Cristian Măcelaru, directorul artistic al Festivalului George Enescu, director muzical al Orchestrei Naționale a Franței și al Cincinnati Symphony, a apărut în urmă cu scurt timp cu prima reacție publică la povestea manuscriselor lui George Enescu, depozitate de conducerea Muzeului Enescu, de 4 ani și jumătate, în containere ținute în aer liber, după cum Cultura la dubă a dezvăluit AICI.

Acesta spune că manuscrisele ar trebui conservate și puse la dispoziția tuturor celor care vor să descopere mai mult și că “numai astfel putem onora cu adevărat moștenirea unui compozitor a cărui operă trăiește în însăși identitatea noastră națională”

“Moștenirea artistică a lui George Enescu trebuie conservată și trebuie prețuită, pentru că opera sa este chiar inima identității noastre naționale. Enescu a compus muzică inspirată de frumusețea țării sale natale, îmbogățită de multitudinea de stiluri și tradiții care alcătuiesc vastul nostru folclor.

În același timp, Enescu a adus în România o lume întreagă de experiențe și cunoaștere, dobândite în anii în care a fost recunoscut pe plan mondial ca unul dintre marii virtuozi ai, viorii. Dar mai presus de toate. prin compozițiile sale a făcut ca spiritul românesc unic să fie auzit în lume.

De aceea, George Enescu este un artist a cărui operă trebuie studiată neîncetat. Cu răbdare, cu dedicare și cu smerenie, pentru a descoperi cele mai fine detalii care se dezvăluie doar acelora care cercetează constant și aprofundat creația sa.

Am avut ocazia să văd caligrafia lui Enescu. Și pot mărturisi cât de important este ca manuscrisele sale să fie conservate nu doar ca repere istorice, ci ca documente vii, puse la dispoziția tuturor celor care doresc să descopere mai mult.

Ele trebuie să rămână vii. accesibile și apreciate, așa cum spiritul său rămâne viu în noi. Numai astfel putem onora cu adevărat moștenirea unui compozitor a cărui operă trăiește în însăși identitatea noastră națională.” – a declarat Cristian Măcelaru într-un videoclip postat pe pagina oficială a Festivalului George Enescu.

Ieri, Vladimir Jurowski – director muzical al Bayerische Staatsoper, dirijor principal al Orchestrei Radio din Berlin, fost director artistic al Festivalului George Enescu, dirijorul american Lawrence Foster, fost director artistic al Festivalului George Enescu, scriitorul româno-american Norman Manea, Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu, Victor Rebengiuc, Andrei Șerban, Anca Vasiliu, Ștefan Câlția, Ana Blandiana, Ada Solomon, pianista Alexandra Dariescu, violoncelistul Andrei Ioniță, Marta Petreu, Andrei Cornea și violonistul Remus Azoiței, Oana Pellea, Cristi Puiu, Mircea Cantor, Radu Jude, Dan Perjovschi, Corneliu Porumboiu, Radu Afrim, Tatiana Țîbuleac – sunt doar câteva dintre personalitățile culturii care semnează o scrisoare publică adresată președintelui Nicușor Dan, premierului Bolojan și ministrului Culturii, Andras Demeter pentru protejarea manuscriselor lui George Enescu.

Pe listă se regăsesc și două nume legendare ale Berliner Philharmoniker – Guy Braunstein, fost concertmaistru și Götz Teutsch, fost solo-violoncelist.

Inițiatorii sunt dirijorul principal al Filarmonicii „George Enescu”, Gabriel Bebeșelea, istoricul Eugen Ciurtin și scriitorul Radu Vancu.

Aceștia cer mutarea manuscriselor și a celorlalte obiecte de tezaur ce au aparținut marelui compozitor român în spații corespunzătoare.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice

The post Dirijorul Cristian Măcelaru, directorul artistic al Festivalului Enescu: “Manuscrisele lui Enescu să fie conservate nu doar ca repere istorice, ci ca documente vii, puse la dispoziția tuturor” appeared first on Cultura la dubă.

România a încheiat la sfârșit de septembrie cel mai complex eveniment cultural pe care îl organizează – Festivalul Internațional George Enescu. Timp de 4 săptămâni, unele dintre cele mai mari orchestre ale lumii, dirijori, soliști, coregrafi și dansatori au conturat un univers din care, odată intrat, nu ai mai vrea să pleci. Fiindcă în lumea lui Bach, Beethoven sau Mozart, Enescu, Ravel sau Shostakovich, muzica aduce lumină, dacă nu cumva chiar vindecă întunericul din noi.

Experiența unui concert live înseamnă acces la propriile emoții, o spune chiar cel care a stat în spatele selecției muzicale a festivalului – dirijorul român Cristian Măcelaru. Numit director artistic al Festivalului Enescu în urmă cu 4 ani, Măcelaru a semnat acum, pentru prima dată, o ediție completă a evenimentului, fiind implicat de la aducerea soliștilor celebri, până la selecția evenimentelor din Club Control sau cea a spectacolelor pentru copii de la Teatrul Odeon.

Lista de titluri pe care le poartă Cristian Măcelaru este impresionantă – director muzical al Orchestrei Naționale a Franței, director muzical al Orchestrei din Cincinnati, dirijor principal al WDR – Orchestra Simfonică din Köln, câștigător al Premiului Grammy, violinist, profesor și mentor.

În esența acestor titulaturi se află iubirea pentru muzică. Iar ea se manifestă prin dirijat.  

A dirijat Orchestra Națională a Franței la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice din Paris, dirijează anual concertul de Ziua Franței de la Turnul Eiffel, iar concertele sale din întreaga lume sunt, în general, sold out. La Festivalul Enescu, a condus 7 concerte, ajungând în premieră cu festivalul chiar și la Chișinău.

Am vrut să înțelegem mai bine ce se află dincolo de “misticismul care înconjoară munca de dirijor”, după cum o spune chiar dirijorul Cristian Măcelaru.

După ce în urmă cu trei ani ne-a primit în culisele Radio France de la Paris, de data aceasta, timp de câteva zile, l-am urmărit la Festivalul Enescu în timpul repetițiilor, în discuții cu muzicienii, cu colegii din festival sau cu spectatorii. L-am însoțit când a mers să asculte concertele celorlați. I-am fost alături în cabină chiar înainte de concerte, știm cât a dormit sau ce a mâncat într-o zi. Dar, cel mai important, am aflat cum sufletul unui dirijor își pune amprenta asupra unui concert.

***

Este duminică dimineață, în al doilea weekend al Festivalului Enescu. Azi începe seria de evenimente pentru copii, organizată la Teatrul Odeon. La 9 dimineața, Cristian Măcelaru, de data aceasta în rol de povestitor, repetă alături de orchestră fragmente în care muzica lui Enescu se îmbină cu povești din copilăria compozitorului.

Cu o seară înainte, dirijase un concert la Timișoara, alături de una dintre orchestrele pe care le conduce – WDR Symphony Orchestra din Köln. După ce a experimentat niște întârzieri cu avionul, ca să fie sigur că ajunge la repetiția de la Odeon, a plecat noaptea cu mașina de la Timișoara și a ajuns la 5 dimineața în București. A dormit doar două ore și a început o nouă zi de festival.

La ora 11, având în față zeci de copii și părinți entuziasmați, se așază pe marginea scenei și rostește povestea lui George Enescu cu un puternic accent bănățean, pe care încă îl păstrează, deși e plecat din România de aproape 30 de ani. Din când în când se oprește și lasă muzica să îl bucure.

La finalul spectacolului, se grăbește să ajungă la hotel ca să se schimbe.

Între timp, la Sala Palatului stă să înceapă repetiția cu aceeași orchestră WDR din Köln, alături de care pregătește un concert important și complex – Salome op.54 de Richard Strauss, cu participarea a 15 soliști de talie mondială, în frunte cu celebra soprană americană Jenniffer Hollowey.

Eliberat de rigiditatea costumului, purtând un simplu tricou, maestrul, așa cum îl apelează toți, apare în fața orchestrei și își începe discursul cu scuze și mulțumiri.

“În primul rând, aș vrea să îmi cer scuze față de voi, fiindcă aceasta nu este o sală de concert. Este posibil ca, de pe scenă, sunetul să vi se pară cam sec, dar vă promit că din sală nu se aude așa, este amplificat și am investit enorm pentru a-l îmbunătăți (n.r. anul acesta Festivalul Enescu a montat la Sala Palatului niște panouri speciale pentru îmbunătățirea calității sunetului). Multe orchestre care au venit de-a lungul anilor s-au plâns de sunet, dar, cu toate acestea, tot am convins 27 de orchestre să concerteze aici.

Apoi, aș vrea să vă mulțumesc pentru concertul de aseară! Și mama mea (n.r. familia lui Cristian Măcelaru este din Timișoara), care a fost prezentă aseară, vă mulțumește, i-a plăcut foarte mult.”

Dirijorul poartă câteva discuții cu soliștii, apoi începe o repetiție șnur. Opera Salome înseamnă un concert de aproximativ 1h45’, fără întrerupere. Efortul tuturor muzicienilor de pe scenă este imens. Iar dacă fiecare dintre ei are câte o pauză pe parcursul concertului, dirijorul este singurul care nu se oprește.

„Richard Strauss a întocmit și o listă cu sfaturi pentru dirijorii care îi dirijează lucrările. De exemplu: nu te uita direct spre suflători, ci doar cu coada ochiului, că altfel vor sufla prea tare. Iar altul este: nu transpira! (râde). Eu, după repetiție, am băut 3 litri de apă. Atât de deshidratat eram, atât de mare este efortul fizic.”

La finalul repetiției, după ce le transmite instrumentiștilor câteva schimbări punctuale pe care trebuie să le facă, își ia bagheta și partitura, legată într-o copertă de un roșu intens, discută cu tinerele din cadrul festivalului câteva detalii organizatorice și merge în culise, cu speranța că la hotel va apuca să doarmă câteva ore.

Este ora 16:00, nu a apucat să mănânce nici micul dejun, nici prânzul, dar se mulțumește cu o merdenea care îl așteaptă la cabină. „În zilele în care am o repetiție șnur sau concert, prefer să nu mănânc înainte, mă simt mai lejer – ne spune.

De ce ați ales să dirijați opera Salome în concert, la Festivalul Enescu?

La WDR am planificat de vreo 4 ani să deschidem stagiunea cu Salome. Orchestra și-a dorit foarte mult să o facem. Și atunci am zis ok, în 2025 hai să deschidem stagiunea cu Salome. O operă de genul ăsta se programează cu foarte mult timp înainte.

Ca să găsești soliștii, să fie toți foarte buni, să fie disponibili, e foarte dificil. Inițial, eu voiam să lucrez cu o soprană care îmi place foarte mult. Dar pentru o solistă durează vreo trei ani de zile să învețe acest rol, atât de complex și de dificil este. După 6 luni mi-a spus că nu se simte pregătită, că îi trebui încă 10 ani ca să ajungă la rolul respectiv.

Dar dumneavoastră, ca dirijor, dincolo de repetițiile cu orchestra, cât de mult ați studiat partitura?

Cam prin ianuarie am început să am partitura la mine, cărțulia aia roșie, absolut peste tot. Și să mă uit la ea în fiecare zbor, fiecare minut pe care îl aveam într-un aeroport, în camerele de hotel. Din ianuarie până acum m-am uitat la ea minimum o oră pe zi, în fiecare zi. Asta în contextul în care în fiecare săptămână am altceva de dirijat. O operă trebuie învățată cu răbdare și timp.

