multe roluri cu ei.

N-ai teama asta că riști cu niște actori care nu au neapărat experiență?

Ba da, dar mi se pare că merită riscul. Așa l-am descoperit pe Adonis Tanța, care are un tip de umor foarte apropiat de umorul meu, dar și ceilalți sunt actori foarte, foarte buni, Andrada Balea, Alexandra Harapu, Doru Taloș, Endre Racz, Oana Mardare, toți sunt foarte buni. Și mă bucur foarte mult că i-am cunoscut și sper să mai lucrez cu ei.

Altfel, nu-mi place castingul tradițional, deși trebuie să-l fac. E ceva care nu-mi place, îmi repugnă puțin.

Și apoi, lucrul pur și simplu a fost mai mult asupra textului. N-am făcut niciun fel de repetiții pentru filmare. Am filmat extrem de repede, din motive financiare. Asta e valabil la ultimele mele 5-7 filme, toate au fost filmate repede, pe pilot automat, pentru că n-am avut niciodată suficienți bani.

Faptul cănu faci repetiții cu actorii înainte înseamnăcăle acorzi destul de multă libertate?

Nu. Nu acord libertate actorilor. Adică, depinde. În unele situații da, în altele nu. Cu puține excepții, cum ar fi Alexandru Dabija, care e regizor, de fapt, mi se pare că soluțiile propuse de ei nu sunt neapărat în linia care mă interesează pe mine. Și atunci le reglez la fața locului, da.

Și toate lucrurile astea, gesturi, mișcări, cuvinte, durate, sunt materia primă a punerii în scenă, nu le-aș putea lăsa în cârca altora. Deci nu, nu e multă libertate din punctul ăsta de vedere, dar între indicațiile pe care le dau, ca să zic așa, e foarte multă libertate.

Faci deseori statement-uri militând pentru cinemaul de autor și creativitate în industria de film, indiferent de resursele pe care le ai la dispoziție. Dar dacă, totuși, ți s-ar da ocazia să faci un film cu un buget foarte mare, te-ai înhăma la asta și cum ai profita de bani?

Aș profita ca Godard, făcând trei filme din bugetul ăla. (râde)

Nu, acum aș vrea să nuanțez un pic aici, pentru că la un moment dat niște oameni m-au acuzat că vreau să distrug toată industria de film și toată lumea să facă filme cu telefonul și fără bani.

Evident că nu e deloc asta intenția mea, nici nu mă interesează ce fac alții, să facă fiecare ce vrea, bineînțeles. Eu am descoperit, însă, că există o rezistență a ceea ce numim industrie de film față de democratizarea mijloacelor de producție, față de lărgirea accesului la a face cinema și pentru amatori.

De exemplu, într-un interviu, Nae Caranfil, care sigur e un cineast pe care îl admir foarte mult, nu e o critică la adresa lui, dar m-a surprins că spunea aș sfătui pe oricine să nu se mai apuce de cinema, pentru că acum un cineast și un Gigel din clasa a 6-a sunt egali, zice Nae. Că acum nu mai e nicio magie, toată lumea poate să facă un film, să-l pună pe YouTube. Eu văd lucrul ăsta ca pe ceva absolut extraordinar.

Faptul că poți scrie o poezie nu te transformă în Baudelaire, faptul că poți să dai cu creionul nu te transformă în Picasso sau în Rembrandt, nici faptul de a avea posibilitatea de a face un film nu te transformă într-un mare cineast, dar faptul că există posibilitatea asta mi se pare foarte important și cred că o artă câștigă foarte mult prin democratizare, nu pierde.

Și, atunci, dorința mea e să arăt că, de fapt, cinemaul se poate face și altfel. Mai ales într-o țară cum e România de astăzi, întotdeauna într-o criză economică și, în momentul de față, în pragul unei crize și mai mari, e posibil ca anumiți cineaști, tineri sau nu, e și cazul meu, până la urmă, să aibă de ales: ori fac un film cu mijloace minimale, ori nu fac nimic. Asta e tot.

Și asta e o chestie prezentă mai mult în țările sărace și în Europa de Est decât în țările europene bogate.

Am fost în Bulgaria cu lansarea unui film, a fost un mic cocktail cu cineaști bulgari și m-am speriat. Erau ca o adunatură de zombi, toți deprimați, cocârjați, privind în jos și toți, cu o singură excepție realmente așteptau ca CNC-ul bulgăresc, care era atunci în niște procese, închis de niște ani, să se redeschidă și să înceapă să finanțeze filmele lor. Și mi s-a părut ceva îngrozitor de trist.

Toți așteptau de ani de zile, nu a mai făcut nimeni niciun film, lucraseră foarte puțin, supraviețuiau făcând televiziune, publicitate, clipuri.

Și am zis: băi, nu vreau să ajung așa. Nu! Trebuie să găsesc alte formule. Și există tehnologie acum. Sigur că apar fel de fel de alte probleme în momentul ăla. Eu nu spun că trebuie să facă toată lumea filme cu telefonul, cum spunea Béla Tarr în interviul pe care l-ai făcut tu, dar întrebarea e: ce faci dacă nu ai acces la altceva?

S-a întâmplat un fenomen foarte interesant cu acea declarație a lui Scorsese despre filme române și în special despre filmele tale. Noi am pus pe Cultura la Dubă un reel cu acea declarație și a adunat milioane de vizualizări, încă se distribuie zilnic. Părea că s-a trezit un sentiment naționalist în români, la fel cum se întâmplă de fiecare dată când voi, cineaștii români, câștigați premii importante. Dar de ce crezi că acest sentiment nu se traduce în prezența românilor în sălile de cinema?

Am văzut recent Kontinental ‘25 la cinema în mall și am fost doar 3 oameni în sală.

E o întrebare care presupune foarte multe răspunsuri, de fapt. Toate probabil parțial adevărate.

Cred că există acest complex al periferiei, care mi se pare dăunător și care face ca o parte din societate să sară niște etape, imaginându-și că niște lucruri mari vor însemna un fel de salvare. De exemplu, premiul Oscar pentru cinema sau premiul Nobel pentru literatură.

Și mie mi se urează din când în când să ajungi la Oscar, să iei un Oscar, deși nu mă interesează absolut deloc. E un tip de marketing acolo în spate și un anumit tip de estetică a majorității filmelor care ajung la Oscaruri, iar pe mine nu mă interesează deloc. Fără să însemne asta că am o problemă cu Oscarurile sau că sunt vulpea care n-ajunge la struguri.

Dar există această obsesie. Domne, dacă ajunge un film românesc la Oscaruri! Ei, a ajuns filmul lui Alex Nanau, la două nominalizări. So what? Sigur, a fost un moment foarte frumos pentru cinemaul românesc, un moment foarte bun pentru Alex. Filmul a avut multe beneficii de obținut de pe urma acestui eveniment și asta a fost tot.

În realitate, lucrurile care contează sunt cele care se construiesc mai modest și care nu se văd.

De exemplu, dacă ar mai apărea două, trei cinemateci bine finanțate în țară și dacă ar exista un acces mai mare la cultură, dacă s-ar traduce cărți de cinema și nu s-ar pune TVA-ul majorat pe cărți, toate astea ar fi mai importante decât să mai ajungă un film românesc la Oscaruri.

La fel cu Scorsese. Ok, a zis nu știu ce despre filmele mele. E un lucru bun, important în felul lui, dar nu schimbă nimic, de fapt.

La fel e obsesia cu Cărtărescu, să ia Premiul Nobel pentru literatură, că asta va însemna ceva extraordinar pentru cultura română. Ce va însemna pentru cultura română? Nu va însemna nimic lucrul ăsta. Eu îmi doresc să ia Cărtărescu Premiul Nobel, dar în același timp, ce ar fi important pentru cultura română sunt lucrurile astea care nu se văd, care nu sunt atât de spectaculoase. Și astea nu există, de fapt.

