foto: Horia Manolache/ Cultura la dubă
La Paris este considerat un superstar, iar concertele sale sunt sold out. Conduce Orchestra Națională a Franței în calitate de director muzical și este dirijor principal al Orchestrei Simfonice din Köln. Este al 3-lea român care a câștigat un Premiu Grammy, are doar 43 de ani și o carieră deja impresionantă.
Deși nu mai locuiește în România de când avea 17 ani, Cristian Măcelaru revine în țara natală de fiecare dată când are ocazia, transmite tinerilor de aici cunoștințele și iubirea sa pentru muzică, își aduce familia pentru a-i descoperi rădăcinile și visează la un viitor mai bun pentru români.
De anul acesta, Măcelaru este și omul care conduce destinul Festivalului Internațional George Enescu, cel puțin din punct de vedere artistic. A acceptat, în calitate de director artistic, un mandat de 6 ani pentru 3 ediții (2023, 2025 și 2027) și își dorește să aducă oamenii mai aproape de frumusețea muzicii și de cultură.
Printre concertele pe care le dirijează în festival și cele de la Paris, profită de orice ocazie pentru a fi un simplu spectator și poate fi văzut în sălile de concerte singur sau alături de familie.
Când vorbește despre artă, Cristian Măcelaru emană căldură și speranță, iar bucuria pe care o trăiește prin muzică se vede și se simte atunci când dirijează. Bucuria sa este, de fapt, molipsitoare.
“E foarte important de realizat că nu muzica singură e cea care transformă oamenii. Muzica e cea care ne adună împreună, noi suntem cei care decidem ce facem cu acea adunare.“
Cristian Măcelaru, director artistic al Festivalului Internațional George Enescu
La doi ani distanță de la reportajul realizat la Paris, l-am întâlnit acum în inima Festivalului Enescu, la Ateneul Român. În interviul de mai jos vorbește despre deciziile din spatele evenimentului, trăirile din timpul concertelor, relația cu muzica, norme ale societății și, cel mai important, despre universul în care noi toți ar trebui să așternem idei, informații și speranță pentru copiii noștri.
***
Anul acesta sunteți director artistic al Festivalului Enescu, dirijor și spectator, v-am văzut de mai multe ori în sală. În ce postură aveți cele mai mari emoții?
Sincer spun, chiar nu am emoții deloc. În primul rând, ca dirijor nu am emoții deoarece știu calitatea produsului artistic pe care muzicienii din orchestră îl aduc, iar eu sunt plin de energie anticipat, știind cum va reacționa publicul.
Nu e emoție, e o energie pozitivă care mă trezește în fiecare dimineață, pentru că abia aștept să ajung la concert.
Apoi, ca spectator, mă bucur enorm. De fapt, e prima dată când pot să asist ca spectator la mai multe evenimente. Am mai fost la festival ca spectator, dar am ajuns la unul – două concerte.
Acum mă simt ca un copilaș într-un magazin de bomboane pentru că aleg orice concert vreau să văd, mă întâlnesc cu mulți artiști cu care colaborez. Parcă suntem la o reuniune de prieteni în care ne cântăm unul celuilalt.
Iar asta e doar o mică latură a festivalului, de fapt. Acești artiști care vin aici se intersectează unii cu ceilalți și așa se nasc ideile frumoase în artă.
Iar ca director artistic am emoții în sensul că vreau să ajungem până la final cu totul, cum am planificat, fără prea multe bariere. Când ai 3500 de artiști din toată lumea care călătoresc să ajungă la festival, desigur există și probleme care se ivesc. Există lucruri pe care trebuie să le rearanjăm în fiecare oră și fiecare zi.
În momentul în care ați preluat acest mandat, cam în ce proporție artiștii erau deja contractați și programul muzical stabilit?
Când am preluat eu funcția de director artistic, nu pot să spun că era ceva confirmat. Erau câteva lucruri în discuție, lucruri firești, și acum avem discuții pentru 2025 și 2027, pentru că marile orchestre planifică 5-6 ani de acum înainte, și eu fac la fel.