Eu am mai dirijat Salome acum 13 ani. La operă trebuie să fiu foarte, foarte atent non-stop, pentru că oricând, dacă ei nu se simt bine, dacă au uitat o chestie, trebuie să ajustez imediat. Și, fiind o operă în concert, nu am un sufleor care să îi ajute pe ei. Eu trebuie să ajustez toată orchestra.”

Are în plan să ajungă la concertul de la ora 19.00, al Orchestrei Santa Cecilia, dirijată de celebrul Daniel Harding, care împlinește chiar în această zi 50 de ani. Ca director de festival, este firesc să îndeplinească și rolul de gazdă, dar și ca simplu iubitor de muzică își dorește să se bucure de cât mai multe concerte.

De altfel, prin tot ce face, încearcă să transmită celorlalți această imensă pasiune. Iar principalul său obiectiv la Festivalul Enescu a fost să atragă cât mai mulți tineri în public.

„Îmi spunea un domn ziarist mai în vârstă, din Köln: m-am pus pe scaun și în fața mea era un rând întreg de tineri, până în 20 de ani, toți cu tatuaje, cu tot felul de inele. Și imediat m-am gândit că va fi o problemă. Dar tot concertul au stat nemișcați. Cum faceți acest lucru? N-am văzut în viața mea o astfel de audiență în Germania, la concert.

Și ce ați răspuns?

Eu cred că efortul pe care festivalul l-a făcut ca să fie mai vizibil, să fie mai tineresc, a dat roade.  Vizibilitatea care există pe rețelele sociale nu se compară cu ce a fost în trecut.

Acum 5 ani nu era așa popular pe Instagram, de exemplu. Și am făcut un efort anul acesta, festivalul a invitat niște influenceri ca să aibă o experiență la festival și să scrie apoi, să-i invite pe alții. Și cred că a avut un impact pozitiv pentru că mulți dintre ei au scris: ok, dacă vreți un date foarte clasic, mergeți la Enescu. Nu mai sunt atât de multe evenimente în societate care să aibă o deschidere către un lucru făcut cu eleganță și frumos.

Chiar vorbeam cu directorul executiv al orchestrei WDR și el spunea un lucru chiar interesant. Acum 20 de ani, toată industria de muzică clasică în America era axată pe un lucru: să facem totul mai casual. Ca oamenii să nu se simtă obligați să se îmbrace cumva special pentru concert, să vină cât mai confortabil, dacă vor, să vină în blugi. Acum e exact invers. Toți tinerii care vin la concert vor să vină ca să se îmbrace frumos, să poată să pună o poză pe Instagram, să arate unde sunt. Deci s-a schimbat complet paradigma, complet.

Din păcate, ceea ce împinge acest lucru nu-i chiar foarte pozitiv, că îi împinge pe oameni să falsifice un statut. Dar, dacă sunt expuși la muzica pe care o prezentăm și asta are un impact pozitiv, de ce nu? Cu siguranță o persoană care ascultă în concert o simfonie superbă, o orchestră, un concert de pian, chiar și o operă, nu cred că rămâne indiferentă. Mie îmi e greu să-mi imaginez că cineva pleacă de la concert indiferent. Poate că nu devine fan imediat, dar își va aduce aminte de o experiență unică.

Apoi, percepția noastră și contextul din care venim noi în sala de concert influențează foarte mult ce se întâmplă, care sunt sentimentele. Acestea sunt fluide, nu sunt exacte.

Și compozitorii manipulează acest lucru: Schubert, de exemplu, face acest lucru. Schubert te aduce atât de adânc, adânc, adânc și apoi introduce o gamă majoră, care este de o intensitate atât de mare, încât sentimentul de tristețe se acutizează. Contextul pe care îl aducem noi influențează atât de mult experiența pe care o avem.”, ne povestește dirijorul Cristian Măcelaru.

Și nu doar bagajul emoțional cu care vin spectatorii influențează experiența de concert, ci și emoțiile celor de pe scenă. Dirijatul nu înseamnă doar respectarea unei partituri și coordonarea perfectă a tuturor muzicienilor din orchestră, ci și amprenta sentimentală pe care dirijorul o lasă într-o seară asupra orchestrei.

„Bagajul emoțional și dirijatul nu se pot separa. Și mai ales în turneu, unde cântăm același repertoriu 8-10 seri la rând. E foarte interesant, pentru că în fiecare seară e diferit. Contextul emoțional face diferența, da. Ăsta e miracolul muzicii.

Puteți să ne dați un exemplu de sentiment l-ați avut și s-a simțit prin felul în care ați dirijat?

Da, vă dau un exemplu foarte concret. Debutam cu Filarmonica din New York și la pian era Daniiel Trifonov (n.r. considerat de specialiști unul dintre cei mai buni pianiști din lume), cu Concertul nr. 2 de Rachmaninov. Aveam cinci concerte la rând. În prima seară a fost superb, în a doua seară a fost foarte bine. În a treia seară, în acea dimineață în New York, când ne-am trezit, am aflat de masacrul la Charlie Hebdo.

N-am vorbit cu Daniil despre asta, dar cabina lui era chiar lângă mine. În fiecarea seară îl auzeam cum se încălzea. În acea seară am auzit un Bach atât de lent încât m-am întrebat dacă e chiar Daniil. M-am dus să-l salut și mi-a zis: mă simt foarte trist de ce s-a întâmplat la Charlie Hebdo, dacă se poate în seara asta hai să fim puțin mai introspecți. Și am spus ok.

Ceea ce se întâmplase la Charlie Hebdo mă afectase și pe mine, la fel de mult ca și pe Daniil, iar concertul a reflectat felul în care noi ne simțeam în urma acestei tragedii. A fost complet diferit de celelalte seri.

Sigur, eu încerc să-mi las la ușă lucrurile vieții, de zi cu zi. Dar e imposibil să separi omul de artă, ca interpret. E imposibil să separi emoțiile. Și da, într-un fel, și asta e frumusețea muzicii, pentru că nu există două emoții care să fie exact identice. De aceea un concert live e atât de important de trăit, el există doar în momentul în care îl auzi, după care nu mai există. Chiar dacă rămâne o registrare, contextul în care ascultăm nu mai e același.”

După ce se odihnește două ore, îl însoțim pe maestrul Măcelaru în drumul său de la hotel la Sala Palatului, unde merge mai întâi la cabine pentru a-I felicita pe sărbătoritul zilei, dirijorul Daniel Harding. Totodată, intră în cabina pianistului Seong-Jin Cho și îi mulțumește acestuia că a acceptat invitația din scurt de a o înlocui pe marea pianistă Martha Argerich.

Apoi merge în sală, unde e oprit de spectatori pentru fotografii sau autografe, salută invitații de pe rândul său și se bucură de concertul extraordinar susținut de Orchestra Santa Cecilia, sub bagheta marelui dirijor Daniel Harding.

“Ce face un dirijor să fie bun, din punctul dumneavoastră de vedere?

E un pic de misticism în spatele dirijoratului, sunt foarte mulți oameni care nu știu exact ce face dirijorul. Sunt și dirijori care nu știu exact asta.

Pentru mine, un dirijor bun este un muzician care înțelege limbajul fiecărui compozitor, fiindcă fiecare compozitor are un dialect diferit în limbajul muzical. În al doilea rând, respectă intenția compozitorului.

Apoi, reușește să creeze o atmosferă în care fiecare muzician din orchestră se simte valorificat și se simte liber să își exprime valoarea artistică, dar, fără să își dea seama, face ceea ce dirijorul dorește. Deci, un pic de magie e și aici.

Țin minte când am dirijat prima dată orchestra din Barcelona, unde cântă și sora mea. Ea mi-a spus după prima repetiție: “nu știu cum faci, dar parcă ne obligi să cântăm exact ce vrei tu, fără să spui nimic, fără să ne obligi. Parcă ne iei energia și trebuie să mergem cu exact acolo unde vrei tu.” Pentru mine a fost un compliment extraordinar, fiind exact ceea ce am simțit eu la profesorul meu în ’97, cel care m-a inspirat foarte mult.

A studia muzica și a studia să dirijezi acea muzică sunt două lucruri complet diferite. Muzica e limbajul prin care mă exprim, iar dirijatul e profesia. Studiez muzica, dar ăsta este un drum de-o viață, nu se oprește niciodată. Și nu voi ajunge niciodată să cunosc o piesă în desăvârșire, pentru că de fiecare dată când mă reîntorc la acea compoziție, descopăr un lucru nou, un lucru care este influențat de contextul în care mă aflu în acel moment.

Înveți cum ele se exprimă în muzică. Fiecare text muzical scris pe hârtie reprezintă un sentiment uman, o emoție. Profunzimea în muzică se dobândește în timp, nu în cunoștințe. Instinctul muzical se creează în timp.

Și atunci, dirijorii tineri cum reușesc să se afirme? Chiar și aici, în festival, ați adus foarte mulți dirijori tineri, sub 30 de ani.

Dirijorii tineri acum au un succes enorm pentru că dirijează orchestre foarte bune. Și când dirijezi orchestre foarte bune, elementele care sunt necesare pentru un dirijor, care erau foarte importante acum 50 de ani ca să clădească o orchestră, nu mai sunt esențiale. Un dirijor tânăr de astăzi, dacă are o energie extraordinară, și e și foarte talentat, desigur, are toate șansele.

Dirijorii tineri nu mai au aceleași bariere de acum 20 de ani. Orchestrele au crescut atât de mult, încât unele nu mai au nevoie de un dirijor care să le învețe. Au nevoie de un dirijor care le aduce o energie extraordinară, le aduce prospețime. Poate nu au profunzimea unui dirijor care a trecut prin 20 de ani de carieră, dar au o energie extraordinară care, într-un fel, substituie acea profunzime.”

Născut la Timișoara într-o familie cu 10 frați, fiind chiar mezinul, Cristian Măcelaru l-a avut ca model în muzică pe tatăl său. Deși lucra ca un simplu sculer-matrițer într-o fabrică, mare iubitor de muzică, tatăl a format o orchestră a bisericii și a îndrumat fiecare copil să studieze un instrument. Toată familia Măcelaru cânta la instrumente, de la copii la verișori, dar nu toți au facut o carieră în muzică.

Pe când avea doar 17 ani, a cunoscut o familie de americani sosită la Timișoara pentru a adopta un copil român, și s-a oferit să le arate orașul. I-a invitat inclusiv la un concert al său, iar aceștia i-au propus să meargă la o școală de vară în America.

Așa a ajuns în Michigan și a început aventura care avea să îi schimbe viața. În loc să se înscrie la acea școala de vară, tânărul Cristian a completat, din greșeală, un formular de înscriere la liceu. A aflat apoi că a primit o bursă de studiu și a decis să rămână acolo.

Ca violonist a devenit cel mai tânăr concertmaistru din istoria Orchestrei Simfonice Miami, cu care a debutat la Carnegie Hall pe când avea doar 19 ani. Mai târziu a realizat că visul său este să devină dirijor.

“Tatăl meu era un dirijor amator, în care eu am fost concertmaistru de când aveam șase ani. Poate din cauză că el era dirijorul orchestrei, niciodată nu m-a interesat să-i iau locul. Dar imediat ce am ajuns în America, un coleg m-a încurajat să iau și cursul de dirijat, pentru a acumula credite, dar și pentru că era un profesor foarte fain.