Primul ministru de curând s-a luat de bibliotecarele de la țară, că nu stau destul în biblioteci. Eram în Polonia la un festival și vorbeam cu cineva de acolo despre chestia asta. Și îmi zicea: băi, dar să știi că, uite, în Polonia, bibliotecile de la țară sunt din ce în ce mai tari, sunt din ce în ce mai bine aprovizionate, cu cărți noi, cu discuri, cu DVD-uri, cu nu știu ce. Asta ar trebui să fie preocuparea. Abia atunci ar avea sens.

Așa să te apuci să zici că, doamne, stau degeaba la bibliotecă acolo. Păi normal că stau degeaba. Cine intră în bibliotecile alea să ia o carte?

Asta mi se pare mai important decât aceste mici momente care ni se par foarte mari și care, sigur, eu nu le neg, au importanța lor, dar care, de fapt, în realitate nu înseamnă nimic decât, eventual, punctual pentru o anumită situație, pentru un anumit artist, pentru o anumită operă. Așa cred.

Ca și la sport, nu? Toată lumea îl laudă, pe bună treptate, pe David Popovici, care e cu adevărat extraordinar, dar, în realitate, dacă cuiva i-ar păsa cu adevărat, ar face lucrurile alea pentru sportul de masă, să existe bazine de înot.

Știi, am copil mic, n-am unde să joc fotbal cu el în București.

Ce te-a făcut să rămâi în România în toți acești ani?

Nu știu, nici nu am pus problema plecării acut. Mai ales că de 25 de ani încoace, mi se pare că cinemaul românesc a fost într-o dezvoltare și am avut tot timpul senzația că aparțin cumva, că fac parte dintr-o mișcare, dintr-un moment în care lucrurile se dezvoltă.

Și am în continuare senzația asta, deși această dezvoltare pare un pic ajunsă la o fază de platou.

Așa cum Fassbinder își dorea să facă filme germane pentru poporul german, eu fac filme românești pentru români, în primul rând, deși sunt tot tipul acuzat că le fac pentru festivalurile internaționale. Nu-i adevărat!

E de ajuns să vezi cât de românești sunt poveștile mele și cât de multe am pățit, cât de mult am fost respins tocmai din cauza asta. De exemplu, Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, realmente a avut foarte mari probleme în a fi distribuit, și în marile festivaluri și în distribuția curentă internațională, răspunsul fiind: e o chestie prea locală, e plin de referințe la Antonescu, la nu știu cine, la Eliade, etc.

Și cred că într-una dintre cronicele la care mă gândesc din când în când, cred că era în New York Times, cineva scria că dacă filmul ăsta ar fi fost american, despre un episod al istoriei americane cu actori americani, ar fi fost considerat o capodoperă. Așa, pentru că e un film românesc dintr-o țară despre care habar n-avem, cu atât mai puțin despre istoria ei, cu atât mai puțin episoadele întunecate din istoria ei…

Dar pare că, deși știi chestia asta, că nu te avantajează la nivel internațional, nu te cenzurezi într-un fel, adică în continuare păstrezi elemente foarte autentice, locale, pe care poate doar noi, românii, le înțelegem.

Da, pentru că pentru mine e foarte important asta. Pentru mine, cinemaul este local întotdeauna. E cinemaul care mă interesează cel mai tare. Când vrei să vezi un film japonez, vrei să vezi ceva legat de Japonia. Nu să vezi un film japonez care arată ca un film făcut în Los Angeles și după aceea un film făcut în Polonia care arată ca un film făcut în Paris.

Mă interesează specificul, mă interesează ce e diferit din toate puncturile de vedere. Și din punctul ăsta de vedere, sunt mai atașat de ideea de a face filme locale.

Și, așa cum spuneam, România oferă foarte mult material unui cineast, enorm.

Eu vreau să fac filme românești.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post SPECIAL Radu Jude va face un film cu Sebastian Stan. Jude: “Eu vreau să fac filme românești.” appeared first on Cultura la dubă.

Detaliile notabile anul acesta sunt: Martin Scorsese devine cel mai în vârstă regizor nominalizat pentru un premiu Oscar la categoria respectivă, în timp ce Lily Gladstone, protagonista din filmul Killers of the Flower Moon, devine prima persoană nativ-americană nominalizată la Oscar pentru actorie. Compozitorul John Williams, pe lângă cele 54 de nominalizări pe care le-a primit de-a lungul carierei sale, este cea mai vârstincă persoană nominalizată la un premiu Oscar, la 91 de ani.

Iar Justine Triet, regizoarea franceză a filmului Anatomy of a Fall, scrie și ea istorie. Filmul său, câștigător al Palme d’Or la Cannes și al două Globuri de Aur, are acum 5 nominalizări la Oscaruri.

Lista completă de nominalizări:

Cel mai bun film:

“American Fiction,” Ben LeClair, Nikos Karamigios, Cord Jefferson și Jermaine Johnson, producători

“Anatomy of a Fall,” Marie-Ange Luciani și David Thion, producători

“Barbie,” David Heyman, Margot Robbie, Tom Ackerley și Robbie Brenner, producători

“The Holdovers,” Mark Johnson, producător

“Killers of the Flower Moon,” Dan Friedkin, Bradley Thomas, Martin Scorsese și Daniel Lupi, producători

“Maestro,” Bradley Cooper, Steven Spielberg, Fred Berner, Amy Durning și Kristie Macosko Krieger, producători

“Oppenheimer,” Emma Thomas, Charles Roven și Christopher Nolan, producători

“Past Lives,” David Hinojosa, Christine Vachon și Pamela Koffler, producători

“Poor Things,” Ed Guiney, Andrew Lowe, Yorgos Lanthimos și Emma Stone, producători

“The Zone of Interest,” James Wilson, producător

Cea mai bună regie

Justine Triet — “Anatomy of a Fall”

Martin Scorsese — “Killers of the Flower Moon”

Christopher Nolan — “Oppenheimer”

Yorgos Lanthimos — “Poor Things”

Jonathan Glazer — “The Zone of Interest”

Cel mai bun actor într-un rol principal

Bradley Cooper — “Maestro”

Colman Domingo — “Rustin”

Paul Giamatti — “The Holdovers”

Cillian Murphy — “Oppenheimer”

Jeffrey Wright — “American Fiction”

Cea mai bună actriță într-un rol principal

Annette Bening — “Nyad”

Lily Gladstone — “Killers of the Flower Moon”

Sandra Hüller — “Anatomy of a Fall”

Carey Mulligan — “Maestro”

Emma Stone — “Poor Things”

Cel mai bun actor într-un rol secundar

Sterling K. Brown — “American Fiction”  

Robert De Niro – “Killers of the Flower Moon”  

Robert Downey Jr. — “Oppenheimer”  

Ryan Gosling — “Barbie”  

Mark Ruffalo — “Poor Things”

Cea mai bună actriță într-un rol secundar

Emily Blunt — “Oppenheimer”  

Danielle Brooks — “The Color Purple”  

America Ferrera – “Barbie”

Jodie Foster — “Nyad”  

Da’Vine Joy Randolph — “The Holdovers”