Și atunci, în discuție sunt tot timpul, dar totul a fost confirmat după ce am preluat eu.
În ceea ce privește programul, fiecare orchestră își alege repertoriul sau festivalul impune ce se cântă, astfel încât să existe o coerență la nivel general, de eveniment, timp de o lună?
În primul rând, să ne gândim la istoria festivalului. În 1958 a fost pentru un motiv, de a promova muzica lui Enescu. Acesta a fost mandatul festivalului. De atunci încoace s-a continuat cu promovarea muzicii lui Enescu, dar într-un context mai global.
Anul acesta, în festival, se prezintă 39 de compoziții ale lui Enescu și continuăm acest efort. De aceea, negociem cu toate orchestrele care vin.
Multe orchestre sunt într-un turneu al lor, iar la festival se opresc într-una dintre zile, două zile.
E imposibil să impui un repertoriu diferit fiecărei orchestre, se negociază. Dar toate orchestrele care vin în festival știu dinainte că trebuie să interpreteze o lucrare a lui Enescu.
Când vin orchestrele la negociere, întreabă „care lucrare a lui Enescu nu este deja luată?”. De exemplu, le-am propus celor de la Filarmonica din Viena să facă una dintre suitele lui Enescu, au acceptat, apoi s-au ivit de circumstanța turneului și nu aveau suficient timp să repete Suita doar în România. Și atunci au integrat Suita Nr. 1 a lui Enescu, o lucrare de 30 de minute, în tot turneul pe care îl fac.
Eram la Festivalul de la Graffenegg din Viena și Filarmonica din Viena a cântat Suita lui Enescu. Iar asta m-a bucurat atât de mult, pentru că efortul nostru de a-l face cunoscut lumii întregi pe compozitorul George Enescu, începe să prindă rădăcini puternice.
Dincolo de muzica lui Enescu, ați avut vreo preferință pentru anumite lucrări sau compozitori pe care ați dorit să îi promovați în program?
Sigur. În primul rând, este an aniversar György Ligeti, un compozitor născut pe teritoriul României, foarte apreciat mai ales în secolul 20, când a trăit el. De aceea, muzica lui Ligeti are un rol aparte în festival.
Apoi, eu îmi doresc foarte mult să promovez muzica lui Bartók, pentru că este un alt compozitor pe care mulți se tem să îl asculte, fiindcă nu știu ce vor descoperi.
Mult timp Bartók a fost considerat un modernist extraordinar, dar eu găsesc în muzica lui un romantism atât de profund și de frumos! Chiar și când e foarte modern, totuși are un element atât de profund. E ca atunci când ne uităm în folclorul românesc și vedem aceste măști extraordinare, apoi ceva precum Cimitirul Vesel, toate lucrurile fantastice. Asta este muzica lui Bartók și trebuie înțeleasă în acest context.
Promovez peste tot muzica lui Bartok pentru că vorbește foarte profund despre cultura din care mă trag eu.
El născut la Sânnicolau Mare, eu la Timișoara, sunt 20 și ceva de kilometri, muzica lui se trage din același pământ de unde mă trag și eu. Mă identific foarte mult cu gesturile pe care Bartók le scrie în muzică, de aceea muzica lui e promovată în festival.
Ca spectator, v-a impresionat vreun concert în mod special?
Pot să spun că toate mă impresionează, pentru că nu ascult muzica într-un mod comparativ, căutând superlativul, ci mă interesează relația persoană – persoană. Muzica este limbajul prin care artiștii comunică. Dar acea relație, de la om la om, este, de fapt, lucrul frumos în artă.
Arta e un lucru atât de personal încât nu poate să existe un apogeu pe care dacă nu îl atingi, ești mai puțin.
Și atunci, cea mai importantă este trăirea fiecărui om în timpul concertului?
Exact.