Eu nu eram interesat absolut deloc, dar m-am dus la clase de dirijat și profesorul a fost cu adevărat inspirațional.

Am învățat cum să văd o partitură întreagă, cum să mă uit la ea, să o studiez. Atunci am început să dirijez. De altfel, nu cunosc persoană care să fi încercat să dirijeze și care să nu fie imediat atinsă de acest drog. De atunci, dirijatul mi-a rămas ca o obsesie în minte.

Am știut că vreau să fiu dirijor, dar am continuat să studiez vioara și în facultate și la master, fiindcă așa mi-a cerut profesorul de dirijat pe care l-am întâlnit apoi. El mi-a spus: ok, te învăț să dirijezi cu o singură condiție: mergi la facultate, la vioară. După aceea mergi să faci masterul tot la vioară, și abia apoi, dacă încă vrei să devii dirijor, te învăț.

Dar de ce a fost important să continuați studiile la vioară?

Pentru că așa devii un muzician adevărat, cu un instrument în mână.”

A doua zi urmează marele concert Salome de Richard Strauss. Cristian Măcelaru dedică prima parte a zilei întâlnirilor cu jurnaliști străini,, apoi merge la Sala Palatului pentru o ultimă repetiție, înainte de concert. De data aceasta, discută aplicat cu instrumentiștii și cu dirijorul asistent Cristian Câșleanu, astfel încât acestora să le fie clare ultimele indicații.

“Probabil publicul va fi entuziasmat și va cere un bis, dar de data aceasta, după tot efortul depus, știu că abia așteptați să ajungeți la cabine, așa că nu va fi cazul să dăm unul.”, transmite orchestrei.

Mai rămâne doar o oră până la startul concertului și ne primește cu generozitate în cabina sa, unde, în timp ce își desface o portocală, ne descrie cum își petrece, în general, timpul înainte de concertele pe care le dirijează.

„Când eram foarte tânăr, aveam un ritual că neapărat trebuie să mănânc o banană, dar mi-am dat seama că, de fapt, astea sunt chestii care le făceam fără să fie nevoie. Când ai un ritual, te obligi pe tine însuți să ajungi la un moment în care, în ziua în care nu vei putea face ritualul, să crezi că e cu  ghinion. Așa că am încercat să elimin ideea de a avea un ritual. Și acum nu mai am unul.

Dacă am puțin de timp liber înainte de concert, să zic vreo 40 de minute, mă joc șah pe telefon. Simt că mă ajută să mă concentrez, dar și să treacă timpul, să nu stau să mă gândesc. Iar, de obicei, cam cu 15 minute înainte încep să mă schimb. Și cam atât.

Aveți emoții înainte să urcați pe scenă?

Înainte de concert nu am emoții. Mai degrabă înainte de prima repetiție și mai ales când e o compoziție pe care o dirijez pentru prima dată.”

Cu 15 minute înainte de concert, părăsim cabina și îi dăm maestrului răgazul necesar pentru a se schimba. Între timp, pe holurile Sălii Palatului, muzicienii își acordează instrumentele, iar în sală spectatorii își ocupă locurile. Sala e arhiplină cu câteva clipe înainte de ora 20.00. În spatele cortinei, dirijorul ne spune un banc despre un cioban din Banat. Se amuză și el la propriul banc, apoi iese pe scenă în aplauzele publicului.

Timp de aproape 2 ore, conduce cu precizie orchestra germană și, alături de soliști, oferă un concert extraordinar, aplaudat în picioare minute în șir. Iese și revine pe scenă de câteva ori, în timp ce stropii de sudoare îi cad din păr.

La cabină, își șterge fața cu un prosop și glumește cu băieții din spatele camerelor foto și video: “poza asta costă prea mult”. Închide ușa zâmbind.

Soliștii se felicită între ei și îi mulțumesc ulterior pentru măiestria cu care a condus concertul. „Ai fost extraordinar, a fost o mare bucurie să lucrez cu tine!” – îi transmite după o îmbrățișare soprana Jenniffer Hollowey.

După efortul uriaș depus pe scenă, dirijorul merge apoi în foaierul Sălii Palatului, unde este anunțată o sesiune de autografe. E aproape 11 seara și răspunde cu răbdare și cu zâmbetul pe față tuturor poveștilor personale pe care țin să le spună cei așezați la coadă.

“Vă așteptăm pe la noi, la Oradea, maestre, să susțineți și acolo un concert așa minunat”, îi transmite o doamnă. “Ah, am copilărit acolo, am rude la Oradea, ce transformări spectaculoase s-au făcut în oraș!”, îi răspunde acesta.

O tânără violonistă de la Brașov îi spune: „E al 7-lea concert al dumneavoastră la care vin. Sper ca într-o zi să cântăm împreună, să mi se îndeplinească acest vis!”

Fiecare spectator îi aduce complimente și mulțumiri pentru concert, apoi vrea să obțină de la maestrul Măcelaru cât mai mult, de la autografe pe 5-6 discuri – „Pentru Lucia, verișoara mea, pentru tata” – la selfiuri sau chiar și audiții pentru nepoții care vor să devină muzicieni.

În paralel, ultimii angajați ai Sălii Palatului abia așteaptă ca totul să se termine pentru a stinge luminile și a pleca acasă.

Aproape de miezul nopții, directorul celui mai amplu eveniment cultural organizat de țara noastră, pornește spre hotel cu ghiozdanul în spate.

A două zi pleacă la Paris, unde deschide noua stagiune cu Orchestra Națională a Franței. Revine cu aceeași orchestră în Festivalul Enescu peste două săptămâni, alături de nume mari precum violonista Anne-Sophie Mutter și pianistul Rudolf Buchbinder.

Ca director muzical al celei mai importante orchestre franceze, și-a asumat un proiect imens, dedicat geniului George Enescu – înregistrarea operei sale integrale cu casa de discuri Deutsche Grammaphon. Deja primul album, ce cuprinde Simfoniile și cele două Rapsodii române de Enescu, a primit Premiul International Classical Music Awards, la categoria muzică simfonică, pe 2025.

“Recent am terminat de înregistrat Suita a treia. În stagiunea în care am intrat vom termina de înregistrat toate Suitele, Sinfonia concertantă pentru violoncel, Vox Maris, Poema Română, toate acestea.

Este un proiect care eu l-am propus după ce am fost numit director. Nu înainte. M-am dus la Deutsche Grammaphon înainte și am spus: uite, asta vreau să fac. Aduc Orchestra Națională a Franței, lucrez cu Muzeul Enescu să reedităm, să corectăm toate greșelile care s-au făcut de-a lungul anilor, având access la manuscrisele lui Enescu. Și s-au aliniat toate stelele în așa fel.

E cea mai bună orchestră care a păstrat tradiția franceză, cu partituri noi corectate și cu cea mai reprezentativă casă de discuri din lume.

De ce ați vrut să faceți acest proiect? Pentru că iubiți așa de mult muzica lui Enescu? Sau pentru că e atât de valoros încât merită să existe aceste înregistrări? Pentru că Orchestra Franței era cea mai potrivită cu care să o faceți?

Toate acestea. Mi-am dat seama că este un moment în timp care nu va mai reveni niciodată.

De exemplu, noi nu cântăm cu fagoți, cântăm cu bason.

Un bason francez e un instrument complet diferit. Nicio orchestră nu mai cântă cu bason. E un sunet unicat. E un sunet care e mai aproape de un cornul englez decât fagotul. Este un sunet foarte lejer, foarte delicat, care, dacă stai să te gândești, e perfect pentru muzica franceză.

Apoi, avem clarinetul francez. În Germania nu se cântă pe clarinet francez. În Austria nu se cântă pe clarinet francez. E un sistem complet diferit, care dă un sunet mult mai cald, mult mai lejer. De asemenea, școala de flaut franceză e diferită. Școala de oboi franceză e diferită. Trompetele sunt diferite.

Enescu a fost compozitorul care a scris legenda pentru trompetă, când trompeta era un instrument nou, numai ce se inventase la Paris, era acea trompetă în do. E o trompetă micuță, nu e o trompetă mare. Ea dă un sunet puțin mai pătrunzător, un sunet mai nazal, e diferit.

La cordari stilul de a se cânta într-o orchestră franceză e foarte diferit. E un sunet care în continuu crește sau se retrage. Crește, se retrage.

Aceasta e muzica de unde se trage Enescu. E adevărat, e român în rădăcină, dar trăind, studiind la Paris, e foarte influențat de muzica franceză. Ei, știind că asta este o orchestră care are această tradiție, am spus: ok, trebuie neapărat să fac asta cu Orchestra Națională a Franței.”

Pe lângă călătoriile pe care le face în toată lumea pentru concertele pe care le dirijează, munca depusă de Cristian Măcelaru în ultimii ani pentru aceste înregistrări este la fel de importantă. În 2021 am avut șansa să asistăm la Paris la o sesiune de înregistrare unui concert de Camille Saint – Saëns.

În imensa clădire Radio France era liniște deplină, iar becurile aprinse cu roșu transmiteau tuturor că în sală se înregistrează. Nici cel mai mic sunet nu era permis în timp ce orchestra cânta, însă pauzele erau presărate cu glume și zâmbete, menite să destindă atmosfera printre membrii orchestrei.

“În înregistrări, totul trebuie să fie perfect. De obicei, din 6 ore de înregistrare, ies cam 10 minute finale de muzică. Deci cam 6 ore de muncă cu orchestra pentru 10 minute de muzică pe disc.

Suntem atenți la toate detaliile, la toate instrumentele, la microfoane, facem un șnur, înregistrăm, luăm o pauză, mă duc, ascult șnurul, după care vin înapoi, mai facem un șnur, adresez câteva chestii care nu au fost bine, mai fac un alt șnur, mai luăm o pauză, mă duc și iar ascult. Fiecare măsură o reînregistrăm poate de patru sau cinci ori ca să fie destul material din care să alegem.

Și pe varianta finală a discului cine are ultimul cuvânt, dumneavoastră sau casa de producție?

Eu am putere de veto, pentru că e înregistrarea mea.

Altfel, cum v-ați pus amprenta asupra Orchestrei Naționale a Franței ca dirijor? Ce ați vrut să construiți cu această orchestră și în ce măsură v-a reușit până acum?

Cred că cel mai important lucru care l-am făcut la orchestră este că am reintrodus o constantă, un standard artistic, sub care orchestra nu mai scade. O orchestră depinde foarte mult de director sau de dirijor pentru a crește. O orchestră care e deja foarte bună nu mai depinde atât de mult de calitatea dirijorului.

Ăsta e un lucru care mi l-a dorit la Orchestra Națională a Franței: să creăm un nou nivel artistic sub care ei să nu mai coboare. Ei m-au ales pe mine după ce am cântat împreună Valsul lui Ravel. Atunci a venit orchestra la mine și a spus: de tine avem nevoie să reînvățăm cum să cântăm muzica franceză.

Și practic dumneavoastră ați fost ales de orchestră, muzicienii au votat numirea dumneavoastră ca director muzical.

Da. Au spus: vrem să reînvățăm cum să interpretăm muzica franceză. Pentru că eu, cu toți compozitorii fac același lucru pe care l-am făcut cu Enescu. Mă duc la sursa inițială, la ceea ce a scris compozitorul. Încerc să înțeleg de ce există anumite tradiții care se fac în interpretare. De ce există chestii care s-au adăugat de-a lungul timpului peste ceea ce a scris compozitorul? Și de foarte multe ori descopăr că acele lucruri s-au făcut din neputința ori a dirijorului, ori a orchestrei de a trece peste o barieră tehnică.