Cel mai bun scenariu adaptat

“American Fiction,” de Cord Jefferson

“Barbie,” de Greta Gerwig and Noah Baumbach

“Oppenheimer,” de Christopher Nolan

“Poor Things,” de Tony McNamara

“The Zone of Interest,” de Jonathan Glazer

Cel mai bun scenariu original

“Anatomy of a Fall,” de Justine Triet și Arthur Harari

“The Holdovers,” de David Hemingson

“Maestro,” de Bradley Cooper și Josh Singer

“May December,” scenariul de Samy Burch; povestea de Samy Burch și Alex Mechanik

“Past Lives,” de Celine Song

Cea mai bună imagine

“El Conde” – Edward Lachman

“Killers of the Flower Moon” – Rodrigo Prieto

“Maestro” – Matthew Libatique

“Oppenheimer” – Hoyte van Hoytema

“Poor Things” – Robbie Ryan

Cel mai bun cântec original

“The Fire Inside” din “Flamin’ Hot,” muzica și versurile de Diane Warren

“I’m Just Ken” din “Barbie,” muzica și versurile Mark Ronson și Andrew Wyatt

“It Never Went Away” din “American Symphony,” muzica și versurile de Jon Batiste și Dan Wilson

“Wahzhazhe (A Song For My People)” din “Killers of the Flower Moon,” muzica și versurile de Scott George

“What Was I Made For?” din “Barbie,” muzica și versurile de Billie Eilish și Finneas O’Connell

Cele mai bune costume

“Barbie” – Jacqueline Durran

“Killers of the Flower Moon” – Jacqueline West

“Napoleon” – Janty Yates and Dave Crossman

“Oppenheimer” – Ellen Mirojnick

“Poor Things” – Holly Waddington

Cel mai bun sunet

“The Creator,” Ian Voigt, Erik Aadahl, Ethan Van der Ryn, Tom Ozanich și Dean Zupancic

“Maestro,” Steven A. Morrow, Richard King, Jason Ruder, Tom Ozanich și Dean Zupancic

“Mission: Impossible – Dead Reckoning Part One,” Chris Munro, James H. Mather, Chris Burdon și Mark Taylor

“Oppenheimer,” Willie Burton, Richard King, Gary A. Rizzo și Kevin O’Connell

“The Zone of Interest,” Tarn Willers și Johnnie Burn

Cea mai bună coloană sonoră originală

“American Fiction” – Laura Karpman

“Indiana Jones and the Dial of Destiny” John Williams

“Killers of the Flower Moon” – Robbie Robertson

“Oppenheimer” – Ludwig Göransson

“Poor Things” – Jerskin Fendrix

Cel mai bun scurt metraj

“The After,” Misan Harriman și Nicky Bentham

“Invincible,” Vincent René-Lortie și Samuel Caron

“Knight of Fortune,” Lasse Lyskjær Noer și Christian Norlyk

“Red, White and Blue,” Nazrin Choudhury și Sara McFarlane

“The Wonderful Story of Henry Sugar,” Wes Anderson și Steven Rales

Cel mai bun scurt metraj de animație

“Letter to a Pig,” Tal Kantor și Amit R. Gicelter

“Ninety-Five Senses,” Jerusha Hess și Jared Hess

“Our Uniform,” Yegane Moghaddam

“Pachyderme,” Stéphanie Clément și Marc Rius

“War Is Over! Inspired by the Music of John & Yoko,” Dave Mullins și Brad Booker

Cel mai bun documentar lung metraj

“Bobi Wine: The People’s President,” Moses Bwayo, Christopher Sharp și John Battsek

“The Eternal Memory”

“Four Daughters,” Kaouther Ben Hania și Nadim Cheikhrouha

“To Kill a Tiger,” Nisha Pahuja, Cornelia Principe și David Oppenheim

“20 Days in Mariupol,” Mstyslav Chernov, Michelle Mizner și Raney Aronson-Rath

Cel mai bun documentar scurt metraj

“The ABCs of Book Banning,” Sheila Nevins și Trish Adlesic

“The Barber of Little Rock,” John Hoffman și Christine Turner

“Island in Between,” S. Leo Chiang și Jean Tsien

“The Last Repair Shop,” Ben Proudfoot și Kris Bowers

“Nǎi Nai & Wài Pó,” Sean Wang și Sam Davis

Cel mai bun film internațional

“Io Capitano” (Italia)

“Perfect Days” (Japonia)

“Society of the Snow” (Spania)

“The Teachers’ Lounge” (Germania)

“The Zone of Interest” (Marea Britanie)

Cea mai bună animație lung metraj

“The Boy and the Heron,” Hayao Miyazaki și Toshio Suzuki

“Elemental,” Peter Sohn și Denise Ream

“Nimona,” Nick Bruno, Troy Quane, Karen Ryan și Julie Zackary

“Robot Dreams,” Pablo Berger, Ibon Cormenzana, Ignasi Estapé și Sandra Tapia Díaz

“Spider-Man: Across the Spider-Verse,” Kemp Powers, Justin K. Thompson, Phil Lord, Christopher Miller și Amy Pascal

Cel mai bun machiaj și hair-styling

“Golda,” Karen Hartley Thomas, Suzi Battersby și Ashra Kelly-Blue

“Maestro,” Kazu Hiro, Kay Georgiou și Lori McCoy-Bell

“Oppenheimer,” Luisa Abel

“Poor Things,” Nadia Stacey, Mark Coulier și Josh Weston

“Society of the Snow,” Ana López-Puigcerver, David Martí și Montse Ribé

Cea mai bună scenografie

“Barbie,” Sarah Greenwood, Katie Spencer

“Killers of the Flower Moon,” Jack Fisk, Adam Willis

“Napoleon,” Arthur Max, Elli Griff

“Oppenheimer,” Ruth De Jong, Claire Kaufman

“Poor Things,” James Price și Shona Heath, Zsuzsa Mihalek

Cel mai bun montaj

“Anatomy of a Fall” – Laurent Sénéchal

“The Holdovers” – Kevin Tent

“Killers of the Flower Moon” – Thelma Schoonmaker

“Oppenheimer” – Jennifer Lame

“Poor Things” – Yorgos Mavropsaridis

Cele mai bune efecte speciale

“The Creator,” Jay Cooper, Ian Comley, Andrew Roberts și Neil Corbould

“Godzilla Minus One,” Takashi Yamazaki, Kiyoko Shibuya, Masaki Takahashi și Tatsuji Nojima

“Guardians of the Galaxy Vol. 3,” Stephane Ceretti, Alexis Wajsbrot, Guy Williams și Theo Bialek

“Mission: Impossible – Dead Reckoning Part One,” Alex Wuttke, Simone Coco, Jeff Sutherland și Neil Corbould

“Napoleon,” Charley Henley, Luc-Ewen Martin-Fenouillet, Simone Coco și Neil Corbould

Festivitatea decernării premiilor Oscar va avea loc pe 10 martie.

The post Nominalizările la Premiile Oscar: Oppenheimer conduce cu 13 nominalizări, urmat de Poor Things cu 11 appeared first on Cultura la dubă.

Lansarea oficială va avea loc odată cu premiera în România a ultimului film regizat de Scorsese, Killers of the Flower Moon, pe 19 octombrie.

Mai jos vă prezentăm în premieră un fragment din volumul “Martin Scorsese. O călătorie”.

“Killers of the Flower Moon are la bază cartea de nonficțiune din 2017 a lui David Grann, despre uciderea cu premeditare a membrilor Națiunii Osage din anii 1920, când zăcămintele de petrol descoperite în ținuturile lor i-au făcut cei mai bogați oameni din lume.

MARTIN SCORSESE: E revoltător ce s-a întâmplat. E o nebunie. Răutate pură. Noi am lucrat cu oameni din comunitatea Osage, ca să spunem povestea așa cum se cuvine. E interesant că, în copilăria mea, între anii 1950 și 1954, existau câteva filme produse la Hollywood care încercau să fie de partea nativilor americani. Cu toate astea, din nefericire, personajele principale erau interpretate de actori albi.