Și ceea ce aduci tu definește foarte mult succesul concertului, nu numai ce aduce artistul. Artistul aduce întotdeauna ceva al lui, personal. Dar ce aduc eu, ca să ne putem conecta în concert, de asta depinde foarte mult succesul concertului.
Pot să zic, din amintirile din ultimele zile, că a-l vedea pe maestrul Zubin Mehta dirijând la 90 de ani o operă întreagă, fără să se uite o dată la partitură, făcând totul cu perfecțiune tehnică din punct de vedere dirijoral, e o minune pur și simplu.
La fel, Simfonia a 9-a de Mahler, cu Sir Simon Rattle și London Symphony, a fost de o frumusețe și de un sentiment atât de profund! Mai ales știind că e ultima dată când ei cântă cu el, ca director al ansamblului, sunt elemente dincolo de muzică ce fac concertul foarte special.
A fost cu totul special și ce s-a întâmplat la concertul Orchestrei Tonhalle din Zurich, la Sala Palatului, când în ciuda alermelor Ro Alert, artiștii au continuat să cânte într-un fel extraordinar și să fie mai presus de acele momente. Iar în final, publicul a aplaudat minute în șir Simfonia a 9-a a lui Dvořák.
Exact. Am fost acolo. Publicul a vrut să arate și aprecierea lor pentru faptul că artiștii nu au oprit concertul.
Eu am vorbit cu cei din orchestră după concert și spuneau „din nefericire, și noi am văzut Ro Alert-ul la pauză, dar din cauză că era în limba română, nu am înțeles ce este și, fiind în proximitate de războiul din Ucraina, nu am știut ce se întâmplă, este o alarmă de foc, a fost invadată România?”.
Desigur, după concert, am discutat intern pentru a stabili un protocol mai bine definit, să le comunicăm oamenilor cum se oprește acel telefon, ca să nu mai sune.
E de aplaudat felul în care artiștii au reacționat în fața acelor sunete.
Am văzut că la pauză ați mers să îl felicitați pe Andrei Ioniță. Ce i-ați spus?
Sigur, eu cu Andrei am cântat, el este foarte apreciat în România, este un erou al nostru, un talent aparte, extraordinar, cu o lejeritate pe instrument pe care o apreciază cei care știu cât de dificil este să cânți la violoncel. Ei știu cu adevărat ce talent este Andrei. E un foarte mare talent și i-am spus exact acest lucru.
Ați mers și cu familia la câteva concerte. Copiii cum se simt la festival?
Le place foarte mult. Din păcate, pentru că au început școala la Paris, nu au putut să stea să vadă mai mult din festival. Lor le place foarte mult în România, au locurile preferate unde mergem, locuri de joacă sau la Cărturești, merg acolo de când erau foarte mici.
Eu încerc să îi și învăț puțin cum să asculte, ce să asculte și mă bucur când ei mă întreabă lucruri. În Germania, când am făcut Prințul cioplit în lemn, am făcut cu subtitrările poveștii. Este un balet cu o poveste în spate, în care Bartók a scris în așa fel muzica, precum a făcut Wagner în opere. Sunt laitmotive muzicale care coincid cu anumite cuvinte importante în poveste.
Și când au venit copiii aici, se temeau că fără subtitrări nu vor înțelege povestea. Și am făcut un video în care am explicat acele motive muzicale pe care să le recunoască, ne-am uitat la video împreună, le-am spus povestea încă o dată și așa au venit la concert.
E foarte necesar ca părinții care își aduc copiii la concert să își ia 5-10 minute înainte, eu fac acest efort ca orice părinte. În funcție de cum îi introduci pe copii la concert, la o lucrare, experiența lor va fi foarte diferită.
Pe mine asta mă interesează cel mai mult, ca oamenii să descopere la concert aceeași frumusețe pe care o descopăr eu.
Un pic de cunoștințe te ajută să înțelegi muzica și să o asculți diferit, așa vei avea o perspectivă mai profundă, mai frumoasă.