De foarte multe ori, deciziile artistice muzicale se iau dintr-o neputință tehnică și atunci se creează o tradiție. Și sunt, după aceea, foarte mulți care nu se mai gândesc de ce și acea tradiție devine, de fapt, status quo.

Eu, în toată muzica și împotriva tuturor dirijorilor din lume, fac acest lucru. De fapt, aș putea spune că este în natura mea de artist.

Și asta a fost atractiv și pentru Orchestra Națională a Franței, vizavi de Ravel. Pentru că în muzica lui Ravel, fiind cântată atât de mult, sunt foarte multe elemente de tradiție care se adaugă, care chiar nu sunt necesare și nici frumoase, zic eu.

Eu am eliminat toate aceste lucruri. În înregistrarea pe care am făcut-o cu toată muzica lui Ravel, cele trei discuri care ies anul acesta, e un Ravel chiar absolut pur.

În schimb, la WDR, o orchestra germană pe care ați condus-o câțiva ani, ce amprentă ați lăsat?

Același lucru, dar cu un repertoriu complet diferit. Și asta e și mândria vieții mele, faptul că mă simt foarte confortabil cu Orchestra Națională a Franței, să fac muzică franceză, care e autentic franceză în interpretare, și să mă duc la WDR și să fac Strauss sau Rachmaninov sau Brahms, care să fie complet diferit, și nici nu-ți dai seama că e același dirijor.

Ăsta e un lucru de care mă mândresc, pentru că la majoritatea interpreților auzi o simfonie de Brahms și spui: a, ăsta e Bernstein sau mai știu eu cine. Nu mai este compozitorul. Pentru mine e foarte ok dacă lumea ascultă Brahms și spune că e Brahms, nu spune că e Măcelaru interpretând Brahms.”

La doar 45 de ani, Cristian Măcelaru este acum cel mai în vogă dirijor român la nivel internațional și al 3-lea român din istorie, câștigător al unui Premiu Grammy, după dirijorul Christian Badea și pianistul de jazz Marian Petrescu.

S-a stabilit alături de familie la Paris, dar călătorește frecvent în America, unde a preluat recent directoratul muzical al uneia dintre cele mai vechi orchestre americane, cea din Cincinnati. Acest mandat e considerat atât de important în Statele Unite, încât New York Times i-a dedicat recent un material special.

Săptămâna trecută, Cristian Măcelaru a fost numit și cetățean de onoare al Bucureștiului. Însă, dincolo de premii, speră să apuce ziua în care va dirija într-o mult promisă sală de concerte, demnă de Festivalul Enescu.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post REPORTAJ Cristian Măcelaru, de la suflet la dirijat: “Bagajul emoțional face diferența între concerte. Acesta e miracolul muzicii.” appeared first on Cultura la dubă.

Dirijorul român Cristian Măcelaru, director muzical al Orchestrei Naționale a Franței, va dirija cea mai importantă orchestră a Franței în cadrul ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice din Paris, vineri, 26 iulie 2024.

Pentru prima dată în istorie, ceremonia va avea loc în afara unei arene sportive. Francezii au organizat întregul eveniment de-a lungul Senei.

Nu este prima dată când Măcelaru se află în centrul unui eveniment important pentru francezi. El a mai dirijat concertele organizate la Turnul Eiffel de Ziua Națională a Franței.

De data aceasta, dirijorul român va dirija Orchestra Națională a Franței în cadrul celui mai așteptat eveniment al anului – deschiderea Jocurilor Olimpice din Paris. Concertmaistrul orchestrei este Sarah Nemțanu, violonistă franceză de origine română.

10.500 se atleți vor participa la ceremonia organizată pe Sena, fiecare țară având propria barcă. 94 de bărci vor fi parte din paradă. Spectatorii vor putea urmări evenimentul de-a lungul râului, pe o distanță de 6 kilometri. Parada va începe la podul Austerlitz, de lângă Jardin des Plates, și se va opri la Trocadéro, platforma de unde poate fi văzut Turnul Eiffel.

România are 107 sportivi calificați la Jocurile Olimpice 2024, fiind cel mai mare număr de 20 de ani încoace. Delegația oficială a ajuns duminică seara la Paris cu o aeronavă Tarom, redenumită “Nadia Comăneci”.

Evenimentul va fi televizat și transmis în toată lumea, fiind estimat un total de câteva sute de milioane de telespectatori.

Despre Cristian Măcelaru puteți afla mai multe în reportajul realizat de Cultura la dubă la Paris în 2021, la scurt timp după instalarea lui ca director muzical al Orchestrei Naționale a Franței.

Ulterior, el a preluat și funcția de director artistic al Festivalului Internațional George Enescu.

The post Cristian Măcelaru va dirija concertul de deschidere a Jocurilor Olimpice din Paris appeared first on Cultura la dubă.

Although he has not lived in Romania since he was 17, Cristian Măcelaru returns to his native country every time he has the chance, passes his knowledge and love for music to the young generation, brings his family to discover its roots and dreams of a better future for Romanians.

As of this year, Măcelaru is also the man who leads the destiny of the George Enescu International Festival, at least from an artistic point of view. He accepted, as Artistic Director of the Festival, a six-year term for 3 editions (2023, 2025, and 2027) and wants to bring people closer to the beauty of music and culture.

Among the concerts that he conducted during the Festival and those in Paris, he takes every opportunity to be a simple spectator. He can be seen in the concert halls alone or together with his family.

Cristian Măcelaru speaks with warmth and hope about art and the joy he lives through music is seen and felt when he conducts. His joy, is, in fact, contagious.

„It is very important to realize that music alone is not what changes people. Music is the one that brings us together, we are the ones who decide what we do with that gathering.”

Cristian Măcelaru

Two years after the interview in Paris, I met him in the heart of the George Enescu Festival, at the Romanian Athenaeum. In the interview below, he talks about the decisions behind the event, the feelings during concerts, the relationship with music, the norms of society, and, most importantly, about the universe in which we all should bring ideas, information and hope for our children.

***

This year you are the Artistic Director of the George Enescu Festival, conductor and also part of the audience, I`ve seen you many times in the concert hall. When do you feel the biggest emotions?

I can honestly say, I don’t have emotions at all. First of all, as a conductor, I have no emotions because I know the quality of the artistic product that the musicians in the orchestra bring, and I am full of energy anticipating and knowing how the audience will react. 

It is not emotion, it is a positive energy that wakes me up each morning because I can’t wait to get to the concert. 

Then, as a spectator, I’m very happy. In fact, this is the first time I can attend several events as a spectator. I’ve been to the festival as part of the audience before, but I’ve attended one or two concerts. 

Now I feel like a kid in a candy store because I choose any concert I want to see, and I meet many musicians I work with. It`s like we`re at a friendly reunion singing to each other.

And that’s just a small side of the festival, actually. These artists who come here intersect with each other and this is how beautiful ideas in art are born.

As an artistic director, I have emotions in the sense that I want to completely reach the end, as I planned, without too many barriers. When you have 3,500 artists from all over the world traveling to the festival, of course, there are problems that arise. There are things we need to rearrange every hour and every day.

By the time you took over this term, in what proportion were the artists contracted and the musical program arranged? 

When I took over as artistic director, I can’t say there was anything confirmed. There were a few things in discussion, natural things, even now we have talks for 2025 and 2027, because great orchestras plan 5-6 years ahead, and I do the same.

And then, there were discussions all the time, but everything was confirmed after I took over.

In terms of the program, does each orchestra choose its repertoire, or does the festival impose what is played, so that there is general coherence in the event for a month?

First of all, let’s think about the history of the festival. In 1958 it’s purpose was to promote Enescu’s music. This was the term of the festival. Since then, it has continued to promote Enescu’s music, but in a more global context.

This year, in the festival, 39 compositions of Enescu are presented and we continue this effort. That’s why we negotiate with all the orchestras that come.

Many orchestras are on a tour of their own, and at the festival, they stop for one or two days.

It is impossible to impose a different repertoire on each orchestra, it is negotiated. But all the orchestras that come to the festival know in advance that they have to interpret a work by Enescu. 

When the orchestras come to the negotiation, they ask „which work of Enescu is not already taken?” For example, I proposed to the Vienna Philarmonic to perform one of Enescu’s suites, and they accepted, then they realized that there was not enough time for rehearsal of the Suite in Romania. And then they integrated Suite No.1 of Enescu, a 30-minute work, in their entire tour. 

I was at the Graffenegg Festival in Vienna and the Vienna Philharmonic played Enescu’s Suite. And this made me so happy because our effort to make the composer George Enescu known to the whole world is beginning to catch strong roots.

Beyond Enescu`s music, did you have any preferences for certain works or composers that you wanted to promote in the program?

Of course. First of all, it is the anniversary year of György Ligeti, a composer born on the Romanian territory, highly appreciated especially in the 20th century, when he lived. That’s why Ligeti’s music has a special role in the festival.

Then, I really want to promote Bartók’s music, because he is another composer that many are afraid to listen to because they don’t know what will discover.

Bartók has long been considered an extraordinary modernist, but I find in his music such a deep and beautiful romance! Even when he is very modern, still he has such a profound element. It’s like when we look in Romanian folklore and see these extraordinary masks, then something like the Merry Cemetery, all the fantastic things. This is Bartók’s music and must be understood in this context.

I promote Bartók’s music everywhere because it speaks so deeply about the culture I come from.

He was born in Sânnicolau Mare, I was born in Timișoara, 20 or so kilometres away, his music comes from the same land I come from. I identify very much with the gestures that Bartók writes in music, that’s why his music is promoted in the festival.

As an audience member, have you been particularly impressed by any concert?

I can say that all of them impress me, because I don’t listen to music in a comparative way, looking for the superlative, but I am interested in the person-person relationship. Music is the language through which artists communicate. But that relationship, human to human, is actually the beautiful thing in art.

Art is such a personal thing that there can’t be a climax that makes you lesser if you don’t reach it.

And then, is each person’s experience during the concert the most important?

Exactly.

And what you bring defines a lot of the success of the concert, not just what the artist brings. The artist always brings something of his own, something personal. But what I bring, so that we can connect in the concert, that’s what the success of the concert depends a lot on.

I can say, from my memories of the last few days, that to see Maestro Zubin Mehta conducting an entire opera at the age of 90, without once looking at the score, doing everything with technical perfection from a conducting point of view, is simply a miracle.

Likewise, Mahler’s 9th Symphony, with Sir Simon Rattle and the London Symphony, was of such beauty and deep feeling! Especially knowing that this is the last time they will play with him as the ensemble’s conductor, there are elements beyond the music that make the concert very special.

It was also quite special what happened at the Tonhalle Orchestra concert in Zurich at the Palace Hall, when despite the Ro Alert alarms, the artists continued to play in an extraordinary way and be above those moments. And at the end, the audience applauded for minutes on end to Dvořák’s 9th Symphony.

Right. I was there. The audience also wanted to show their appreciation for the fact that the artists didn’t stop the concert.

I talked to the orchestra after the concert and they said “unfortunately, we also saw the Ro Alert at half-time, but because it was in Romanian, we didn’t understand what it was and, being in proximity to the war in Ukraine, we didn’t know what was going on, is it a fire alarm, has Romania been invaded?”.

Of course, after the concert, we talked internally to establish a more defined protocol, to let people know how to turn that phone off, so they would stop calling.