Dar în Apașul lui Robert Aldrich, în Blestemul sângelui al lui Anthony Mann și în Broken Arrow al lui Delmer Daves, cu James Stewart, au existat mici încercări de a echilibra lucrurile. Și îmi amintesc acele filme. Bineînțeles că, în producția noastră, fiecare nativ american e interpretat de o persoană nativ americană, iar comunitatea Osage ocupă un rol important în film.

Ellen Lewis s-a ocupat de distribuție, împreună cu agentul nostru nativ de casting, Rene Hayes. Lucrez cu Ellen de când am făcut New York Stories, în 1989. E foarte bună.

De la apariția filmului Crimele din Mica Italie, în 1973, Martin Scorsese și Robert De Niro au colaborat la producții care astăzi sunt considerate filme clasice contemporane. De Niro va apărea în Killers of the Flower Moon, al zecelea film făcut împreună.

MARTIN SCORSESE: Bob mă cunoaște atât de bine, mă obligă să privesc lucrurile dintr-un anumit unghi. Îmi aduce ceva ce i-a plăcut lui și descopăr că și eu rezonez cu subiectul respectiv. Amândoi suntem interesați de firea umană, de psihologie, de emoție. Cu DiCaprio se întâmplă același lucru. Între Leo și mine e o diferență de vârstă de treizeci de ani și, cu toate astea, împărtășim aceeași curiozitate, iar asta ne însuflețește relația.

E foarte interesant ce face el [DiCaprio] în filmul ăsta nou, cu personajul pe care îl interpretează. M-a impresionat la momentul potrivit, când viața mea s-a schimbat, când mi-am dat seama că nu toate filmele mele trebuie să aibă intensitatea din Șoferul de taxi sau din Taurul furios. Până și Băieți buni are un umor pe care celelalte nu îl au.

Pe măsură ce înaintezi în vârstă, experimentezi viața în mod diferit. Dacă poți să fii în continuare artist – bun sau rău, nu contează –, trebuie să continui să analizezi ce vezi în jurul tău. Analiza asta se schimbă în funcție de felul în care tu te schimbi. Ce fel de persoană devii? Una mai închisă sau mai deschisă la interacțiuni sociale? Ce fel de artă produce această schimbare? Artă sau divertisment?

Leo, cu energia și curiozitatea lui, a fost o binecuvântare. O adevărată binecuvântare. M-a impresionat la momentul potrivit, chiar atunci când se petreceau toate acele schimbări.

Cu ani în urmă, De Niro m-a sunat când au jucat împreună în Viața lui Toby, în 1993. Mi-a spus: „Puștiul ăsta e foarte bun. Trebuie să lucrezi cu el într-o zi.“ Dar nu l-am întâlnit pe Leo până în 1999, când a venit pe platourile de filmare la Între viață și moarte. Acum lucrăm împreună de douăzeci de ani.

Scorsese și DiCaprio au lucrat împreună la șase filme: Bandele din New York (2002), Aviatorul (2004), Cârtița (2006), Insula Shutter (2010), Lupul de pe Wall Street (2013) și Killers of the Flower Moon (2022), care urmează să apară și în care joacă și Robert De Niro.

MARTIN SCORSESE: Killers of the Flower Moon e un film puternic, un film istoric, dar care devine foarte emoționant. E intens. Se încheie cu un dans al comunității Osage. La începutul filmărilor din Oklahoma, am fost martor la un dans ritualic, I’Lon Shka. N-am mai văzut niciodată ceva asemănător.

Dansatorii formează un cerc și dansează în jurul tobei, îmbrăcați în veșminte tradiționale. Și sunetele scoase de clopoțeii de la gleznele lor împreună cu sunetul tobelor – n-am mai auzit ceva asemănător. Și continuă să danseze zile întregi. Asta m-a inspirat să introduc în film un dans tradițional. Dar dansurile ritualice nu pot fi filmate; sunt sacre. Totuși, comunitatea Osage s-a oferit să danseze în jurul tobei ca la o sărbătoare comunitară, pentru finalul filmului.

Osage News, din 20 mai 2022, a scris că, pe parcursul filmărilor, dansul a fost interzis publicului și că doar actorii Osage din distribuție și membrii Osage ai echipei, împreună cu familiile și cu prietenii lor, au fost prezenți. Ziarul l-a citat pe Scorsese, care a declarat: „Mulțumesc pentru toată dragostea cu care ați lucrat la acest film. Vă apreciem. Apreciem comunitatea Osage și vă suntem foarte recunoscători pentru participare.“

Osage News a mai scris și că rețelele de socializare au fost luate cu asalt de fotografii pe care oamenii din comunitatea Osage le-au făcut cu Scorsese și cu alți membri ai echipei de producție, care au devenit apropiați ai comunității.

MARTIN SCORSESE: Ritualurile și credințele comunității Osage sunt extraordinare. Multe dintre personajele din film sunt și catolice. Mollie Burkhart (femeia din comunitatea Osage, protagonista poveștii) e catolică. Dar încercau să-și păstreze pe cât posibil credințele tradiționale. Acum, o tânără generație se reîntoarce la vechile rânduieli. Vezi asta din dans, iar o parte din conflictul interior al vechii generații e surprins în film.

[…]

MARTIN SCORSESE: O mare parte din ceea ce am învățat de-a lungul timpului i se datorează părintelui Principe. Prezența lui a fost foarte importantă în viața mea, așa cum a fost și prezența tatălui, a mamei și a tuturor celor din jurul meu – buni, răi sau neutri.

Am crescut într-o zonă destul de dură și am suferit mereu de astm sever, așa că n-am putut să fac parte cu adevărat din lumea aceea. Nu puteam să alerg sau să particip la sporturi de echipă. Întotdeauna am fost outsiderul. Iar dacă ești un outsider, ce poți să faci? Să încerci să-ți dai seama cine ești, ce înseamnă viața ta și ce e cu adevărat important pentru tine.

Am observat că valoarea vieții stă în ceilalți, în împărtășirea experiențelor tale cu alți oameni, prin intermediul artei narative. În cazul meu, s-a întâmplat prin intermediul cinematografiei, al filmelor.

N-am crescut într-un mediu care să încurajeze lectura. Iar acolo unde am crescut eu, oamenii nu-și permiteau să meargă la teatru, așa că totul se învârtea în jurul filmelor și al televizorului. Deci asta era lumea mea, străzile, discuțiile de familie. Familiile acelea! Cehoviene! Unele scoase, parcă, din paginile lui Seán O’Casey. Și gangsterii.

 Am crescut în mijlocul tuturor acestor lucruri și am văzut oameni care încercau împreună să păstreze buna-cuviință în familie, să te facă să înțelegi ce e cu adevărat important în viață. Și am vrut să împărtășesc această lume cu alți oameni.

Inițial, m-am gândit că aș putea face asta apucând calea religioasă, dar, pur și simplu, nu eram potrivit pentru preoție. Și totuși, voiam să împărtășesc ce însemnau pentru mine aceste experiențe interesante pe care le trăiam. Voiam să le exprim. Puteam oare să le pun pe ecran?

Prinsesem un moment când cinematografia ajunsese într-un punct mort. Când Hollywoodul ajunsese într-un punct mort.

Umbre, al lui John Cassavetes, și filme precum cele ale lui Shirley Clarke demonstrau că era posibil să faci un film narativ despre viața ta sau despre subiecte care de obicei nu erau abordate la Hollywood. Deci asta era ceva nou. Mi-l amintesc pe tata povestind tot felul de lucruri și adăugând: „Dar ei n-ar face niciodată un astfel de film.“ Și mi-am zis: „Dar dacă am face un astfel de film?“

Apoi l-am întâlnit pe Haig Manoogian, profesorul meu de la NYU. Bine, nu e ca și cum el mi-ar fi spus: „Apucă-te să faci un film despre încercarea de a duce un trai creștin cuviincios într-o lume condusă de gangsteri“, așa cum aveam să fac în Crimele din Mica Italie sau în alte filme. Nu mi-a spus asta, ci m-a ajutat să mă exprim prin intermediul filmului, cu ajutorul noului alfabet care fusese creat în cinematografie la sfârșitul anilor ’50, începutul anilor ’60.