De fapt, asta este pentru mine diferența dintre artă și entertainment. În artă trebuie să aduci ceva de la tine pentru a descoperi frumosul. În entertainment nu e nevoie de absolut nimic, decât de un bilet.
În artă, cu cât aduci mai mult tu, cu atât descoperi un univers mai larg.
La momentul preluării mandatului de director artistic, spuneați că vă doriți foarte mult să deschideți Festivalul Enescu către copii și publicul tânăr. Ați inclus în program o serie, în premieră, pentru copii, care este sold out. Simțiți că ați reușit ceea ce v-ați propus?
Este un prim pas de succes, zic eu. Voi continua să facem și mai mult în această direcție. Poate unii spun „ah, ce idee bună, ca să avem astfel peste 20-30 de ani, o nouă generație care să vină la festival.” Da, e adevărat, dar interesul meu principal este ca acești copii și tineri care vin la concerte să descopere cultura, să descopere relația lor cu arta.
Cultura nu se învață la școală, dintr-un manual. Nu se învață prin a citi despre ea. Cultura se absoarbe atunci când nu îți dai seama că absorbi cultură. Cultura necesită timp și efort, nu numai personal.
Noi trebuie să oferim posibilități și oportunități pentru ca acești copii ai noștri să fie expuși culturii și artei. Există un spațiu în societate, un univers care se umple cu informații, cu idei. Dacă noi nu punem idei și informații în acel spațiu, altcineva cu mare bucurie o va face.
Noi trebuie să umplem universul cu ceva bun, din care copiii iau ceea ce vor. În momentul în care avem și noi prezență în acel spațiu, poate că vor lua cultură.
În ce măsură credeți că arta trebuie corelată cu ceea ce se întâmplă în societate? A fost emoționant momentul în care ați dedicat Rapsodia a doua victimelor exploziei de la Crevedia și ați corelat lucrarea cu ideea de vindecare. A căpătat un sens nou.
Muzica dintotdeauna a fost, de fapt, lucrul care a acompaniat tot ceea ce am făcut noi ca oameni. Începutul muzicii organizate a fost pentru a aduna oameni împreună. Că a fost la o înmormântare, că a fost la o nuntă, la un fenomen natural, muzica a avut dintotdeauna această menire, de a aduce oamenii împreună. Apoi, menirea adunării noastre, o dăm noi.
E foarte important de realizat că nu muzica singură e cea care transformă oamenii. Muzica e cea care ne adună împreună, noi suntem cei care decidem ce facem cu acea adunare. Pentru că este o putere atât de mare în 2000-3000 de oameni care se adună și ascultă același lucru. Este o putere spirituală în univers.
Iar ceea ce facem noi cu acea putere în univers, poate să ducă la bine sau poate să ducă la rău.
E important să reintroducem muzica drept un catalizator al binelui. Ideea de vindecare prin muzică este la fel de veche precum universul. Avem nevoie de această mângâiere a sufletului.
Iar o muzică precum e Rapsodia a doua a lui Enescu a fost pusă într-un context special și toată lumea din sală a auzit-o într-un mod diferit decât o auzise până atunci. O gândire a 4000 de oameni către același lucru, transformă un univers.
În ce măsură mai contează în zilele noastre vestimentația la aceste evenimente? Încă există impresia, pe alocuri, că Festivalul Enescu este un eveniment rigid, unde trebuie să mergi îmbrăcat foarte elegant. Știu că viziunea dumneavostră e un pic diferită, în sensul că nu considerați ținuta o condiție pentru a participa la un astfel de concert.
Eleganța în sine ține de fiecare om. Am văzut oameni îmbrăcați în blugi, care sunt foarte eleganți, și am văzut oameni îmbrăcați în costum, care nu sunt eleganți.
Nu vestimentația în sine dă eleganța omului, ci eleganța vine din interior.