It’s to be applauded how the artists reacted to those sounds.

I saw that during the break you went to congratulate Andrei Ioniță. What did you say to him?

Of course, I played with Andrei, he is very appreciated in Romania, he is our hero, a special and extraordinary talent, with a lightness on the instrument that is appreciated by those who know how difficult it is to play the cello. They really know what a talent Andrei is. He is a very great talent and I told him exactly that.

You and your family went to a few concerts. How do the kids feel about the festival?

They love it. Unfortunately, because they started school in Paris, they couldn’t stay to see more of the festival. They like it very much in Romania, they have their favorite places to go, playgrounds or Cărturești, they go there since they were very young.

I also try to teach them a little how to listen, what to look for and I enjoy it when they ask me questions. In Germany, when I did The Woodcarved Prince, I did it with the subtitles of the story. It’s a ballet with a story behind it, in which Bartók wrote the music in such a way that Wagner did in his operas. There are musical brassy motifs that coincide with certain important words in the story.

And when the children came here, they were afraid that without subtitles they wouldn’t understand the story. And we made a video where we explained those musical motifs for them to recognize, we watched the video together, told them the story one more time and that’s how they came to the concert.

It is very necessary that parents who bring their children to the concert take 5-10 minutes beforehand, I make this effort like any parent. Depending on how you introduce the kids to the concert, to a work, their experience will be very different.

That’s what interests me most, that people discover the same beauty at the concert that I do.

A little knowledge helps you understand music and listen to it differently, so you’ll have a deeper, more beautiful perspective.

In fact, for me, that’s the difference between art and entertainment. In art you have to bring something of yourself to discover beauty. In entertainment you don’t need anything at all except a ticket.

In art, the more you bring in, the wider the universe you discover.

When you took over as artistic director, you said that you wanted very much to open the Enescu Festival to children and young audiences. You have included in the programme a series, for the first time, for children, which is sold out. Do you feel you have achieved what you set out to do?

It’s a successful first step, I say. I will continue to do more in this direction. Maybe some people say “ah, what a good idea, so that in 20-30 years we have a new generation coming to the festival”. Yes, that’s true, but my main interest is that these children and young people who come to the concerts discover culture, discover their relationship with art.

You don’t learn culture from a textbook in school. You don’t learn it by reading about it. Culture is absorbed when you don’t realize you’re absorbing culture. Culture takes time and effort, not just personal effort.

We must provide possibilities and opportunities for these children of ours to be exposed to culture and art. There is a space in society, a universe that is filling up with information, with ideas. If we don’t put ideas and information into that space, someone else will gladly do it.

We need to fill the universe with something good, from which children take what they want. The moment we have a presence in that space, maybe they will take culture.

To what extent do you think art should be related to what is happening in society? It was moving when you dedicated the Second Rhapsody to the victims of the Crevedia explosion and linked the work to the idea of healing. It took on a new meaning.

Music has always been, in fact, the thing that has accompanied everything we have done as humans. The beginning of organized music was to bring people together. Whether it was at a funeral, whether it was at a wedding, whether it was at a natural phenomenon, music has always had that purpose, to bring people together. Then, we are the ones who give the purpose of our gathering.

It’s very important to realize that music alone is not what transforms people. It’s the music that brings us together, it’s we who decide what we do with that gathering. Because there is so much power in 2000-3000 people coming together and listening to the same thing. There is a spiritual power in the universe.

And what we do with that power in the universe can lead to good or it can lead to evil.

It is important to reintroduce music as a catalyst for good. The idea of healing through music is as old as the universe. We need that soul-soothing.

And music like Enescu’s Second Rhapsody was put in a special context and everyone in the hall heard it in a different way than they had heard it before. One thought of 4000 people towards the same thing transforms a universe.

To what extent does clothing still matter at these events nowadays? There is still the impression, at times, that the Enescu Festival is a stiff event, where you have to go dressed up elegantly. I know that your view is a bit different, in the sense that you don’t consider the attire being a prerequisite for attending such a concert.

Elegance itself is up to each individual. I’ve seen people in jeans who are very elegant, and I’ve seen people in suits who are not elegant.

It’s not the clothing itself that gives a person elegance, but elegance comes from within.

For me it doesn’t matter how people are dressed, but there must be a special feeling, an internal elegance when you are face to face with Enescu, Mahler or Beethoven. There has to be a reverence for these geniuses. Not for musicians, not for conductors, but for composers. For me, the composer is the complete genius.

And when I go to concerts in jeans and when I go in a suit, I bring a reverence through internal elegance, which I think is necessary.

For those who only stop at clothes, that’s their understanding, but I hope they can get away from this idea that you have to be dressed a certain way. Reverence is something that has to come from inside, because if it’s not from inside, it’s a false thing and it’s not good.

At what stage are you with the project you have with the French National Orchestra to record the complete operas of Enescu?

We finished recording the first three symphonies and the two rhapsodies, we spent almost 4 weeks, a lot of work. Next comes studio sound editing. And probably next year the records will come out.

Did you feel that you brought the French National Orchestra closer to Enescu with this project?

Yes. And I would say Enescu closer to the French National Orchestra. I don’t know any musician who hasn’t discovered Enescu’s music, who hasn’t been overwhelmed by the beauty, the extraordinary universe that Enescu offers.

Because he is so complex, Enescu requires more than other composers. That’s why there are so many people who haven’t discovered Enescu yet. They’ve heard him, but they haven’t discovered him.

When and how did you discover Enescu?

I discovered him playing his music. And I’ve been obsessed with his music ever since. Enescu must be studied, discovered and understood

In the interview we did together in Paris two years ago, you talked about how important a concert hall would be for Romania. Has there been any progress in discussions with the Romanian authorities on this matter since you became the festival director?

What I can say is that I still haven’t found a person in the government or outside who disagrees with the idea that we need to do something. Everybody has said “oh, it’s necessary.” For 30 years it’s been necessary. But what we haven’t found is a coalition of all the people who need to make the clear decisions.

We did our part, Artexim, Mr Mihai Constantinescu who has been fighting for this for 30 years. They have made a project, but it is not green lit until the end.

Honestly, I can’t even say that there’s a specific person who hasn’t given his consent. No.

It’s such a volatile system, it changes so often, it’s kind of absurd. A project of this magnitude needs continuity. A concert hall can be built in 2-3 years.

But why do you think it doesn’t happen? What is missing?

In my experience, people who have been persuaded and want to do this simply change their position. And then you have to start over with the next guy. The battle has to start from scratch.

I think since you’ve been in talks to take over as director, you have already changed three Ministers of Culture.

Three, that’s right. Not to mention Mr. Mihai Constantinescu, in 33 years he went through about 40 ministers. But it’s not just about ministers, it’s about a system.

A train conductor, no matter how much he wants to go forward, if every person and every screw in that train is not put in the right place, the train will not leave the station.

The post Cristian Măcelaru: „In art, you must bring something from yourself to discover beauty. In entertainment, you don’t need anything, just a ticket.” appeared first on Cultura la dubă.

La Paris este considerat un superstar, iar concertele sale sunt sold out. Conduce Orchestra Națională a Franței în calitate de director muzical și este dirijor principal al Orchestrei Simfonice din Köln. Este al 3-lea român care a câștigat un Premiu Grammy, are doar 43 de ani și o carieră deja impresionantă.

Deși nu mai locuiește în România de când avea 17 ani, Cristian Măcelaru revine în țara natală de fiecare dată când are ocazia, transmite tinerilor de aici cunoștințele și iubirea sa pentru muzică, își aduce familia pentru a-i descoperi rădăcinile și visează la un viitor mai bun pentru români.

De anul acesta, Măcelaru este și omul care conduce destinul Festivalului Internațional George Enescu, cel puțin din punct de vedere artistic. A acceptat, în calitate de director artistic, un mandat de 6 ani pentru 3 ediții (2023, 2025 și 2027) și își dorește să aducă oamenii mai aproape de frumusețea muzicii și de cultură.

Printre concertele pe care le dirijează în festival și cele de la Paris, profită de orice ocazie pentru a fi un simplu spectator și poate fi văzut în sălile de concerte singur sau alături de familie.

Când vorbește despre artă, Cristian Măcelaru emană căldură și speranță, iar bucuria pe care o trăiește prin muzică se vede și se simte atunci când dirijează. Bucuria sa este, de fapt, molipsitoare.

“E foarte important de realizat că nu muzica singură e cea care transformă oamenii. Muzica e cea care ne adună împreună, noi suntem cei care decidem ce facem cu acea adunare.“

Cristian Măcelaru, director artistic al Festivalului Internațional George Enescu

La doi ani distanță de la reportajul realizat la Paris, l-am întâlnit acum în inima Festivalului Enescu, la Ateneul Român. În interviul de mai jos vorbește despre deciziile din spatele evenimentului, trăirile din timpul concertelor, relația cu muzica, norme ale societății și, cel mai important, despre universul în care noi toți ar trebui să așternem idei, informații și speranță pentru copiii noștri.

***

Anul acesta sunteți director artistic al Festivalului Enescu, dirijor și spectator, v-am văzut de mai multe ori în sală. În ce postură aveți cele mai mari emoții?

Sincer spun, chiar nu am emoții deloc. În primul rând, ca dirijor nu am emoții deoarece știu calitatea produsului artistic pe care muzicienii din orchestră îl aduc, iar eu sunt plin de energie anticipat, știind cum va reacționa publicul.

Nu e emoție, e o energie pozitivă care mă trezește în fiecare dimineață, pentru că abia aștept să ajung la concert.

Apoi, ca spectator, mă bucur enorm. De fapt, e prima dată când pot să asist ca spectator la mai multe evenimente. Am mai fost la festival ca spectator, dar am ajuns la unul – două concerte.

Acum mă simt ca un copilaș într-un magazin de bomboane pentru că aleg orice concert vreau să văd, mă întâlnesc cu mulți artiști cu care colaborez. Parcă suntem la o reuniune de prieteni în care ne cântăm unul celuilalt.

Iar asta e doar o mică latură a festivalului, de fapt. Acești artiști care vin aici se intersectează unii cu ceilalți și așa se nasc ideile frumoase în artă.

Iar ca director artistic am emoții în sensul că vreau să ajungem până la final cu totul, cum am planificat, fără prea multe bariere. Când ai 3500 de artiști din toată lumea care călătoresc să ajungă la festival, desigur există și probleme care se ivesc. Există lucruri pe care trebuie să le rearanjăm în fiecare oră și fiecare zi.

În momentul în care ați preluat acest mandat, cam în ce proporție artiștii erau deja contractați și programul muzical stabilit?

Când am preluat eu funcția de director artistic, nu pot să spun că era ceva confirmat. Erau câteva lucruri în discuție, lucruri firești, și acum avem discuții pentru 2025 și 2027, pentru că marile orchestre planifică 5-6 ani de acum înainte, și eu fac la fel.

Și atunci, în discuție sunt tot timpul, dar totul a fost confirmat după ce am preluat eu.

În ceea ce privește programul, fiecare orchestră își alege repertoriul sau festivalul impune ce se cântă, astfel încât să existe o coerență la nivel general, de eveniment, timp de o lună?

În primul rând, să ne gândim la istoria festivalului. În 1958 a fost pentru un motiv, de a promova muzica lui Enescu. Acesta a fost mandatul festivalului. De atunci încoace s-a continuat cu promovarea muzicii lui Enescu, dar într-un context mai global.