Noul Val francez, italienii, britanicii, undergroundul american făceau praf ideea de cinematografie, apoi o reconstruiau. Așa că, într-un fel, mi-am găsit vocația prin intermediul cinematografiei. În câteva luni, voi împlini 80 de ani. Și e uimitor ce fel de filme am putut să fac. O parte dintre cele mai dificile momente prin care am trecut la începutul anilor ’80 sunt documentate în această carte.

Părinții mei m-au sprijinit întotdeauna în astfel de momente. Mama era mereu extraordinară, de o sinceritate dezarmantă. Când spunea ceva, știa să o facă cu umor. Tata era mult mai sever. Dar mama te făcea să mori de râs. Fiica mea, Francesca, seamănă mult cu mama; are un simț aparte al umorului.

Privind retrospectiv, tot părinții mei au fost cei care m-au influențat cel mai mult, împreună cu Haig Manoogian și cu părintele Principe. Datorită lor sunt cine sunt astăzi.”

Mary Pat Kelly este autoarea bestsellerului Galway Bay, prima parte din trilogia de ficțiune istorică, ce include și volumele Of Irish Blood și Irish Above All. A publicat, de asemenea, romanul Special Intentions, precum și cinci cărți de nonficțiune. Este scenarista și regizoarea filmului Proud, un lungmetraj cu Ossie Davis și Stephen Rea, precum și a unor documentare PBS, care s-au bucurat de numeroase premii. A lucrat la emisiunile Good Morning, America, a produs segmentul de scurtmetraje din cadrul emisiunii Saturday Night Live și a scris scenarii pentru Columbia și Paramount Pictures.

The post Martin Scorsese: “Pasiunea pe care am avut-o pentru religie a ajuns să se amestece cu filmul, iar acum, ca artist, sunt într-un fel și gangster și preot.” appeared first on Cultura la dubă.

Premiera internațională a avut loc în afara competiției la Cannes, unde publicul a aplaudat la final timp de 9 minute.

În anii 1920, populația cu cel mai mare venit per capita din lume erau membrii Națiunii Indiene Osage din statul Oklahoma: sub pământurile lor fusese descoperit petrol. Apoi, unul câte unul, cei din Osage County au început să fie uciși. Bazat pe fapte reale, Killers of the Flower Moon scoate la lumină o conspirație sinistră din istoria recentă a Statelor Unite a Americii. Filmul lui Scorsese reușește să fie un western epic, o poveste de dragoste, o reflecție sumbră asupra relațiilor SUA cu populațiile indigene, cât și un Scorsese clasic, care beneficiază de magia pe care o aduce pe ecrane regizorul când lucrează cu doi dintre colaboratorii săi cei mai celebri (Leonardo DiCaprio și Robert de Niro).

Cele mai recente filme ale lui Ken Loach, Hirokazu Kore-eda și Michel Gondry se vor vedea la rândul lor în premieră la festivalul de la București.

Regizorul francez Nicolas Philibert, câștigătorul Ursului de Aur la Berlin, este invitat la București în al doilea weekend al festivalului. În ultimii douăzeci de ani, regizorul a avut mai mult de 120 de retrospective, printre care la British Film Institute (BFI) și Museum of Modern Art (MoMA) și va avea una și cu ocazia Les Films de Cannes à Bucarest. Pe lângă proiecțiile filmului cu care a câștigat la Berlin, Pe Adamant/Sur l’Adamant, publicul român va mai putea vedea și două dintre filmele regizorului: Le Pays des sourds (1992) și Être et avoir (2002).

Cine este monstrul? este întrebarea pe care o ridică Monster, premiat pentru cel mai bun scenariu la Cannes (Yuji Sakamoto). Un copil devine violent. Mama acuză profesorul, profesorul neagă orice responsabilitate, iar școala este evazivă cu totul. Adevărul iese la iveală abia odată ce vedem lucrurile din toate perspectivele. Hirokazu Kore-eda este unul dintre cei mai proeminenți regizori japonezi ai ultimilor ani. Filmele sale au câștigat mai multe premii la Cannes de-a lungul timpului, Shoplifters (2018, Palme d’Or), Like Father, Like Son (2013, Premiul Juriului) iar amprenta lui este inconfundabilă: o empatie și o duioșie aparte în a portretiza copii și adolescenți cu probleme de comportament.

Marc (Pierre Niney) este un regizor bipolar și paranoic, care fuge cu materialul filmat și cu echipa de producție într-o casă la țară, pentru a-și termina filmul așa cum își dorește el, nu cum vor producătorii. Ajunși acolo, membrii echipei devin ostatici ai schimbărilor de dispoziție ale regizorului, la granița dintre comic și psihoză. Le Livre des solutions / The Book of Solutions e o comedie deșteaptă și autoironică despre egocentrism și „demonii creației” marca Michel Gondry.

The Old Oak este un loc special. Ultimul pub rămas deschis este și singurul spațiu de întâlnire a unei comunități miniere cândva înfloritoare. Eforturile lui TJ Ballantyne (Dave Turner) de a ține pubul pe linia de plutire sunt puse la grea încercare dată cu sosirea în sat a unor refugiați sirieni. O prietenie neașteptată se înfiripă între TJ și o tânără siriană pasionată de fotografie, Yara (Ebla Mari). Împreună, le vine ideea de a reuni cele două comunități la masă, pentru a le ajuta să conviețuiască. The Old Oak este o dramă profund emoționantă semnată Ken Loach.

Retrospectiva Nicolas Philibert în prezența regizorului

Nicolas Philibert a debutat în lumea lungmetrajelor documentare în 1978, iar după o experiență de muncă în televiziune, unde a realizat filme de aventură, s-a dedicat regiei de lungmetraje documentare pentru cinema. Temele lui predilecte sunt comunitățile mici, marginale și ființele (oameni, dar și animale) care trăiesc lumea altfel decât majoritatea.

Le Pays des sourds (selecția oficială Locarno, 1992), se va putea vedea și la București și pornește de la întrebarea cum arată lumea pentru miile de oameni care trăiesc în tăcere. Pentru a încerca un răspuns, Philibert îi urmărește pe Jean-Claude, Abou, Claire, Florent și alții, care și-au pierdut complet auzul la naștere sau în primele luni de viață și astfel visează, gândesc și comunică prin semne, într-o lume în care vederea și atingerea sunt cruciale. 

În 2002, filmul său Être et avoir a fost proiectat în cadrul selecției oficiale a Festivalului de la Cannes, bucurându-se de un succes imens în Franța și în alte 40 de țări, este al doilea filme din retrospectiva de la București. În inima regiunii Auvergne, regizorul urmărește una dintre acele școli unde toți copiii din sat, de la grădiniță până aproape de intrarea în adolescență, fac parte dintr-o singură clasă, cu un singur învățător, cu toate bunele și relele pe care le poate aduce conviețuirea acestui grup atât de eclectic.

Pe Adamant/Sur l’Adamant (2022), Ursul de Aur de la Berlin, ne introduce în lumea psihiatriei, este un documentar observațional filmat într-un azil parizian atipic, instalat pe Sena, într-o structură plutitoare. Este prima parte dintr-o trilogie pe care autorul o dedică lumii psihiatriei, în speranța că prin expunere la această lume, spectatorii vor ști să devină mai empatici față de oamenii cu tulburări de ordin psihic.