Pentru mine nu contează cum sunt îmbrăcați oamenii, dar trebuie să existe un sentiment aparte, o eleganță internă atunci când ești față în față cu Enescu, Mahler sau Beethoven. Trebuie să există un semn de reverență față de aceste genii. Nu pentru muzicieni, nu pentru dirijori, ci pentru compozitori. Pentru mine, compozitorul este geniul complet.
Și când merg la concerte în blugi și când merg în costum, aduc o reverență prin eleganță internă, care cred că e necesară.
Pentru cei care se opresc numai la haine, e înțelegerea lor, dar sper să se poată îndepărta de această idee, că trebuie să fii îmbrăcat într-un anumit fel. Reverența e un lucru care trebuie să vină din interior, fiindcă dacă nu e din interior, e un lucru fals și nu e bine.
În ce stadiu sunteți cu proiectul pe care îl aveți cu Orchestra Națională a Franței, de a înregistra integrala Enescu?
Am terminat de înregistrat primele trei simfonii și cele două rapsodii, am dedicat aproape 4 săptămâni, foarte multă muncă. În acest moment, urmează editarea sunetului în studio. Și probabil la anul vor apărea discurile.
Ați simțit că ați adus mai apreoape Orchestra Națională a Franței de Enescu, prin acest proiect?
Da. Și aș spune și pe Enescu mai aproape de Orchestra Națională a Franței. Nu știu niciun muzician care să nu fi descoperit muzica lui Enescu, să nu rămână copleșit de frumusețea, de universul extraordinar pe care Enescu îl oferă.
Din cauză că este atât de complex, Enescu necesită mai mult decât alți compozitori. De aceea, sunt foarte mulți oameni care încă nu l-au descoperit pe Enescu. L-au auzit, dar nu l-au descoperit.
Dumneavostră când și cum l-ați descoperit?
L-am descoperit cântând muzica lui. Și de atunci sunt obsedat de muzica lui. Enescu trebuie studiat, descoperit și înțeles.
În interviul pe care l-am făcut la Paris, în urmă cu doi ani, vorbeați despre cât de importantă ar fi o sală de concerte pentru România. Au înaintat cumva discuțiile cu autoritățile române, în acest sens, de când sunteți directorul festivalului?
Ce pot să spun e că încă nu am găsit o persoană în guvern sau în afară care să nu fie de acord cu ideea că trebuie să facem ceva. Toată lumea a spus “vai, e necesar.” De 30 de ani e necesar. Dar ce nu am găsit este o coaliție a tuturor persoanelor care trebuie să ia deciziile clare.
Noi ne-am făcut partea, Artexim-ul, domnul Mihai Constantinescu care de 30 de ani se luptă pentru acest lucru. Ei au făcut un proiect, dar nu este drum verde până la final.
Sincer, nici nu pot să spun că e o persoană anume care nu și-a dat acordul. Nu.
Este un sistem atât de volatil, se schimbă atât de des, încât este într-un fel absurd. Un proiect de magnitudinea asta are nevoie de o continuitate. O sală de concerte se poate construi în 2-3 ani.
Dar de ce credeți că nu se întâmplă, concret? Ce lipsește?
Din experiența mea, oamenii care au fost convinși și vor să facă asta, se schimbă pur și simplu din funcție. Și atunci trebuie să o iei de la început cu următorii. Bătălia trebuie reluată de la zero.
Cred că de când sunteți în discuții pentru preluarea mandatului de director, ați schimbat deja trei miniștri ai Culturii.
Trei, este adevărat. Să nu mai vorbesc de domnul Mihai Constantinescu, în 33 de ani a trecut prin vreo 40 de miniștri. Dar nu ține doar de miniștri, ci de un sistem.
Un conducător de tren, oricât de mult ar vrea să meargă înainte, dacă fiecare persoană și fiecare șurub din acel tren nu sunt puse la locul care trebuie, nu va pleca trenul din gară.
***
Cristian Măcelaru va dirija Orchestra Națională a Franței în cadrul Festivalului Enescu pe 21 și 22 septembrie 2023, la Sala Palatului. Biletele sunt disponibile aici.