Anul acesta, în festival, se prezintă 39 de compoziții ale lui Enescu și continuăm acest efort. De aceea, negociem cu toate orchestrele care vin.

Multe orchestre sunt într-un turneu al lor, iar la festival se opresc într-una dintre zile, două zile.

E imposibil să impui un repertoriu diferit fiecărei orchestre, se negociază. Dar toate orchestrele care vin în festival știu dinainte că trebuie să interpreteze o lucrare a lui Enescu.

Când vin orchestrele la negociere, întreabă „care lucrare a lui Enescu nu este deja luată?”. De exemplu, le-am propus celor de la Filarmonica din Viena să facă una dintre suitele lui Enescu, au acceptat, apoi s-au ivit de circumstanța turneului și nu aveau suficient timp să repete Suita doar în România. Și atunci au integrat Suita Nr. 1 a lui Enescu, o lucrare de 30 de minute, în tot turneul pe care îl fac.

Eram la Festivalul de la Graffenegg din Viena și Filarmonica din Viena a cântat Suita lui Enescu. Iar asta m-a bucurat atât de mult, pentru că efortul nostru de a-l face cunoscut lumii întregi pe compozitorul George Enescu, începe să prindă rădăcini puternice.

Dincolo de muzica lui Enescu, ați avut vreo preferință pentru anumite lucrări sau compozitori pe care ați dorit să îi promovați în program?

Sigur. În primul rând, este an aniversar György Ligeti, un compozitor născut pe teritoriul României, foarte apreciat mai ales în secolul 20, când a trăit el. De aceea, muzica lui Ligeti are un rol aparte în festival.

Apoi, eu îmi doresc foarte mult să promovez muzica lui Bartók, pentru că este un alt compozitor pe care mulți se tem să îl asculte, fiindcă nu știu ce vor descoperi.

Mult timp Bartók a fost considerat un modernist extraordinar, dar eu găsesc în muzica lui un romantism atât de profund și de frumos! Chiar și când e foarte modern, totuși are un element atât de profund. E ca atunci când ne uităm în folclorul românesc și vedem aceste măști extraordinare, apoi ceva precum Cimitirul Vesel, toate lucrurile fantastice. Asta este muzica lui Bartók și trebuie înțeleasă în acest context.

Promovez peste tot muzica lui Bartok pentru că vorbește foarte profund despre cultura din care mă trag eu.

El născut la Sânnicolau Mare, eu la Timișoara, sunt 20 și ceva de kilometri, muzica lui se trage din același pământ de unde mă trag și eu. Mă identific foarte mult cu gesturile pe care Bartók le scrie în muzică, de aceea muzica lui e promovată în festival.

Ca spectator, v-a impresionat vreun concert în mod special?

Pot să spun că toate mă impresionează, pentru că nu ascult muzica într-un mod comparativ, căutând superlativul, ci mă interesează relația persoană – persoană. Muzica este limbajul prin care artiștii comunică. Dar acea relație, de la om la om, este, de fapt, lucrul frumos în artă.

Arta e un lucru atât de personal încât nu poate să existe un apogeu pe care dacă nu îl atingi, ești mai puțin.

Și atunci, cea mai importantă este trăirea fiecărui om în timpul concertului?

Exact.

Și ceea ce aduci tu definește foarte mult succesul concertului, nu numai ce aduce artistul. Artistul aduce întotdeauna ceva al lui, personal. Dar ce aduc eu, ca să ne putem conecta în concert, de asta depinde foarte mult succesul concertului.

Pot să zic, din amintirile din ultimele zile, că a-l vedea pe maestrul Zubin Mehta dirijând la 90 de ani o operă întreagă, fără să se uite o dată la partitură, făcând totul cu perfecțiune tehnică din punct de vedere dirijoral, e o minune pur și simplu.

La fel, Simfonia a 9-a de Mahler, cu Sir Simon Rattle și London Symphony, a fost de o frumusețe și de un sentiment atât de profund! Mai ales știind că e ultima dată când ei cântă cu el, ca director al ansamblului, sunt elemente dincolo de muzică ce fac concertul foarte special.

A fost cu totul special și ce s-a întâmplat la concertul Orchestrei Tonhalle din Zurich, la Sala Palatului, când în ciuda alermelor Ro Alert, artiștii au continuat să cânte într-un fel extraordinar și să fie mai presus de acele momente. Iar în final, publicul a aplaudat minute în șir Simfonia a 9-a a lui Dvořák.

Exact. Am fost acolo. Publicul a vrut să arate și aprecierea lor pentru faptul că artiștii nu au oprit concertul.

Eu am vorbit cu cei din orchestră după concert și spuneau „din nefericire, și noi am văzut Ro Alert-ul la pauză, dar din cauză că era în limba română, nu am înțeles ce este și, fiind în proximitate de războiul din Ucraina, nu am știut ce se întâmplă, este o alarmă de foc, a fost invadată România?”.

Desigur, după concert, am discutat intern pentru a stabili un protocol mai bine definit, să le comunicăm oamenilor cum se oprește acel telefon, ca să nu mai sune.

E de aplaudat felul în care artiștii au reacționat în fața acelor sunete.

Am văzut că la pauză ați mers să îl felicitați pe Andrei Ioniță. Ce i-ați spus?

Sigur, eu cu Andrei am cântat, el este foarte apreciat în România, este un erou al nostru, un talent aparte, extraordinar, cu o lejeritate pe instrument pe care o apreciază cei care știu cât de dificil este să cânți la violoncel. Ei știu cu adevărat ce talent este Andrei. E un foarte mare talent și i-am spus exact acest lucru.

Ați mers și cu familia la câteva concerte. Copiii cum se simt la festival?

Le place foarte mult. Din păcate, pentru că au început școala la Paris, nu au putut să stea să vadă mai mult din festival. Lor le place foarte mult în România, au locurile preferate unde mergem, locuri de joacă sau la Cărturești, merg acolo de când erau foarte mici.

Eu încerc să îi și învăț puțin cum să asculte, ce să asculte și mă bucur când ei mă întreabă lucruri. În Germania, când am făcut Prințul cioplit în lemn, am făcut cu subtitrările poveștii. Este un balet cu o poveste în spate, în care Bartók a scris în așa fel muzica, precum a făcut Wagner în opere. Sunt laitmotive muzicale care coincid cu anumite cuvinte importante în poveste.

Și când au venit copiii aici, se temeau că fără subtitrări nu vor înțelege povestea. Și am făcut un video în care am explicat acele motive muzicale pe care să le recunoască, ne-am uitat la video împreună, le-am spus povestea încă o dată și așa au venit la concert.

E foarte necesar ca părinții care își aduc copiii la concert să își ia 5-10 minute înainte, eu fac acest efort ca orice părinte. În funcție de cum îi introduci pe copii la concert, la o lucrare, experiența lor va fi foarte diferită.

Pe mine asta mă interesează cel mai mult, ca oamenii să descopere la concert aceeași frumusețe pe care o descopăr eu.

Un pic de cunoștințe te ajută să înțelegi muzica și să o asculți diferit, așa vei avea o perspectivă mai profundă, mai frumoasă.

De fapt, asta este pentru mine diferența dintre artă și entertainment. În artă trebuie să aduci ceva de la tine pentru a descoperi frumosul. În entertainment nu e nevoie de absolut nimic, decât de un bilet.

În artă, cu cât aduci mai mult tu, cu atât descoperi un univers mai larg.

La momentul preluării mandatului de director artistic, spuneați că vă doriți foarte mult să deschideți Festivalul Enescu către copii și publicul tânăr. Ați inclus în program o serie, în premieră, pentru copii, care este sold out. Simțiți că ați reușit ceea ce v-ați propus?

Este un prim pas de succes, zic eu. Voi continua să facem și mai mult în această direcție. Poate unii spun „ah, ce idee bună, ca să avem astfel peste 20-30 de ani, o nouă generație care să vină la festival.” Da, e adevărat, dar interesul meu principal este ca acești copii și tineri care vin la concerte să descopere cultura, să descopere relația lor cu arta.

Cultura nu se învață la școală, dintr-un manual. Nu se învață prin a citi despre ea. Cultura se absoarbe atunci când nu îți dai seama că absorbi cultură. Cultura necesită timp și efort, nu numai personal.

Noi trebuie să oferim posibilități și oportunități pentru ca acești copii ai noștri să fie expuși culturii și artei. Există un spațiu în societate, un univers care se umple cu informații, cu idei. Dacă noi nu punem idei și informații în acel spațiu, altcineva cu mare bucurie o va face.

Noi trebuie să umplem universul cu ceva bun, din care copiii iau ceea ce vor. În momentul în care avem și noi prezență în acel spațiu, poate că vor lua cultură.

În ce măsură credeți că arta trebuie corelată cu ceea ce se întâmplă în societate? A fost emoționant momentul în care ați dedicat Rapsodia a doua victimelor exploziei de la Crevedia și ați corelat lucrarea cu ideea de vindecare. A căpătat un sens nou.

Muzica dintotdeauna a fost, de fapt, lucrul care a acompaniat tot ceea ce am făcut noi ca oameni. Începutul muzicii organizate a fost pentru a aduna oameni împreună. Că a fost la o înmormântare, că a fost la o nuntă, la un fenomen natural, muzica a avut dintotdeauna această menire, de a aduce oamenii împreună. Apoi, menirea adunării noastre, o dăm noi.

E foarte important de realizat că nu muzica singură e cea care transformă oamenii. Muzica e cea care ne adună împreună, noi suntem cei care decidem ce facem cu acea adunare. Pentru că este o putere atât de mare în 2000-3000 de oameni care se adună și ascultă același lucru. Este o putere spirituală în univers.

Iar ceea ce facem noi cu acea putere în univers, poate să ducă la bine sau poate să ducă la rău.

E important să reintroducem muzica drept un catalizator al binelui. Ideea de vindecare prin muzică este la fel de veche precum universul. Avem nevoie de această mângâiere a sufletului.

Iar o muzică precum e Rapsodia a doua a lui Enescu a fost pusă într-un context special și toată lumea din sală a auzit-o într-un mod diferit decât o auzise până atunci. O gândire a 4000 de oameni către același lucru, transformă un univers.

În ce măsură mai contează în zilele noastre vestimentația la aceste evenimente? Încă există impresia, pe alocuri, că Festivalul Enescu este un eveniment rigid, unde trebuie să mergi îmbrăcat foarte elegant. Știu că viziunea dumneavostră e un pic diferită, în sensul că nu considerați ținuta o condiție pentru a participa la un astfel de concert.

Eleganța în sine ține de fiecare om. Am văzut oameni îmbrăcați în blugi, care sunt foarte eleganți, și am văzut oameni îmbrăcați în costum, care nu sunt eleganți.

Nu vestimentația în sine dă eleganța omului, ci eleganța vine din interior.

Pentru mine nu contează cum sunt îmbrăcați oamenii, dar trebuie să existe un sentiment aparte, o eleganță internă atunci când ești față în față cu Enescu, Mahler sau Beethoven. Trebuie să există un semn de reverență față de aceste genii. Nu pentru muzicieni, nu pentru dirijori, ci pentru compozitori. Pentru mine, compozitorul este geniul complet.

Și când merg la concerte în blugi și când merg în costum, aduc o reverență prin eleganță internă, care cred că e necesară.

Pentru cei care se opresc numai la haine, e înțelegerea lor, dar sper să se poată îndepărta de această idee, că trebuie să fii îmbrăcat într-un anumit fel. Reverența e un lucru care trebuie să vină din interior, fiindcă dacă nu e din interior, e un lucru fals și nu e bine.