Programul complet al festivalului, informații despre filme și invitați, vor fi disponibile pe www.filmedefestival.ro și pe conturile de Facebook și Instagram. 

The post Cel mai nou film al lui Martin Scorsese, “Killers of the Flower Moon”, va avea premiera în România la Les Films de Cannes à Bucarest appeared first on Cultura la dubă.

La polul opus, The Irishman, regizat de Martin Scorsese, cu cei trei magnicifi in distribuție: Al Pacino, Robert De Niro, Joe Pesci, a pierdut anul acesta tot ce se putea, atât la Oscaruri, cât și la Globurile de Aur.

Dar momentul în care Bong Joon Ho a câștigat premiul pentru cel mai bun regizor, categorie la care era nominalizat și Martin Scorsese, a avut ceva atât de special, încât ne-a arătat cât de important rămâne Scorsese, chiar și într-o noapte în care nu primește niciun premiu.

Regizorul sud-coreean i-a mulțumit lui Scorsese pentru că i-a transmis pasiunea de a face filme inspirate de povești personale, referindu-se la un citat din Scorsese: “Când eram tânăr și studiam cinematografia, era o vorbă pe care o păstram adânc în inimă și anume: ‘Cel mai personal este cel mai creativ’. Era un citat din marele nostru Martin Scorsese.”

Declarația l-a emoționat vizibil pe Scorsese, iar toate privirile s-au îndreptat asupra sa. Toți cei prezenți au aplaudat în picioare momentul.

The most personal is the most creative vorbește despre importanța poveștilor personale din viața regizorului Martin Scorsese în filmele sale, lucru în care crede cu tărie și Bong Joon Ho. De asemenea, acesta a studiat în facultate filmele lui Scorsese, regizor pe care îl apreciază în mod deosebit. Filmele lui Scorsese sunt puternic influențate de copilăria sa petrecută în Little Italy, New York, printre mafioți și gangsteri.

De cealaltă parte, punctul de plecare al filmului Parasite este inspirat din tinerețea lui Bong Joon Ho. Pe când avea 20 de ani, acesta medita la matematică fiul unei familii înstărite din Seul, într-un palat de lux dintr-o zonă exclusivistă. Fusese pus în legătură cu familia chiar de către iubita sa de atunci, care medita deja copilul la engleză. Aceasta, devenită ulterior soția sa, l-a recomandat ca pe un prieten bun, foarte bun la matematică, deși, spune chiar el, era foarte slab la matematică.

The post Scorsese și Bong Joon Ho. Ștafeta emoționantă de la Oscaruri appeared first on Cultura la dubă.

Cel mai cunoscut critic de film din România și vocea cu care au crescut generații întregi, Irina Margareta Nistor, a comentat pentru Cultura la dubă ediția de anul acesta a Premiilor Oscar. Am aflat astfel care au fost preferințele sale și de ce, dar și ce legătură a existat între premianții de la Oscar pentru actorie și România.

De exemplu, Irina Margareta Nistor a avut ocazia să îl cunoască pe Joaquin Phoenix la București, când acesta a fost invitatul lui Cristian Mungiu la prima ediție a American Film Festival. De altfel, Mungiu este singurul român cu drept de vot la Oscaruri, după ce în 2016 a fost invitat să devină membru al Academiei Americane de Film.

Știu că aveați o altă preferință pentru “cel mai bun film”. De ce credeți că Parasite a luat premiul cel mare?

Mi-ar fi plăcut să câștige 1917, mi s-a părut mai sensibil. Dar Parasite este un film care atrage mai tare atenția, șochează și este violent. Vorbește despre invidie, iar acesta este un fenomen prezent în societate. Mulți săraci îi invidiază pe bogați și își doresc viața lor, așa că mulți oameni s-au regăsit în acest film.

De ce ați fi dat Oscarul filmului 1917?

M-a bucurat foarte tare și m-a surprins faptul că a prins foarte bine în rândul tinerei generații. Este filmat foarte modern, dar oricând l-ai fi difuzat în acești 92 de ani ar fi putut să prindă la fel de bine. Este un film care reușește să te fure. Simți că ești acolo, te prinde. În plus, 1917 este dovada faptului că trebuie să băgăm la cap poveștile pe care ni le spun bunicii. Iată ce capodopere pot lua naștere.
Mă bucur, totuși, că a luat premiul pt imagine, nu avea cum să ia altcineva.

Joaquin Phoenix a fost răsplătit pentru rolul din Joker. Ați fi dat altcuiva statueta?

Joaquin Phoenix merita Oscarul. A jucat un rol foarte greu. Să nu uităm că înaintea lui au interpretat rolul Jack Nicholson și Heath Ledger. Phoenix este foarte timid în realitate și s-a pregătit mult pentru acest rol, să intre în acea stare. De altfel, el provine dintr-o familie cu mulți copii, iar fratele lui, River Phoenix, a murit în urmă cu mulți ani.

L-am cunoscut pe Joaquin la București, a venit la mine și m-a îmbrățișat. Știa despre mine pentru că era foarte curios să afle lucruri din perioada comunistă, iar filmele erau una dintre puținele noastre plăceri din acea perioadă.

Cea mai bună actriță în rol principal, Renee Zellweger. A fost o Judy Garland autentică?

Renee a ales să o interpreteze într-o manieră destul de rece pe Judy Garland. Ea nu era chiar așa, iar acum nu se poate apăra. Pe de altă parte, Renee Zellweger nici nu a avut concurență.

Brad Pitt avea un premiu Oscar după ce a fost producătorul filmului 12 ani de sclavie, dar nu avea nicio statueta pentru actorie, deși a avut mai multe nominalizări. Merita Oscarul pentru rolul secundar din Once upon a time in Hollywood?

Ce mă bucur! În sfârșit a câștigat! Merita premiul, a făcut un rol foarte bun în filmul lui Tarantino.

The Irishman a fost marele perdant de la Globurile de Aur. V-ați așteptat să fie marele perdant și la gala premiilor Oscar?

Martin Scorsese consider că a fost nedreptățit. The Irishman a pierdut tot ce se putea pierde anul acesta. E un film care a fost difuzat pe platforma Netflix, dar ar fi trebuit văzut la cinema pentru că acasă îți pierzi răbdarea. Este foarte lung, iar dacă faci pauze nu mai are același efect.

Ce v-a plăcut la gala din acest an?

Mă bucură faptul că mulți dintre câștigători au legătură cu România. Joaquin Phenix a filmat în România pentru producția The Sisters Brothers, Renee Zellweger a fost aici pentru rolul din Cold Mountain, pentru care a și câștigat mai multe premii, inclusiv un Oscar și un Golden Globe, iar câștigătorului de anul acesta pentru un rol secundar, Brad Pitt, i-a dat replica românca Anamaria Marinca, în urmă cu câțiva ani, în Fury.

În competiția de la Hollywood a intrat, chiar dacă nu cu o nominalizare pentru imagine, și românul Mihai Mălaimare Jr., care a fost director de imagine al peliculei Jojo Rabbit. O altă producție cu care a ajuns Mihai Mălaimare Jr. la gala Academiei de Film a fost The Master, în 2012, în care a jucat Joaquin Phoenix. Mihai s-a lansat internațional după ce a avut o colaborare în țară cu Francis Ford Coppola, iar acesta l-a recomandat apoi în străinătate și a făcut treabă bună.

Care sunt micile dumneavoastră plăceri nevinovate când vine vorba de premiile Oscar?

Îmi place să admir ținutele. Mi-au plăcut aparițiile de pe covorul roșu și am observat că vedetele au defilat cu foarte multe bijuterii, astfel încât am avut senzația ca luam micul dejun la Tiffany. Dar am simțit lipsa unei Audrey Hepburn.