În ce stadiu sunteți cu proiectul pe care îl aveți cu Orchestra Națională a Franței, de a înregistra integrala Enescu?

Am terminat de înregistrat primele trei simfonii și cele două rapsodii, am dedicat aproape 4 săptămâni, foarte multă muncă. În acest moment, urmează editarea sunetului în studio. Și probabil la anul vor apărea discurile.

Ați simțit că ați adus mai apreoape Orchestra Națională a Franței de Enescu, prin acest proiect?

Da. Și aș spune și pe Enescu mai aproape de Orchestra Națională a Franței. Nu știu niciun muzician care să nu fi descoperit muzica lui Enescu, să nu rămână copleșit de frumusețea, de universul extraordinar pe care Enescu îl oferă.

Din cauză că este atât de complex, Enescu necesită mai mult decât alți compozitori. De aceea, sunt foarte mulți oameni care încă nu l-au descoperit pe Enescu. L-au auzit, dar nu l-au descoperit.

Dumneavostră când și cum l-ați descoperit?

L-am descoperit cântând muzica lui. Și de atunci sunt obsedat de muzica lui. Enescu trebuie studiat, descoperit și înțeles.

În interviul pe care l-am făcut la Paris, în urmă cu doi ani, vorbeați despre cât de importantă ar fi o sală de concerte pentru România. Au înaintat cumva discuțiile cu autoritățile române, în acest sens, de când sunteți directorul festivalului?

Ce pot să spun e că încă nu am găsit o persoană în guvern sau în afară care să nu fie de acord cu ideea că trebuie să facem ceva. Toată lumea a spus “vai, e necesar.” De 30 de ani e necesar. Dar ce nu am găsit este o coaliție a tuturor persoanelor care trebuie să ia deciziile clare.

Noi ne-am făcut partea, Artexim-ul, domnul Mihai Constantinescu care de 30 de ani se luptă pentru acest lucru. Ei au făcut un proiect, dar nu este drum verde până la final.

Sincer, nici nu pot să spun că e o persoană anume care nu și-a dat acordul. Nu.

Este un sistem atât de volatil, se schimbă atât de des, încât este într-un fel absurd. Un proiect de magnitudinea asta are nevoie de o continuitate. O sală de concerte se poate construi în 2-3 ani.

Dar de ce credeți că nu se întâmplă, concret? Ce lipsește?

Din experiența mea, oamenii care au fost convinși și vor să facă asta, se schimbă pur și simplu din funcție. Și atunci trebuie să o iei de la început cu următorii. Bătălia trebuie reluată de la zero.

Cred că de când sunteți în discuții pentru preluarea mandatului de director, ați schimbat deja trei miniștri ai Culturii.

Trei, este adevărat. Să nu mai vorbesc de domnul Mihai Constantinescu, în 33 de ani a trecut prin vreo 40 de miniștri. Dar nu ține doar de miniștri, ci de un sistem.

Un conducător de tren, oricât de mult ar vrea să meargă înainte, dacă fiecare persoană și fiecare șurub din acel tren nu sunt puse la locul care trebuie, nu va pleca trenul din gară.

***

Cristian Măcelaru va dirija Orchestra Națională a Franței în cadrul Festivalului Enescu pe 21 și 22 septembrie 2023, la Sala Palatului. Biletele sunt disponibile aici.

The post Cristian Măcelaru: “În artă trebuie să aduci ceva de la tine pentru a descoperi frumosul. În entertainment nu e nevoie de absolut nimic, decât de un bilet.” appeared first on Cultura la dubă.

Orchestra Națională a Franței a anunțat azi, cu ocazia deschiderii noii stagiuni muzicale, că Radio France și Cristian Măcelaru, director muzical al ONF, au prelungit contractul până în 2027.

Dirijorul Cristian Măcelaru a fost numit la cârma Orchestrei Naționale a Franței începând cu septembrie 2020. În același timp, el este dirijor principal al Orchestrei Simfonice din Köln, WDR Sinfonieorchester, până în 2025, cel puțin.

În plus, Măcelaru a preluat conducerea artistică a Festivalului Internațional George Enescu din iunie 2022.

Cristian Măcelaru are 42 de ani și este din Timișoara. A plecat să studieze în SUA încă din perioada liceului, iar la 19 ani a debutat la celebra Carnegie Hall în calitate de concertmaistru al Miami Symphony Orchestra. Cultura la dubă v-a spus pe larg povestea sa AICI, într-un reportaj realizat la Paris în 2021.

Cristian Măcelaru este al 3-lea român din istorie, câștigător al unui Premiu Grammy, după dirijorul Christian Badea și pianistul de jazz Marian Petrescu.

The post Orchestra Națională a Franței i-a prelungit contractul lui Cristian Măcelaru până în 2027 appeared first on Cultura la dubă.

RO

20 years ago, the great German conductor Kurt Masur, while he was the musical director of the French National Orchestra, was naming as head of the orchestra a young lady violinist, of only 21 years old.

Sarah Nemțanu thus became the youngest concert master in the history of the National French Orchestra, a position she still occupies today.

100% French on paper, Sarah bears a Romanian name – Nemțanu – and has a Romanian-beating heart especially when she visits Romania.

“The first time I came to Romania and I heard people speaking Romanian, I thought everyone was my cousin. (laughing) It was like all the family was there, that was my feeling. I felt home.”

Her story is not only one of an accomplished musician, who has conquered the world’s greatest stages, but also a testimony of a universal Europe, in which millions of families break, in need, from their homes and grow roots in other places, that adopt them and give them wings.

Vladimir Nemțanu, born in Bucharest into a Jewish family, was a concert master in the George Enescu Philharmonic, and his wife had just graduated from canto at the Conservatory when they decided to flee communist Romania, that was under Nicolae Ceaușescu’s dictatorship.

They took advantage of The Most Favored Nation Clause, through which Ceaușescu allowed Romanian Jews to emigrate to Israel and The United States of America, and left for Israel themselves.

After a few months spent there, the two young Romanians were getting a chance in France. He got the position of concert master of the Bordeaux National Orchestra and she was hired at the Bordeaux Opera.

“When they got to France, they started a new life. They had nothing, they lived in a hotel for a while, until they rented an apartment. It really was starting from 0.

There were a few Romanians in the Bordeaux orchestra, there already was a cultural connection between Romania and France. And in the ’70’s, a lot of regional orchestras appeared. There were not so many French musicians, so they were completed by Romanian musicians.

Even to this day, the Romanian musicians communities in European orchestras are impressive. But especially in France, because there is this cultural friendship, there have been so many extraordinary Romanian artists who created in France, such as Ionesco, Enescu, Brâncuși.”

“It is the Latin side that binds Romania to France, our atoms intertwine.”

A year and a half after settling in Bordeaux, Sarah was born into the Nemțanu family.

“I’m the oldest of three children and first learned to speak Romanian at home. Then, when I went to school, French became my first language.

But I would say that until about the age of 12, at home I would speak Romanian. Especially when my grandparents were visiting, about a month every year, we would only speak Romanian. Also, my parents’ entourage was formed exclusively of Romanians.”

Although she was fairly young, Sarah vividly recalls her first visit to Romania.

“I went to Romania with my mother and sister when I was six, I have memories, but they are not nice. It was around 1987, my mother already had a French passport, but she was afraid that they wouldn’t let her get back to France, at the airport.

My memory is of my mother crying in panic. She was questioned: why are you married to a Jew? Why are you living in France and not here? I remember all the questions, it was something very violent for me.

Then, I remember it being cold, winter, a lot of snow. The only pleasant memory is riding the sleigh with my grandfather in Bucharest. That was cool!”

She pronounces the word “sleigh” (săniuță) perfectly in Romanian. More so, even though when we started the interview she said that she will be speaking French, because she does not manage speaking Romanian so well, Sarah mostly answers in the language that her parents taught her when she was a child.

As a child, information about Romania was vague, as it would have been for any other child to understand why her parents had to flee their own country.

“I have this memory of being in the car when Ceaușescu was executed, my mother stopped, turned up the volume and stood still. I knew that they had fled Romania because it was not good, but I didn’t understand why.

On the other hand, I was aware that they were happy in France, with a double culture, that they passed on to us, their children.”

Sarah and Deborah, her sister, took on their father’s passion for violin, while their brother became a jurist.

While Sarah leads the National French Orchestra, as a prime violinist, Deborah Nemțanu is, as well, concert master of the National Chamber Orchestra in Paris.

“I implored my father to teach me violin. He was very passionate, he would study a lot, and when we heard him play, we would run to him.

To me, the violin is like a voice. I’m trying to say something through music, through a universal language, without precise words. And people understand what it wants.

I can’t remember wanting to do anything else.

“The most wonderful thing that our father passed on was to be independent, self-critics, knowing on our own whether what we’re doing is right or not, listen to ourselves, without anyone else telling us that we were off-key.”

From 16, Sarah moved by herself in Paris, where she graduated from the Conservatory. And recently she was made a violin teacher at the prestigious school. She enjoys teaching the youth and says that she got this gift and this joy from her father.

She was also a violin teacher for Melanie Laurent, the actress, for the film Le Concert, directed by Radu Mihăileanu.

Sarah Nemțanu is the one playing the music in the film – Tchaikovsky’s concert for violin and orchestra – and had enormous success, along with the film. Le Monde were saying at the time: “Sarah Nemțanu, the true violinist from The Concert”.

“Radu is very precise, he knows exactly what he wants and what I loved was that he made the entire final scene of the film on the timed rhythm of Tchaikovsky’s concert, he first played the music and built the script based on the musicality of the work.

I had never seen that. Usually, in films, they add the music after the shoot.”

As a head of orchestra, she works directly with Christian Măcelaru, the Romanian musical director of the French National Orchestra. He believes her to be one of the finest violinists of the world, who could easily transition to a solo carrier.

But Sarah loves working in an orchestra and can not see herself doing anything else.

“I knew that I wanted to be a concert master. In my mind, I could’t see myself playing alone. My father was a concert master. When I finished school, I loved going to rehearsals when I knew that the orchestra was also there.

My life philosophy is that we all form a chain in which each is a link, we are very different, but only together we can form this chain.

When we will accept that each has his own personality, then everything will be alright. The main priority is the common good, that of the orchestra.

And I love the orchestra, I love the orchestra repertoire, and it shows and my colleagues see it.

I am both head of the orchestra, and part of it, I’m a crossroad that creates connections and this is owed mainly to my education.”

I ask her how many Romanians there are at the moment in the French National Orchestra and she effortlessly answers:

“- Oana, Teodor, Eduard, so 1,2,3,4.

– 3.

– 4, counting me.

– Do you count yourself?

– Of course. (laughs)”

With a Romanian conductor at the helm and a Romanian-born concert master, the French National Orchestra took on an important project, dedicated to the great Romanian composer George Enescu.

The entire work of Enescu will be recorded during the next 10 years at the prestigious record label Deutsche Grammophon.

“In Enescu’s music you can find images from his childhood, birds singing, a violinist playing on the street.

I believe that George Enescu wrote so that he would never forget his memories and did it in the smallest details regarding folklore.

It is, obviously, also classical composing, savant music. But in his music there is always this transparent veil of folklore, which he managed to integrate.

Romania is making all these great efforts to be a European country in all aspects and I believe that the artists are te first that succeed, artists are the first creating connections between countries. Enescu did this perfectly.