The post Irina Margareta Nistor: “Premiile Oscar de anul acesta au fost ca un mic dejun la Tiffany, dar fără o Audrey Hepburn.” appeared first on Cultura la dubă.

Filmul „1917”, regizat de Sam Mendes a fost surpriza serii, primind cele mai importante premii – Cel mai bun film – dramă și Cel mai bun regizor, în timp ce filmul lui Tarantino, „Once Upon a Time… in Hollywood”, a fost desemnat câștigător la alte două categorii importante – Cel mai bun scenariu și Cel mai bun film comedie/musical.

În schimb, probabil cel mai așteptat film al anului trecut, “The Irishman”, al lui Martin Scorsese, a avut 5 nominalizări (la Cel mai bun film – dramă, Cel mai bun regizor, Cel mai bun scenariu și două nominalizări la Cel mai bun actor în rol secundar: Al Pacino și Joe Pesci) și nu a primit niciun premiu, fiind considerat de presa de specialitate marele pierzător al serii. De asemenea, mai mulți critici au susținut că absența filmului lui Scorsese de pe lista câștigătorilor ar fi, de fapt, o lovitură către Netflix, producătorul filmului.

Joaquin Phoenix a primit premiul pentru cel mai bun actor, pentru rolul din “Joker” și, la fel ca mulți alți premianți, s-a folosit de momentul speechului pentru a transmite un mesaj cu tentă politică și civică. Cunoscut vegetarian și activist pentru drepturile animalelor, acesta le-a transmis colegilor de breaslă că nu este suficient să transmită mesaje de susținere și să facă donații către Australia, ci ar trebui să mai renunțe la avioanele private atunci când există și alte soluții mai puțin dăunătoare mediului pentru a călători.

Discursul său a fost contrar cererii gazdei evenimentului, Ricky Gervais, care, în speechul său acid de la începutul galei, le-a cerut colegilor de la Hollywood să nu se mai folosească de ocazia de a urca pe scenă pentru a transmite mesaje politice, fiindcă habar nu au ce se întâmplă în lumea reală și fiindcă ar fi petrecut mai puțin timp la școală decât Greta Thunberg.

De altfel, glumele sale dure nu au fost primite foarte bine de unii dintre invitați, fiind evidentă reacția de dezgust a lui Tom Hanks.

Lista completă a câştigătorilor:

Cel mai bun film – dramă

„The Two Popes” (Netflix)
„1917” (Universal)
„The Irishman” (Netflix)
„Joker” (Warner Bros.)
„Marriage Story” (Netflix)

Cel mai bun film – comedie/musical

„Dolemite Is My Name” (Netflix)
„Jojo Rabbit” (Fox Searchlight)
„Knives Out” (Lionsgate)
„Once Upon a Time… in Hollywood” (Sony)
„Rocketman” (Paramount)

Cea mai bună actriţă într-un film – dramă

Cynthia Erivo, „Harriet”
Scarlett Johansson, „Marriage Story”
Saoirse Ronan, „Little Women”
Charlize Theron, „Bombshell”
Renée Zellweger, „Judy”

Cel mai bun actor într-un film – dramă

Christian Bale, „Ford v Ferrari”
Antonio Banderas, „Dolor y gloria”
Adam Driver, „Marriage Story”
Joaquin Phoenix, „Joker”
Jonathan Pryce, „The Two Popes”

Cea mai bună actriţă într-un film – comedie/ musical

Ana De Armas, „Knives Out”
Awkwafina, „The Farewell”
Cate Blanchett, „Where’d You Go Bernadette”
Beanie Feldstein, „Booksmart”
Emma Thompson, „Late Night”

Cel mai bun actor într-un film – comedie/ musical

Roman Griffin Davis, „Jojo Rabbit”
Leonardo DiCaprio, „Once Upon a Time… in Hollywood”
Taron Egerton, „Rocketman”
Eddie Murphy, „Dolemite Is My Name”
Daniel Craig, „Knives Out”

Cea mai bună actriţă în rol secundar într-un film

Kathy Bates, „Richard Jewell”
Annette Bening, „The Report”
Laura Dern, „Marriage Story”
Jennifer Lopez, „Hustlers”
Margot Robbie, „Bombshell”

Cel mai bun actor în rol secundar într-un film

Al Pacino, „The Irishman”
Joe Pesci, „The Irishman”
Brad Pitt, „Once Upon a Time… in Hollywood”
Tom Hanks, „A Beautiful Day in the Neighborhood”
Anthony Hopkins, „The Two Popes”

Cel mai bun regizor

Bong Joon Ho, „Parasite”
Sam Mendes, „1917”
Todd Phillips, „Joker”
Martin Scorsese, „The Irishman”
Quentin Tarantino, „Once Upon a Time… in Hollywood”

Cel mai bun scenariu

Noah Baumbach, „Marriage Story”
Bong Joon-ho şi Han Jin Won, „Parasite”
Anthony McCarten, „The Two Popes”
Quentin Tarantino, „Once Upon a Time… in Hollywood”
Steven Zaillian, „The Irishman”

Cel mai bun film de animaţie

„Frozen 2” (Disney)
„How to Train Your Dragon: The Hidden World” (Universal)
„The Lion King” (Disney)
„Missing Link” (United Artists Releasing)
„Toy Story 4” (Disney)

Cel mai bun film în limbă străină

„Les misérables” (Franţa), de Ladj Ly
„Dolor y gloria” (Spania), de Pedro Almodóvar
„Parasite” (Coreea de Sud), de Bong Joon-ho
„Portrait de la jeune fille en feu” (Franţa), de Céline Sciamma
„The Farewell” (China), de Lulu Wang

Cea mai bună coloană sonoră

Daniel Pemberton, „Motherless Brooklyn”
Alexandre Desplat, „Little Women”
Hildur Guðnadóttir, „Joker”
Randy Newman, „Marriage Story”
Thomas Newman, „1917”

Cel mai bun cântec original

„Beautiful Ghosts”, din „Cats”
„I’m Gonna Love Me Again”, din „Rocketman” (Elton John şi Bernie Taupin)
„Into the Unknown”, din „Frozen 2”
„Spirit”, din „The Lion King”
„Stand Up”, din „Harriet”

TELEVIZIUNE

Cel mai bun serial – dramă

„Big Little Lies” (HBO)
„The Crown” (Netflix)
„Killing Eve” (BBC America)
„The Morning Show” (Apple TV Plus)
„Succession” (HBO)

Cel mai bun serial – comedie/ musical

„Barry” (HBO)
„Fleabag” (Amazon)
„The Kominsky Method” (Netflix)
„The Marvelous Mrs. Maisel” (Amazon)
„The Politician” (Netflix)

Cea mai bună miniserie/ film de televiziune

„The Loudest Voice” (Showtime)
„Unbelievable” (Netflix)
„Catch-22” (Hulu)
„Chernobyl” (HBO)
„Fosse/Verdon” (FX)

Cea mai bună actriţă într-o miniserie sau film de televiziune

Kaitlyn Dever, „Unbelievable”
Joey King, „The Act”
Helen Mirren, „Catherine the Great”
Merritt Wever, „Unbelievable”
Michelle Williams, „Fosse/Verdon”

Cel mai bun actor într-o miniserie sau film de televiziune

Jared Harris, „Chernobyl”
Sam Rockwell, „Fosse/Verdon”
Christopher Abbott, „Catch-22”
Sacha Baron Cohen, „The Spy”
Russell Crowe, „The Loudest Voice”