In his music there is a lot of freedom, but it is in a special frame, a deeply personal one. This is truly special at Enescu. And that is how I see freedom. We are free on this Earth, but we are also limited on this planet.”

Last year, Sarah Nemțanu opened the International George Enescu Festival, along with the George Enescu Philharmonic, which her father had led, 44 years prior, as a concert master.

And as of this year, Cristian Măcaleru took the helms of the festival as the artistic director. They both wish for a refreshing of the event, but also more attention to young Romanian musicians.

“The Enescu festival is truly impressive. What I find to be a shame is that there is but one such festival in Romania.”

“All the funding goes to one place. I wouldn’t see a single event once every two years and then nothing. And, as we mentioned the youth, if there were larger investments in the system, I would like to see professors from all over Europe teaching in Romania.

Sure, there is the Enescu Contest, but the stakes there are a prize. Who is helping the young artists for the rest of the year, who is teaching them?

At the Enescu Festival I’ve met wonderful young people, volunteers, staff. The youth want to learn, they are fascinated by the European educational system.

Unfortunately, there are many leaving. The best of the youth are leaving Romania.

Here is where I believe that the Enescu Festival with Cristian Măcelaru as an artistic director will bring changes.

It is an enormous hope. It is something I feel.”

Sarah lives in one of the most bohemian neighborhoods in Paris – Montmartre. She walks daily, on her way home, on the wavy streets that were once walked by the great European artists – Monet, Manet, Renoir, Picasso or Van Gogh, and is at home in the vivid atmosphere of the place filled with tourists, right next to the Sacre Coeur Cathedral.

She is the mother of two, a wife and an artist who enjoys live through everything she does. She loves cooking, jogging with her husband and traveling. She lives a typical Parisian life, but equally loves each of her trips to Romania, which she sees as a fundamental part of her identity.

“I’ve went to Romania each of the last 6 years and every time I felt like home. It is something that cannot be explained, can only be felt.

I feel like home, I even took Georges there, my son.

Romania is at a European crossroad, it is a unique country through the fact that it is Latin in the east, and this gives it a special identity and in the same time it is a country of adaptability.

That is why I think many artists leave the country and are very evolved culturally.

And if we were to mention musical particularities, I think that the Romanian style has a certain elegance, something that my father absorbed and passed on.”

Sarah Nemțanu is the result of a family of Romanian migrants in France, in the same way as thousands of children are born in Romanian families overseas, and take on different paths than what their lives would have been, would their parents have stayed in Romania.

Art, in this case, has fundamentally contributed to the conservation of a cultural identity that Romanians carried along in their adoptive countries.

In a world where foul history repeats itself and millions of families are forced to flee from war or dictatorial regimes, Sarah is a believer in the good in everyone, and the power to bring a little light around us, be it through art, or through simple gestures.

“I believe that when you do good and are positive, there is an effect around you. For example, I have some friends that are constantly complaining about Paris taxi drivers, that they’re bad, this and that. I often take a taxi after concerts and I only meet wonderful taxi drivers, really nice.

Once I had a taxi driver that had came to see me at a concert. He was 50 years old and he listened to classical music on the radio, he had just enrolled in music school, to learn an instrument. I invited him to a concert, he came, waited for me at the end and cried.

To me, this is real life. If you do good, keep a positive attitude and don’t let all the negativity in the world influence you, than everything will be better.

***This story is part of the “France Week” series, a Cultura la Dubă project supported by BNP Paribas.

The post Sarah Nemțanu, outstanding French violinist, born from Romanian parents: “To me, the violin is like a voice. “ appeared first on Cultura la dubă.

Dirijorul Cristian Măcelaru este propunerea ministrului Culturii Bogdan Gheorghiu pentru funcția de director artistic al Festivalului Internațional George Enescu, după ce mandatul lui Vladimir Jurowski s-a încheiat.

Conform ministerului Culturii, Cristian Măcelaru a acceptat propunerea, după cum Cultura la dubă a anticipat în urmă cu câteva săptămâni.

Directorul executiv al festivalului în ultimii 30 de ani, Mihai Constantinescu, va ieși la pensie în această toamnă, dar îi va oferi consiliere lui Măcelaru.

„Nominalizarea dirijorului Cristian Măcelaru ca Director Artistic al Festivalului Enescu este de bun augur pentru menținerea acestui eveniment în top 5 mondial. Am încredere că Cristian Măcelaru are talentul și capacitatea de a contribui la dezvoltarea în continuare a Festivalului, valorificând tot ceea ce a fost construit bine până acum și găsind direcții artistice noi pentru a îmbogăți oferta făcută publicului. Mă bucur că dirijorul Cristian Măcelaru, a cărui candidatură la funcția de Director Artistic, am susținut-o, a acceptat această provocare!

Cu toate acestea subliniez și public ceea ce am susținut în toate discuțiile mele cu decidenții de la nivel instituțional: numirea unui Director Artistic bun nu garantează continuarea cu succes a Festivalului Enescu. Un rol cheie în acest sens îl au Directorul Executiv, care trebuie să aibă un anumit profil profesional, și arhitectura organizațională care stă la baza Festivalului și care are nevoie de consolidare și de modernizare, pentru a face față concurenței internaționale pe piața evenimentelor de profil.

Am acceptat în cadrul discuției de ieri propunerea de a-i asigura consiliere lui Cristian Măcelaru, în calitate de Director Artistic, câtă vreme în funcția de Director Executiv va fi numit un profesionist care va continua să dezvolte Festivalul și Concursul Internațional George Enescu, menținând ancorarea acestuia și a României în cultura internațională de nivel înalt.”, a declarat Mihai Constantinescu.

Măcelaru este director muzical al Orchestrei Naționale a Franței și a dirijat la București două concerte în cadrul Festivalului Enescu de luna trecută. Cultura la dubă l-a vizitat la Paris în luna iulie și v-a prezentat AICI povestea sa.

The post Cristian Măcelaru este noul director artistic al Festivalului Enescu appeared first on Cultura la dubă.

Cristian Măcelaru a fost anunțat la sfârșitul anului trecut ca viitorul director muzical al Orchestrei Naționale a Franței.

Citiți aici un interviu exclusiv acordat de Cristian Măcelaru pentru Cultura la dubă.

The post Dirijorul român Cristian Măcelaru a câștigat Premiul Grammy, alături de violonista Nicola Benedetti appeared first on Cultura la dubă.

Povestea lui Cristian Măcelaru începe la Timișoara, acolo unde s-a născut într-o familie cu 10 frați.

A studiat vioara, iar pe când avea 17 ani a avut șansa să plece în America. Se întâmpla să cunoască o familie de americani sosită la Timișoara pentru a adopta un copil român, iar adolescentul Cristi să îi ajute să cunoască orașul. I-a invitat la un concert, iar aceștia i-au propus să meargă la o școală de vară în America.

A ajuns astfel în Michigan, SUA, a început aventura care avea să îi schimbe viața. În loc să se înscrie la acea școala de vară, Cristi a completat, din greșeală, un formular de înscriere la liceu. A aflat apoi că a primit o bursă de studiu și, împreună cu familia, a decis să rămână acolo.

Ca violonist, a fost cel mai tânăr concertmaistru din istoria Orchestrei Simfonice Miami, cu care a debutat la Carnegie Hall pe când avea doar 19 ani.

Dar marea sa dorință era să dirijeze. Iar visul i s-a împlinit.

A dirijat până acum mari orchestre precum Royal Concertgebouw Orchestra, Dresden Staatskapelle, Orchestre National de France, Vienna Radio Symphony Orchestra, Royal Philharmonic Orchestra, BBC Symphony Chicago Symphony Orchestra, New York Philharmonic, Los Angeles Philharmonic.

În prezent, locuiește în Germania, alături de soția sa și de cei doi copii, dar drumurile la Paris vor deveni din ce în ce mai dese.

Printre repetiții, concerte și zboruri, Cristian Măcelaru a acordat un interviu pentru Cultura la dubă.

cover foto: Petr Francan

În primul rând, felicitări! Ce înseamnă pentru dumneavoastră numirea în funcția de director muzical al Orchestrei Naționale a Franței?

Personal, numirea în această funcție reprezintă o validare a felului în care gândesc eu muzica și o apreciere a modului prin care comunic esența artei din perspectiva prin care o înțeleg.

Ce vă propuneți în mandatul dvs, care va începe din septembrie 2021?

Îmi doresc să creez o atmosferă care să sublinieze identitatea artistică a acestui ansamblu extraordinar și în care să ne putem actualiza potențialul artistic reciproc.

Ce are special această orchestră?

Pe mine m-a atras din primele clipe virtuozitatea dar în același timp relaxarea cu care interpretează toate partiturile. Iar apoi, am fost foarte bucuros să descopăr o orchestră care își dorește să lucreze spre rafinarea sunetului și aprofundarea înțelegerii partiturilor.

Ați locuit foarte mult timp în America, unde ați și lucrat cu cele mai importante orchestre. Cum vă vedeți acum viața, locuind mai mult la Paris?

Timpul meu va fi împărțit în majoritate între cele două orașe unde se găsesc cele două orchestre la care sunt dirijor șef – Köln și Paris.

Totuși, pentru mine, acasă mă simt în momentul în care sunt pe scenă. Iar faptul că mă reîntorc în lumea Europeană care m-a creat, vine la un timp foarte potrivit în viața mea, la timpul în care pot să-mi afirm punctul de vedere bazat în înțelegerea scopului artei din viața de zi cu zi.

V-a influențat în vreun fel, în carieră, pozitiv sau negativ faptul că veneați din România?

Am fost mândru de faptul că vin din România. Și tare mult mă bucur de faptul că întâlnesc români peste tot prin lume care sunt apreciați de felul și de nivelul în care-și îndeplinesc munca. În lumea muzicii faptul că sunt Român m-a făcut întotdeauna să mă simt ca într-o familie mare.

“Ne dorim o sală de concerte cu o acustică adecvată și demnă de unul dintre cele mai importante festivaluri din lume. “

Cristian Măcelaru

Care este lucrarea care vă bucură cel mai tare, atunci când dirijați?

Nu pot să spun că am o piesă care mă bucură, ce pot să spun e că fiecare lucrare aduce în sine sentimente unice care mă transportă într-o lume pe deoparte nostalgică, cu memorii asociate cu acele momente muzicale, pe de-o altă parte, e o lume prezentă în care creez emoții noi, imagini noi.

Ați dirijat anul acesta, în cadrul Festivalului George Enescu, Royal Concertgebouw. Știți, probabil, că de foarte mulți ani se discută despre nevoia ca București să aibă o sală nouă de concerte, special pentru Festivalul Enescu. Cum vi se pare acustica Sălii Palatului?

Cred că punctul cel mai important e ca să ne readucem aminte că această sală nu a fost construită pentru concerte. Desigur, cu toții ne dorim o sală de concerte cu o acustică adecvată și demnă de unul dintre cele mai importante Festivaluri din lume.

Urmăriți ce se întâmplă în țara noastră, din punct de vedere cultural, social, politic? Care este schimbarea de care credeți că România are cea mai mare nevoie?

România noastră ar trebui să revină la valorile morale și etice ale unei societăți demne de valorile culturale pe care le avem. Ne mândrim cu Enescu, compozitorul, dar poate avem multe de învățat de la Enescu-omul, care era de o integritate admirabilă.

The post Interviu cu Cristian Măcelaru, dirijorul român care va conduce Orchestra Națională a Franței appeared first on Cultura la dubă.