Cea mai bună actriţă într-un serial – dramă

Reese Witherspoon, „The Morning Show”
Jennifer Aniston, „The Morning Show”
Olivia Colman, „The Crown”
Jodie Comer, „Killing Eve”
Nicole Kidman, „Big Little Lies”

Cel mai bun actor într-un serial – dramă

Tobias Menzies, „The Crown”
Billy Porter, „Pose”
Brian Cox, „Succession”
Kit Harington, „Game of Thrones”
Rami Malek, „Mr. Robot”

Cea mai bună actriţă într-un serial – comedie

Christina Applegate, „Dead to Me”
Rachel Brosnahan, „The Marvelous Mrs. Maisel”
Kirsten Dunst, „On Becoming a God in Central Florida”
Natasha Lyonne, „Russian Doll”
Phoebe Waller-Bridge, „Fleabag”

Cel mai bun actor într-un serial – comedie

Ramy Youssef, „Ramy”
Michael Douglas, „The Kominsky Method”
Bill Hader, „Barry”
Ben Platt, „The Politician”
Paul Rudd, „Living With Yourself”

Cea mai bună actriţă în rol secundar într-un serial, miniserie sau film de televiziune

Patricia Arquette, „The Act”
Helena Bonham Carter, „The Crown”
Toni Collette, „Unbelievable”
Meryl Streep, „Big Little Lies”
Emily Watson, „Chernobyl”

Cel mai bun actor secundar într-un serial, miniserie sau film de televiziune

Alan Arkin, „The Kominsky Method”
Kieran Culkin, „Succession”
Andrew Scott, „Fleabag”
Stellan Skarsgård, „Chernobyl”
Henry Winkler, „Barry”

Premiul onorific „Cecil B. DeMille” – Tom Hanks
Premiul onorific „Carol Burnett” – Ellen DeGeneres

The post “The Irishman” – marele pierzător la Globurile de Aur 2020. Lista completă a câștigătorilor. appeared first on Cultura la dubă.

Din cele 25 de filme de ficțiune regizate de Martin Scorsese din 1967 până acum, 6 sunt filme “cu gangsteri” – Mean Streets, Raging Bull, Goodfellas, Casino, The Departed și cel mai recent, The Irishman. Cu siguranță poate fi numit un maestru al genului.

Aparent, din preocupări financiare, niciun producător de la Hollywood nu a avut încredere suficientă în proiect, astfel încât să îl finanțeze. Ceea ce e de înțeles, din trei motive:

1. Martin Scorsese, Robert De Niro, Al Pacino și Joe Pesci sunt bătrâni. La fel și genul de film “cu gangsteri”. Cine ar mai vrea să vadă un astfel de film?

2. Ultimul film de ficțiune al lui Scorsese, Silence, a fost o dezamăgire la box-office.

3. Filmul avea nevoie de efecte speciale de “întinerire”, o tehnică relativ nouă, considerată încă în stadiul de experiment.

În cele din urmă, Netflix a finanțat filmul, cu un buget de aproximativ 140 de milioane de dolari. În era streaming-ului, Scorsese a fost nevoit să facă acest compromis: să renunțe la experiența cinematografică, atât de importantă pentru el, pentru a face filmul. The Irishman a fost, totuși, proiectat în câteva cinematografe timp de 3 săptămâni, însă, majoritatea noastră, mai ales în România, va trebui să ne mulțumim cu experiența vizionării filmului acasă.

Filmul spune povestea lui Frank Sheeran, un hitman al mafiei care, pe patul de moarte, i-a mărturisit lui Charles Brandt că este cel care l-a omorât pe Jimmy Hoffa. Charles Brandt a scris, în urma acestor mărturisiri cartea “I heard you paint houses“, care a inspirat filmul.

Suntem obișnuiți deja cu personaje violente în filmele lui Scorsese. Aici, Frank Sheeran (Robert De Niro) ucide rapid, neromantizat, fără scrupule, apoi aruncă arma în râu. Lipsa de regret a personajului pentru viața pe care o duce poate da fiori spectatorilor. Sau îi poate plictisi, considerând personajul “plat”. Adevărul este că personajul principal nu suferă vreo transformare de-a lungul filmului. În schimb, lumea din jurul lui se transformă.

Filmul ne plimbă, ghidați de voice-over-ul lui De Niro, prin 6 decenii de istorie americană. Pe alocuri, CGI-ul se simte destul de flagrant pe fețele lui De Niro și Pesci. De Niro arată ca un personaj dintr-un joc pe calculator în secvențele din anii ’40 și 50 iar Joe Pesci arată bolnav.

Lipsiți de experiența cinematografică, filmul poate părea lung în unele momente. Sigur, la 3 ore și jumătate, e lung oriunde l-am vedea. Însă, la o gândire puțin în profunzime despre timp și cum e important el, ne putem da seama că timpul este chiar un personaj în The Irishman. Timpul trece pe lângă personajele lui Scorsese. Unele se adaptează, altele nu. Felul în care răspund personajele la trecerea timpului este povestit în detaliu.

E nevoie de o privire din partea lui Russell Bufalino (Joe Pesci) pentru ca Frank Sheeran să înțeleagă că trebuie să omoare pe cineva. Și pentru spectatori la fel. Privirea fiicei lui Sheeran (Anna Paquin) e suficientă să îi zguduie conștiința personajului principal. Și pentru spectatori, e suficientă să ne arate că Sheeran are o conștiință.

E imposibil de empatizat cu personajul principal, dar nu acesta a fost scopul. Filmul este, într-adevăr, un film “cu gangsteri” și Scorsese apelează la o sumedenie de clișee ale genului. Însă, în același timp, filmul este cu totul nou și cu totul special. Filmul îl are ca director de imagine pe Rodrigo Prieto (Babel, Biutiful, Argo, etc.). Frank Sheeran e filmat static, simplu, așa cum își vede “job-ul”. Mișcările de aparat sunt rezervate pentru ceilalți. La fel de simplist sunt arătate și crimele pe care le comite personajul: rece, neimplicat, în plan larg. Imaginea filmului e splendidă, mereu în simbioză cu povestea și cu personajele.

Cu excepția lui Pacino, care joacă din nou un personaj căruia îi place să țipe și să gesticuleze mult, ceilalți actori sunt, în pofida vârstei, surprinzător de originali în interpretări. De Niro joacă un personaj timid, introvertit, se bâlbâie uneori, e modest. Joe Pesci joacă un mafiot non-violent de data asta, spre deosebire de avalanșele de violență pe care le-a arătat în Goodfellas și Casino.

Anna Paquin, cu privirile ei pline de judecată, este extrem de impresionantă în rolul fiicei lui Sheeran. După ce Hoffa e dispărut de 2 zile, ea își privește tatăl, înțelege că e implicat în dispariția sindicalistului, Sheeran înțelege că ea înțelege, și atunci îl întreabă “De ce?”. Și atunci noi, spectatorii, înțelegem că ceva s-a rupt. Și, probabil, e ceva ce ar fi putut să îl transforme pe Sheeran. Însă, e deja prea târziu. Timpul nu l-a iertat nici pe el, nici pe mafioții pentru care a lucrat, nici pe sindicalistul Jimmy Hoffa.

Scorsese, în schimb, folosește timpul în avantajul poveștii sale. Mai mult, deși are 77 de ani, regizorul se adaptează vremurilor, folosind tehnici de CGI experimentale, lansând filmul pe o platformă de straming.

The Irishman e un film lung, care necesită răbdare, dar care ține spectatorul într-o curiozitate continuă. În același timp, The Irishman e un film special, care, indiferent de mediul în care e privit, va marca cinematografia, așa cum a marcat-o Scorsese până acum, și așa cum cinematografia l-a marcat pe el.

The post The Irishman – Toate-s vechi și nouă toate. appeared first on Cultura la dubă.